Despre Constantin Virgil Gheorghiu am aflat că este un mare scriitor român de succes în Occident abia după revoluția din Decembrie 1989. Despre viața și opera sa există o carte excepțională a scriitorului Constantin Cubleșan, o carte care se citește ușor și pe nerăsuflate. Dar faptul că scriitorul român a fost un reporter de război de succes este mai puțin cunoscut, chiar dacă reportajele sale erau cenzurate de armată și aveau un rol propagandistic și ideologic; ele rămân totuși de referință pentru această temă în literatura română. Scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu a fost și reporter de război pe lângă armata română în perioada 1941-1942, perioadă în care a scris reportaje incendiare de pe front, inclusiv pe frontul antisovietic, publicate ulterior în volume precum „Ard malurile Nistrului” și „Am luptat în Crimeea” (1942). El a plecat pe front ca ofițer de radio-locație, apoi ca și corespondent de război în 1941, odată cu mobilizarea și ordinul de a trece Prutul, și a activat în această calitate înainte de a fi numit atașat cultural în Zagreb, de unde a fugit în Occident după 23 august 1944. Marin Preda a utilizat cărțile marelui scriitor ca sursă documentară la scrierea excepționalului său roman „Delirul”, care a văzut lumina tiparului în anul 1975, stârnind mare vâlvă în România ceaușistă. Constantin Virgil Gheorghiu, un nemțean ortodox născut în anul 1916 la Războieni, a decedat la Paris în anul 1992. El a fost un scriitor prolific în manieră tolstoiană, a cărui carieră literară s-a construit pe baza unei experiențe de viață cutremurătoare, afirmat și iubit în întreaga Europă, dar aproape necunoscut în România până în 1990. Pe categoria reportajului de război, Gheorghiu a excelat spre sfârșitul anilor ’40.
În vara lui 1941, foarte tânărul poet și jurnalist Constantin Virgil Gheorghiu ajungea ca reporter de război al ziarului „România”, pe frontul din Basarabia; avea deja publicate două volume de poezie bine primite în lumea literară bucureșteană, dar și o bogată experiență gazetărească, făcându-și ucenicia la ziarul „Timpul”, apoi la „Universul” și la „Curentul”. Participă apoi la luptele de eliberare din Crimeea și se îmbarcă (1942) pe submarinul „Delfinul”, participând la asediul Sevastopolului. După aventura cu „Delfinul” s-a îmbolnăvit și a părăsit frontul, fiind introdus în diplomație, astfel că după 23 august 1944 refuză să se mai întoarcă în România ocupată de sovietici. A trecut prin mai multe închisori și lagăre, iar în 1947 a fost eliberat și a scris celebrul roman „Ora 25”, ecranizat la Hollywood cu Antony Quinn în rolul genial al eroului principal, un țăran sas cu cetățenie română, inteligent și șiret. Cartea de reportaje „Ard malurile Nistrului” te acaparează, deși știi că este scrisă sub securea cenzurii și a ideologiei unui regim naționalist și sub controlul militar și al propagandei timpului. Virgil Constantin Gheorghiu este șiret ca țăranul din „Ora 25”. El spune de la început că reportajele sale sunt supuse cenzurii militare și propagandei de război, avertizând astfel cititorul. Dar dincolo de cenzură, ideologia epocii și propaganda, autorul surprinde genial eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică și descrie plastic întâlnirile cu suferința țăranilor români basarabeni, dar și cu prizonierii sovietici, care nu știau că țara lor, URSS, intrase în război. Sunt cutremurătoare declarațiile marinarilor de pe „Moscova”, nava sovietică scufundată de un distrugător românesc, care s-au salvat sărind în apă și au fost pescuiți de bărcile românilor. Ei spuneau că nu știau că sunt în război. Șefii lor nu le-au spus nimic, iar acești tineri sunt descriși de Constantin Virgil Gheorghiu ca niște roboți, atei, care și-au pierdut credința datorită bolșevismului. Tinerii sovietici sunt prezentați ca niște mancurți, oameni fără memorie, care nu aveau trecut și nici viitor, fiind produsul propagandei comuniste; ei trăind telurici ca niște humanoizi. Dărâmarea bisericilor, interzicerea religiei, a transformat oamenii sovietici în roboți ascultători față de tătucul Stalin și ideologia marxistă. Nu credeau însă în regim, dar nici nu-și puneau problema să-și schimbe stilul de viață gregar și nepăsător. „Ard malurile Nistrului” nu este doar un reportaj de război, ci mai mult o mărturie cutremurătoare a dramelor umane și culturale din Basarabia sub ocupație sovietică. Interesant este că această carte de reportaje a apărut în ediția princeps cu o prefață de poetul Tudor Arghezi. După 1944, Arghezi a fost acuzat pentru prefața cărții „Ard malurile Nistrului”, scrisă de Constantin Virgil Gheorghiu, „elevul său mieros și tâlhar”, cum îl înfiera poetul Miron Radu Paraschivescu. De altfel, Arghezi îl lăudase pe autor în prefața cărții. Autorul a debutat ca poet în „Bilete de papagal” a lui Arghezi.
