Arhiva zilnică: 24 august 2022

Summer Edit 2026 – o perspectivă asupra scenei artistice locale la ABRUPT 5

Data: 7 iulie 2026 by Redacția

Spațiul de artă contemporană ABRUPT 5 din Timișoara a găzduit expoziția SUMMER EDIT 2026, un proiect dedicat promovării scenei artistice locale și dialogului dintre artiști, generații și practici creative diferite.

Vernisajul expoziției a avut loc vineri, 26 iunie 2026, la ora 16.00, în spațiul situat pe Strada Coriolan Brediceanu, colț cu Strada Mărășești. Evenimentul reunește lucrări semnate de 34 de artiști, într-o selecție ce evidențiază diversitatea expresiilor contemporane – de la pictură, grafică și sculptură, până la tehnici și abordări interdisciplinare.

Participă artiștii: Eunice-Estera Adămuț, Tsvetelina Angelova, Ali Armașu, Dona Arnakis, Carine Arnakis, Bianca Asofiei, Henriette Bock, Costin Brăteanu, Walter Caceres, George Cîrstoiu, Regina Damian, Alexandru Dobre, Ilie Duță, Vivien Friz, Andrei Grigore, Ștefania Iakab, Andreea Ioniță, Alexandra Irimia, Ancuța Iute, Viktória Jager, Alexandru Lunceanu, Toma Libotyan, Miruna Mașniță, Deborah Nagy, Maxim Nedelcu, Petru Opruț, Andreea Pădureț, Daria Sălăjeanu, Sofia Sîrbu, Gergely Szabó, Adriana Tentiș, Eugeniu Țîbuleac, Georgian Tirla, Mădălina Trofin și Simona Valea.

SUMMER EDIT 2026 își propune să apropie publicul de creația contemporană locală, oferind un context de întâlnire și dialog direct cu artiștii și preocupările lor actuale. Expoziția susține continuitatea practicii artistice și creează un spațiu comun în care experiențe și viziuni diferite se întâlnesc.

În cadrul proiectului, ABRUPT organizează și prima ediție a Shop-ului de Vară ABRUPT 2026, un demers dedicat artiștilor și designerilor din Timișoara, prin care lucrări de mici dimensiuni din domenii precum pictură, grafică, sculptură, ceramică sau design textil sunt prezentate publicului cu posibilitatea de achiziționare.

A consemnat Costin Brăteanu

Dorin Pavel – fondatorul hidroenergeticii româneşti

Data: 7 iulie 2026 by George V. Grigore

Dorin Pavel, considerat fondatorul hidroenergeticii românești, este una dintre marile personalități pe care le-a dat Sebeșul comunității academice din România. Pentru meritele sale a fost numit, post mortem, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România. S-a născut în Lancrăm, o localitate componentă a municipiului Sebeș, învecinat orașului Alba Iulia, acesta fiind nepotul lui Lucian Blaga, la 31 mai 1900, unde a urmat şcoala primară şi gimnaziul german. Studiile liceale le-a urmat la Orăştie şi apoi la Braşov, unde a susținut și examenul de bacalaureat în anul 1918 (absolvind ca șef de promoție cursurile liceului „Andrei Șaguna”). A fost atras de amenajarea şi de utilizarea uriaşelor forţe ale apelor, fapt ce l-a determinat să aleagă să studieze la Politehnica din Zürich – Elveţia, pentru aceasta obținând o bursă de studii. Obţine diploma de inginer electromecanic în anul 1923 şi titlul de doctor în ştiinţe tehnice, în 1925. Tot în 1925 s-a întors în țară, alături de soția sa elvețiancă, Elsa Kerchgraber, și și-a continuat activitatea de inginer și profesor universitar în București. „Este angajat la S.A.R. „Electrica”. Inventariază potenţialul hidroenergetic al ţării, elaborând „Planul general de amenajare a forțelor hidraulice ale României” (1933), lucrare monumentală ce oferă date privind centralele ce pot fi realizate în diferite bazine hidrografice ale ţării.

