Tocmai despre astfel de Pelasgo- > Valaho-Daci ai Cretei grăieşte prin milenii «Odiseea» – cântul XIX (172 – 177) : «I-o ţară / Ce-i zice Creta, mândră, roditoare, / ce are-n jur, că e-n mijlocul mării, / şi oamenii foiesc în ea puzderii. / Pe-al ei întins sunt nouăzeci de-oraşe / cu fel de fel de limbi : Ahei şi mândri / Eteocraţi, Cidonieni alături / De Dorieni războinici şi de oameni / Dumnezeieşti-Pelasgi [>Valahi]. Între oraşe, / E unul mare, Cnossos…» (apud SKGA, 83 / HOdis, 382). Academicienii moscoviţi, V. V. Struve şi D. P. Kallistov, întemeiaţi pe o impresionantă documentare arheologic-istorică, subliniază – într-una dintre cele mai strălucite lucrări de helenologie / grecologie din secolul trecut, «Drevniaia Greţiia» („Древняя Греция“) / «Grecia antică» (1956) – atât procesul de asimilare a Pelasgilor > Valahilor din Creta cât şi originile pelasgo- > valaho-macedoneano-thracice ale Dorienilor ce ocupă / înrobesc mai întâi Creta Răsăriteană: «Aşadar din „Odiseea“ reiese că încă din cele mai îndepărtate vremuri ale antichităţii, într-o perioadă când în centrul insulei, la Cnossos, mai erau încă temeinic aşezaţi predecesorii Grecilor, Pelasgii [>Valahii], Dorienii pătrund în insulă şi înlătură cu timpul pe foştii ei locuitori sau sunt asimilaţi de aceştia. Primii colonişti dorieni au ocupat – după unii cercetători – partea răsăriteană a Cretei. Faptul acesta ni-l arată atât datele arheologice (descoperirea unor săbii de tip nordic în această regiune a insulei) cât şi nomenclatura geografică. Aşezările Hierapydna şi Dia din această regiune corespund localităţilor Dia şi Pindos din sudul Macedoniei, învecinate cu Hestiaoitida.
S-ar putea ca tocmai aici, în sudul Macedoniei, să fi fost patria primitivă a Dorienilor. Adepţii acestei ipoteze (Wade-Gerry şi alţii) pot explica astfel destul de bine de ce Dorienii nu sunt amintiţi în cântul II din „Iliada“. Triburilor care locuiau la nord de Olimp şi la apus de Tracia nu li se acorda atenţie pentru simplul motiv că ele nu făceau parte nici dintre Ahei şi nici dintre Troieni.» (SKGA, 83). Privitor la „descoperirea unor săbii de tip nordic“ în Creta Pelasgă > Valahă, reamintim că pe calea spirală-planetară, Mesagerul Celest (Solul la Dumneze-ul Unic) şi însoţitorii săi, Cavalerii Zalmoxianismului (cunoscuţi în «Analele lui Suppiluliuma», din orizontul anului 1380 î. H. – cf. GHT, 227, 264 sqq. / CASub, 237 sq. –, sub numele de Cavaleri Lupachi / Lupakkis – sub comanda bazileului Zalmas −, sau de Cavaleri Dunăreni / Danubieni, ori de Cavaleri Thraci, Cabiri), făceau comerţ nu numai cu nestemate şi obiecte de aur, ori de argint, ci şi cu arme (lănci / sighine, săbii încovoiate, sici, arcuri etc. – cf. VAeth, 9) din centrele metalurgice intracarpatice ale Daciei – mai exact spus, din provincia cogaionică / sarmisegetusană Ardeal.