Dincolo de descrierile conflictului militar, lucrarea se adâncește în complexitatea unei societăți schilodite de ideologie și brutalitate, oferind o perspectivă critică asupra comunismului și o evocare emoționantă a rezistenței spiritului românesc prin credință și tradiții. Gheorghiu nu prezintă doar bătălii și strategii, ci mai ales portrete ale locuitorilor Basarabiei, dezvăluind pierderea identității culturale, a libertăților individuale și a unui trai decent. Forțarea colectivizării, confiscarea proprietăților și teroarea psihologică devin instrumente ale unui sistem scabros, menit să distrugă orice urmă de prosperitate și independență. Viața țăranilor, coloana vertebrală a societății basarabene, este redusă la o luptă crâncenă pentru supraviețuire, sub jugul unor cote opresive și al muncii silnice. Pe lângă deposedări și privațiuni, Gheorghiu a atras atenția asupra politicii sistematice de eliminare a elitelor intelectuale și a oricărei forme de opoziție. Deportările în Siberia, execuțiile sumare și încarcerările devin realități cotidiene, transformând Basarabia într-un imens câmp de concentrare și un lagăr de exterminare. Distrugerea bisericilor, simboluri ale identității și spiritualității românești, este descrisă cu o intensitate zguduitoare, accentuând dimensiunea ideologică a conflictului. Orașe precum Cernăuți, Bălți și Ismail sunt reduse la ruine fumegânde, martore ale brutalității războiului și ale ideologiei destructive. Distrugerea fabricilor, a magazinelor, a instituțiilor culturale și a lăcașurilor de cult reprezintă o amputare a identității și a memoriei comunităților locale. Românii basarabeni erau supuși unui fenomen de exterminare națională. Autorul subliniază eforturile sistematice de îndoctrinare a copiilor, forțați să renunțe la credință, să spioneze pe proprii părinți și să internalizeze valorile comuniste. Acest proces de dezumanizare este prezentat ca o armă redutabilă, capabilă să distrugă fundațiile morale ale unei societăți.
Cu toate ororile descrise, „Ard malurile Nistrului” nu este cronica deznădejdii totale. Gheorghiu celebrează rezistența tăcută a poporului basarabean, hotărârea de a-și păstra identitatea culturală și credința în Dumnezeu. Scenele cu țăranii muncind pe câmpuri sub tirul artileriei sau cu oamenii revenind la biserici, în pofida interdicțiilor, devin simboluri ale unei speranțe tenace și mântuitoare. Țăranii erau obligați să cedeze statului sovietic cea mai mare parte a recoltei, lăsându-i cu resurse insuficiente pentru a-și întreține familiile. Ei pierdeau proprietatea asupra pământului și erau forțați să intre în colhozuri (gospodării colective), unde munca era grea, iar recompensa mică. „Șaizeci și cinci la sută din grâul semănat trebuia să-l dea Statului. Numărul kilogramelor de grâu pe care le recolta agricultorul erau calculate de oamenii stăpânirii bolșevice. Întotdeauna agricultorul era obligat să dea, în fapt, statului, o cantitate de grâu mai mare decât aceea pe care o recolta.” Țăranii erau adesea obligați să cumpere recolte de la alții pentru a atinge cotele impuse, îndatorându-se sau vânzându-și bunurile. Bărbații, femeile și chiar copiii erau obligați să presteze muncă silnică (construcții, transporturi, etc.) pentru regimul bolșevic. „Linia ferată a fost complet distrusă de bolșevici… Tot timpul ne obliga să mergem să reparăm calea ferată și nu aveam nici de mâncare, nici de băut”, iar „ostașii ruși îi batjocoreau, îi umileau și îi supuneau la tratamente inumane”. De un dramatism shakespearian este cazul „culacului” basarabean Constantin Beccin, care se sinucide la presiunea ofițerilor NKVD și a activiștilor PCUS, pentru a nu da cota cerută. Plastic este descrisă sinuciderea sa în lanul de grâu care îl înroșește cu sângele său după ce și-a tăiat beregata cu briciul: „Deodată