Între 1930-1934 a lucrat ca șef de exploatare la centrala Dobrești, apoi (1934-1941) ca director tehnic la Uzinele Comunale București, amenajând salba de lacuri Buftea, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, realizând primele încercări pe modele hidraulice (1936). După război, rezolvă alimentarea cu apă a Uzinelor Reșița, realizează CHE Crăinicel, cu primul baraj înalt (48 m) pe Bârzava şi CHE Zărnești, pe Bârsa (1946). Din 1948 a activat la Centrala Industrială a Energiei Electrice (1948) și Institutul de Studii şi Proiectări Energetice (1949), contribuind la realizarea CHE Sadu V, Aştileu, Gâlceag, Șugag, Olt, Bistriţa, Argeş, precum și la amenajarea Dunării (Sistemul hidroenergetic și de navigaţie Porţile de Fier).” (Fragment din lucrarea Volker Wollmann, „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”, vol. VI, Editura Honterus, Sibiu, 2016, p. 53.) A lucrat aproape 40 de ani pe şantiere hidroenergetice şi peste 50 de ani la catedră, ca profesor. În anii ’30, Dorin Pavel a elaborat „Planul general de amenajare a forțelor hidraulice din România”, o lucrare amplă care includea schemele a 567 de uzine hidroelectrice proiectate pe toate râurile țării, însoțite de date tehnice și economice detaliate, precum și de peste 100 de planșe cu vederi în plan și profile longitudinale ale amenajărilor. Planurile sale au reprezentat un îndrumar pentru proiectarea hidroenergetică românească din următoarele decenii. „Începând chiar din 1925, a conceput primele proiecte pentru cataractele Dunării (cele care aveau să devină mai târziu hidrocentralele Porțile de Fier I și II), a fost consilier la amenajarea Lotrului și Sebeșului și a proiectat cascada celor șase hidrocentrale de pe Sebeș.

De asemenea, s-a ocupat de modernizarea parțială a centralei hidroelectrice din Sinaia (1926–1928) și a participat la construcția hidrocentralei Dobrești (1929–1934), una dintre primele hidrocentrale puse în exploatare în România”, arăta inginerul Victor Burchiu, fost student al lui Dorin Pavel, în cartea „Amintiri și glume dintr-o viață de profesor”. Până în 1934, inginerul a locuit cu soția sa chiar la hidrocentrala Dobrești, iar tot acolo a fost adus pe lume fiul lor, Mario. „Era nevoit ca, cel puțin o dată pe săptămână, iarna, să coboare pe schiuri, cu rucsacul și pușca în spate, până în gara din Sinaia. De acolo lua trenul spre București, își ținea cursurile și, de multe ori, se întorcea în aceeași zi, refăcând drumul invers — iarna pe schiuri, vara pe jos. Uneori, când situația financiară îi permitea, își invita studenții la centrala Dobrești, unde susținea cursuri practice chiar în sala mașinilor, pe o tablă improvizată”, își amintea fostul său student. În perioada 1934–1941, Dorin Pavel a fost director tehnic la Uzinele Comunale București, unde a amenajat salba de lacuri Buftea, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei și Fundeni. „După război, rezolvă alimentarea cu apă a Uzinelor Reșița, realizează CHE Crăinicel, cu primul baraj înalt (48 metri) pe Bârzava, și CHE Zărnești, pe Bârsa (1946). Din 1948 a activat la Centrala Industrială a Energiei Electrice și la Institutul de Studii și Proiectări Energetice (1949), contribuind la realizarea CHE Sadu V, Aștileu, Gâlceag, Șugag, Olt, Bistrița, Argeș, precum și la amenajarea Dunării (Sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier)”, informa Volker Wollmann, în volumul „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”.

Dorin Pavel a scris 22 de manuale şi cursuri de hidrotehnică, peste 150 de articole și publicaţii, totalizând peste 11 mii de pagini cu numeroase înscrisuri şi planşe. Activitatea teoretică a susţinut-o prin dezvoltarea laboratorului academicianului Vâlcovici, iniţiind un „Compartiment de Hidraulică”, dar mai ales prin participarea pe teren atât cu studenţii, cât şi cu specialiştii. În anul 1976, Dorin Pavel a publicat o importantă lucrare, „Arhitectura apelor”, într-un tiraj de doar 1.600 de exemplare, care s-a epuizat în scurt timp. Pentru prestigiul şi demnitatea pe care şi le-a creat printr-o muncă necurmată şi tenace, comparată cu stânca pe care şi-a amplasat barajele, pentru încrederea şi dragostea pe care a purtat-o mereu ştiinţei româneşti pe care a slujit-o cu credinţă, îl putem include pe profesorul Dorin Pavel, fondatorul hidroenergeticii româneşti, în galeria marilor ingineri pe care i-a dat România, alături de: George (Gogu) Constantinescu, Anghel Saligny, Ilie Radu, Ion Ionescu, Dimitrie Leonida, Cristea Mateescu, Emil Prager şi Dumitru Dumitrescu. Dorin Pavel s-a stins din viaţă la 6 iulie 1979, la Bucureşti, dar îşi doarme somnul de veci în Lancrăm, alături de strămoşi, de părinţi şi de ilustrul său unchi, Lucian Blaga.