În legătură cu aserţiunea academicienilor moscoviţi, V. V. Struve şi D. P. Kallistov, potrivit căreia «s-ar putea ca tocmai aici, în sudul Macedoniei, să fi fost patria primitivă a Dorienilor» (supra), trebuie să observăm : (1) numele „seminţiei rătăcitoare prin multe locuri“, Dorienii, vine de la numele distinsului lor rege, Dor – substantiv propriu în limba pelasgă > valàhă, de genul masculin (ca onomastic apare frecvent şi astăzi, în limba valàhă contemporană), fapt ce a determinat ca şi în antica limbă elenă / greacă, la nominativ-singular, să primească „masculina desinenţă“ -os : Doros ; (2) apelativul pelasg > valàh dor, de genul neutru, aparţine tezaurului lexical principal pelasg > valàh, fiind aproape intraductibil în alte limbi, după cum se ştie, desemnând : «dorinţă puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva, ori ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată ; nostalgie» (DEX-75, 277) ; (3) între „valul migrator“ de „strămoşi“ ai Dorienilor (ce-au cucerit Creta – cf. SKGA, 83), ivit dinspre Volga între Pelasgii > Valahii din Peninsula Balcanică (îndeosebi, în zona muntoasă a Pindului), pe vremea războaielor troiene (1194 – 1184 î. H.), adică în orizonturi temporale homerice, şi „seminţia rătăcitoare“ a Dorienilor din vremea regelui Lydiei, Cresus (aproximativ 560 – 546 î. H.), despre care vorbeşte Herodot, s-au aşternut vreo şapte sute de ani ; (4) din amestecul migratorului val din orizonturile temporale homerice cu Pelasgii > Valahii din aria balcanică, a Pindului (fireşte, cu preponderenţa elementelor autohtone Pelasge > Valahe) –, în cele şapte secole de etnogeneză (macedoneană, nu elenă / greacă) – au rezultat macedni / macedoneni, nicidecum eleni / greci, după cum certifică şi Istoriile (I, 56) lui Herodot : «Cei din Attica [Pelasgo- > Valaho-atenienii, n. n.] nu s-au strămutat niciodată din locul lor de baştină, în schimb Dorienii au fost o seminţie rătăcitoare prin multe locuri (fireşte, ca seminţie de păstori, în arhicunoscutul / multimilenarul, specific-pelasgul > valahul proces al transhumanţei) ; în timpul regelui Deucalion, Dorienii locuiau pe plaiurile Phthiotidei – iar sub Doros, fiul lui Helles, [locuiau în] ţinutul de la poalele munţilor Ossa şi Olympos, cunoscut sub numele de Histiaiotida ; alungaţi de aci de Cadmeeni, s-au aşezat în Pind, sub numele de „Macedni“.» (HIst, I, 87; s. n.). De la anticul macedn > macedon se iveşte în istorii toponimul Macedonia (mai departe, textul herodotic este „intenţionat-confuz“, nu dinspre carianul Herodot, ci mai mult ca sigur, dinspre „politica expansionist-greacă“ ajunsă între zidurile tardivelor şcoli de copişti ai Istoriilor).
XIII) Pelasgo- > Valaho-Abioii. Din vremurile homerice, Pelasgo- > Valaho-Abioii exercitându-se în spiritul Zalmoxianismului, şi la Dunărea de Jos, şi în nordul Mării Negre, şi în Masagaeţia (Masageţia), sunt Pelasgo- > Valaho-Dacii-Geţi din acelaşi spaţiu, menţionaţi, apreciaţi şi de părintele Istoriilor : «…cei mai drepţi (dikaiotatoi) între [Pelasgo- > Valaho-]Traci» (HIst, I, 345). Epitetul sincretic dikaiotatoi, întâlnit şi la Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.) şi la Herodot (484 – 425 î. H.), după cum se ştie, este un superlativ al adjectivului dikaios, cu vectorizarea semantică de „cel ce recunoaşte şi face întocmai ce este drept înaintea zeilor şi oamenilor“ (DZal, 5). Mai mult, Pelasgo- > Valaho-Dacii-Abioi se făcuseră vestiţi prin ţinerea perioadelor de post „din porunca lui Zalmoxis“, hrănindu-se „cu miere, lapte şi brânză“, şi supunându-se unui „vegetarianism ritualistic / iniţiatic“ (cf. DZal, 3 sqq.). Apelativul Abioi (Abii – cf. HIl, 284) duce gândul la o disimilare totală în etnonimul Pelasgo- > Valaho-illyric Abroi (ori la rădăcina