soarele a început parcă a dogori mai tare. Tropotele cailor se auzeau foarte aproape. Constantin Beccin a scos din buzunar, încet, briciul cu care curăța pomii și via, apoi l-a deschis și cât ai clipi și-a tăiat beregata. Nu a reușit să o taie complet, căci custura i-a căzut din mână. Sângele a început însă a curge, fierbinte și roșu, peste pieptul lui pârlit de soare, peste cămașă și peste spicele aurii ale grâului care îi slujeau de așternut. De pe paiele de aur ale grâului picăturile de sânge s-au scurs pe țărâna înfierbântată. Boabele de pământ dogorât au cules, sorbind, fiecare picătură de sânge. Când au ajuns călăreții criminali, Constantin Beccin zăcea cu ochii deschiși mult spre soare pe grâul înroșit de sânge, mai mult mort decât viu.” (p. 9). Descrierea camerelor de tortură și execuție ale NKVD ne aduc aminte de epoca medievală, cu scurgeri de canale pentru sânge, adevărate cuști de beton ale crimei și suferinței inimaginabile. Așa educau bolșevicii poporul prin crimă. Autorul surprinde aerul îmbâcsit de sânge și energiile criminale ale celulelor NKVD, de ți se ridică părul pe mâini. „În jurul pereților se află un șanț adânc de vreo șapte centimetri. Șanțul acesta, care e săpat de jur-împrejurul camerei, e făcut pentru a se scurge prin el apa de pe pereți. Și sângele celui executat tot pe aici se scurgea… În fundul camerei se afla un perete de scândură roșie; în dosul acestui perete se afla un spațiu de vreo câțiva centimetri. Un spațiu gol, apoi urmează un perete de pământ. Cel condamnat la moarte era așezat lângă peretele de scândură și împușcat. Glonțul trecea prin trupul victimei, apoi prin peretele acesta roșu de scândură pe care noi îl atingem acum cu mâinile, apoi se pierdea în peretele de pământ. Sângele care curgea din trupul executatului se scurgea prin șanțul de beton, pe lângă pereți, în canal. Sângele care stropea pereții era spălat cu buretele, ca și sângele de pe jos”. (p.124).
Cartea surprinde zeci de scene zguduitoare despre drama românilor basarabeni de pe ambele maluri ale Nistrului. Pentru autor, Basarabia și Transnistria erau niște răni adânci în trupul neamului nostru. Războiul dus împotriva URSS era în viziunea scriitorului o restaurare a tradiției, credinței și românismului tradițional în fața ateismului bolșevic nivelator, care obligau preoții duminica să meargă la coasă, curățare de șanțuri sau alte munci agricole, tocmai ca să nu oficieze liturghia. Era o politică de stat a Moscovei de ștergere a memoriei românilor. În vremea regimului antonescian s-au scris două cărți de referință despre românii de dincolo de Nistru: „Românii de la est de Bug” de Anton Golopenția, care a văzut lumina tiparului abia în 2006, și „Românii din răsărit – Transnistria” scrisă de Emil Diaconescu și publicată în 1942, opere care completează radiografia reportajelor de război ale lui Virgil Constantin Gheorghiu. Paradoxal, în acele vremuri grele de război s-a reușit să se realizeze o adevărată sociologie demografică a românilor de la răsărit de Nistru, studii utile cercetătorilor de azi, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă cu adevărat în Transnistria și Ucraina.
Consider, ca istoric, că această întreprindere reportericească originală și incitantă, „Ard malurile Nistrului”, reprezintă un autentic document istoric, dincolo de ideologia și propaganda timpului, de o importanță incontestabilă, oferind o perspectivă valoroasă asupra tragediei Basarabiei sub ocupație sovietică. Dincolo de limitele sale datorate timpului, cartea rămâne o mărturie cutremurătoare a suferinței umane și a capacității de rezistență a spiritului românesc. Citind cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu sunt tot mai convins că trebuie inclusă în circuitul livresc al istoriei literare române pentru a înțelege războiul din Ucraina.