A fost, prin excelenţă, un priceput tehnician, dar şi un mare dascăl, un îndrăgostit de natură, dar şi un fin artist, un adevărat „arhitect al apelor”, recompensat cu numeroase premii, ordine şi distincţii pentru meritele didactice şi contribuţiile tehnico-ştiinţifice. Post mortem, în anul 1995, i-a fost conferit titlul de „Cetăţean de onoare” al Municipiului Sebeş. „Acestei personalităţi remarcabile pentru dezvoltarea gândirii ştiinţifice românești, o altă mare personalitate artistică, Constantin Popovici (1938-1995), i-a dedicat un bust expus în apropierea gimnaziului săsesc din Sebeş (jud. Alba), unde a studiat Dorin Pavel” menționează Volker Wollmann, în lucrarea citată mai sus. Lacul Cinciș din Hunedoara se numără, de asemenea, printre amenajările proiectate de Dorin Pavel. În 1956, ca o încununare a carierei sale, a fost laureat al Premiului de Stat. Dorin Pavel a murit în 1979 și a fost înmormântat la Lancrăm, în același cimitir unde se află locul de veci al lui Lucian Blaga.

„În prag de Zen”, noua invitație a poetului Ieremia Lenghel întru savurarea delicatului său univers liric

Data: 7 iulie 2026 by George Petrovai

Pe reputatul medic psihiatru , intelectual și poet Ieremia Lenghel îl cunosc de peste trei decenii, timp în care l-am vizitat acasă (cu prietenii Andrei Hossu, Petre Roman, Viorel Igna etc.) și la cabinet de multe ori, de fiecare dată având discuții extrem de fructuoase, pe diverse teme. Da, căci domnia sa nu este numai un om instruit, ci și un admirabil interlocutor, care știe ca nimeni altul să întrețină conversația prin răbdare încurajatoare, punctări stimulative și întrebări constructive. Cum n-am pretenția că-l cunosc în detaliu, deoarece cu toții suntem captivii socratianului Gnothi seauton sau Cunoaște-te pe tine însuți (Nosce te ipsum spuneau latinii), iată motivul pentru care i-am completat portretul biografic și moral-spiritual cu informațiile furnizate de Vasile Igna (fratele mai mare al profesorului Viorel Igna), eminent om de cultură și fost coleg de liceu al poetului-medic I. Lenghel, care – în Cuvânt de însoțire la cartea În prag de Zen (Editura clujeană Limes, 2025) – îl descrie pe autor („cu care am împărțit, timp de patru ani, aceeași clasă de liceu”) ca fiind „tăcut, ușor retractil, cu zâmbetul în colțul gurii, dar cu lecțiile întotdeauna bine pregătite”, iar pe studentul medicinist nu doar ca foarte serios, ci „de-o conștiinciozitate care-i trăda (…) firea din totdeauna”, îndeosebi „conștiința că-și găsise adevărata vocație, pentru a cărei împlinire nu economisea niciun efort și nu rata niciun prilej de temeinică și onestă afirmare”.

Întrucât, continuă prefațatorul Vasile Igna, era previzibil și oarecum firesc „să se ivească și dorința de a-și încerca puterile și în literatură”, Ieremia Lenghel rămâne, în ipostazele profesionale și extraprofesionale, „un suflet extrem de sensibil, excesiv de introvertit și preocupat mereu de a-și pune propria persoană în relație cu marile dileme existențiale”. Dar iată ce scriam chiar eu, semnatarul acestor rânduri, pe data de 15 septembrie 2010, în articolul Particularități ale culturii românești în general, ale culturii meramureșene în special, articol inclus în volumul V din seria Exerciții filosofico-sociologice (cu și fără tentă politică), volum apărut în 2026 la Editura Valea Verde: „Întreaga poezie a doctorului Ieremia Lenghel se caracterizează prin stilul ce poartă amprenta sigură a individualităţii. Volumul Poeme atemporale, apărut în anul 2006, se impune în atenţia iubitorilor de artă printr-un plus de gingăşie şi graţie în comparaţie cu producţiile anterioare, rod al surprinderii inefabilului în zborul tremurat al efemeridelor din haiku-uri. Şi astfel clipa se preface-n veşnicie, iar vraja poeziei devine eternă în sufletele însetate de frumos, chiar dacă frumosul se dezvăluie doar pas cu pas, picătură cu picătură. Adică pe măsura omului căutător, acesta – după cum ştim – scormonind cu sudoarea frunţii după fiecare atom de fericire şi aflându-şi bucuria înălţătoare în necontenita nelinişte a creaţiei. De unde şi titlul volumului, atemporalul rupând legătura artistului cu timpul în năzuinţa lui spre Absolut…”