antroponimică Abre / Abrozes – cf. REtn, 82 sqq.), fie la un semantism sincretic arhaic (vizavi de „a privativ şi bios / viaţă“, ori de licenţa poetică a lui Homer, „oi ta abia phagontai“ / „cei ce mănâncă alimente neînsufleţite, lipsite de viaţă“ – cf. DZal, 4), greu detectabil în straturile „aheiene“ ale elinei (greacăi homerice), un semantism sincretic vectorizat în „cei mai presus de viaţa oamenilor (obişnuiţi)“, „nemuritorii“. Nu poate fi vorba despre „o sorginte scitică“ a Abioi-lor din orizonturile temporale troian-homerice (1194 – 1184), invocată de glosografii grăbiţi / nedocumentaţi, de vreme ce în ţinuturile Pelasgo- > Valaho-Dacilor-Abioi (cf. PGet, 506; DZal, 4 sq.), „Scoloţii“ – adică „Sciţii“, după cum i-au „rebotezat“ Grecii – au pătruns aici abia „în secolul al VI-lea î. H.“. Oricum, Solul (Mesagerul Celest) la Samasua > Samos („Soare-Moş“ / „Tatăl-Cer“, adică la Dumnezeul Daciei / Cogaionului), în interiorul scenariului misteric / iniţiatic, şi în afara acestuia, încă de dinainte de vremurile homerice, din orizontul anului 1600 î. H., îşi făcuse cunoscut „statutul de nemuritor“, de Ethicus / Aethicus ( „cinstitul“ / „drept-dumnezeiescul“), graţie „ştiinţei de a se face nemuritor“ pe calea monoteist-tetradică a Zalmoxianismului.
XIV) Şi tot în orizontul anului 450 î. H. În Istoriile lui Herodot, Pelasgo- > Valaho-Dacii-Abioi din timpurile homerice nu sunt altceva decât Gaetii / Geţii din marea masă a Pelasgo- > Valaho-Thracilor ce-şi luau numele şi după provinciile („ţările de râuri / munţi“) în care erau înrădăcinaţi. După vreo şapte secole şi jumătate, Herodot – prin Istoriile sale ce se datează, după cum s-a mai spus, în orizontul anului 450 î. H. – certifică existenţa urmaşilor Pelasgo- > Valaho-Dacilor-Abioi, ai adepţilor Zalmoxianismului, ai „ştiinţei de a se face nemuritori“, în acelaşi spaţiu al Pelasgo- > Valaho-Daciei Dunării de Jos, al nordului şi estului Mării Negre, în provinciile („ţările de râuri / munţi“) Gaeţia > Geţia şi Masagaetia / Masageţia. *
_________________
*Bibliografia de sub sigle :
CASub = Cavaignac, E., «Les Annales de Subbiluliuma», în «Revue des Études Anciennes», Année 1930, 32-3, pp. 229-244.
DEX-75 = «Dicţionar explicativ al limbii române», Bucureşti, Editura Academiei Române, 1975.
DZal = Constantin Daniel, «Când a trăit Zalmoxis ?», în Almanul Coresi ’85 (coord. Dan Tărchilă, V. Copilu-Cheatră, M. N. Rusu, N. Stoie), Braşov, Ed. Asociaţia Scriitorilor, 1985 (pp. 3 – 7).
GHT = «Gândirea hittită în texte» (Studiu introductiv de Constantin Daniel, traducere, notiţe introductive şi note : Athanase Negoiţă), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
HIl = Homer, «Iliada» (traducere de G. Murnu ; studiu introductiv, note şi glosar de L. Franga), Buc., Ed. Univers, 1985.
HIst, I, II = Herodot, «Istorii», I, II (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l (vol. I) şi, respectiv, 1964 (vol. II).
HOdis = Homer, «Odiseea» (traducere de George Murnu), Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956.
PGet = Vasile Pȃrvan, «Getica» („o protoistorie a Daciei“ – ediție, note, postfață de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.
REtn = I. I. Russu, «Etnogeneza Românilor – fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică», Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
SKGA = V. V. Struve, D. P. Kallistov, «Grecia antică», (traducere din limba rusă de Maria Gornstein, după ediţia din anul 1956 a Academiei din Moscova), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958.
VAeth = Dr. Nestor Vornicescu, «Un filosof străromân de la Histria dobrogeană – Aethicus Histricus – autorul unei „Cosmografii“ şi al unui alfabet (sec. IV – V)», Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1986.