Cartea „În prag de Zen”, cu seducătoare arome orientale (demarează cu citatul din Osho, învățătorul spiritual care „a făcut mult zgomot” în a doua jumătate a secolului trecut, un citat elocvent în acest sens: „Zen-ul nu cunoaște decât viața fără limite, care conține în sine toate contradicțiile, într-o armonie perfectă”), cartea, deci, este considerată de prefațatorul V. Igna „cartea de maturitate a lui Ieremia Lenghel”, deoarece a fi în prag, nu este decât „a ști că trebuie să meargă mai departe”, fapt pentru care a fost „botezată” de autor cu numele premonitico-generic al ultimei poezii din prezentul volum: „În prag de Zen/cu aur poate/cu joc sprințar de iele/cu flori și acadele/nimic nu se socoate” (În prag de Zen). Ajuns în acest punct, consider că se impun câteva precizări despre budism și, mai ales, despre Zen și Zazen (practica Zen-ului), școlile budiste din arhipelagul nipon. Întemeiat de Buddha (Iluminatul) în secolul al VI-lea î.e.n., budismul (religie universalistă, alături de creștinism și islamism/mahomedanism) cunoaște trei direcții/vehicule și arii largi de răspândire la sud, sud-est și nord de India, țară de unde aproape că a dispărut (în zilele noastre, sub 5% dintre indieni se declară budiști): a)„Micul vehicul” (hinayāna) sau budismul sudic/tradițional (Sri Lanka, Birmania, Thailanda etc.); b)„marele vehicul” (mahāyāna) sau budismul nordic, care – după sistematizarea sa de către Nagarjuna (sec. al II-lea e.n.) și Asanga (sec. al IV-lea e.n.) – se răspândește în China, iar din Coreea ajunge în Japonia; c)„Vehiculul tantric” (vajrayāna) sau budismul tantric (de la tantras=cărți compilate după secolul al VI-lea e.n.), care nu numai că este de dată mai recentă, dar – reînviind vechile zeități indiene, dimpreună cu vrăjitoria populară – este considerat de unii indianiști și istorici ai religiilor (mai puțin de Mircea Eliade) „un fel de magie sistematizată”, acuzat fiind că a contribuit la decăderea budismului indian.

În cartea „Zen adevărat (Introducere în Shobogenzo), apărută în anul 1993 la Editura Axis Mundi, Maestrul Taisen Deshimaru (1914-1982), care – din 1961 și până în anul 1982 – a predat și transmis în Occident Zazen (practica adevăratului Zen), scrie următoarele: „Zen-ul poate aduce lumină și forță”; „În Zen (precum în faimosul Gnothi seauton – compl. mea, G.P.), cunoașterea de sine este problema cea mai importantă”; „Și în toată Asia, plecând din India, trecând prin China, pentru a ajunge în Japonia, practica acestei filosofii a vidului (filosofia sistematizată de Nagarjuna – compl. mea, G.P.) s-a întins și a dat naștere înțelepciunii Orientului”; Zazen-ul nu este doar „sculptura realizată”, ci și „o postură ce corespunde și merge paralel «energiei» lui Aristotel”; „(…)ego-ul nostru și universalul sunt «unul»” (tot ce se poate Unul lui Plotin – compl. mea, G.P.); „În univers totul este ku – vacuitate – dar prin conștiința noastră, aceasta devine vizibilă, audibilă, tangibilă”; „Conștiința conștiinței este mentalul”; „Zazen este suprema înțelepciune” (cele două limbaje ale inteligenței în buddhism sunt „cel al rațiunii și cel al înțelepciunii”), așa că „dacă atingem lumea înțelepciunii, vom fi capabili să concepem eternitatea timpului, expansiunea spațiului și să ne plimbăm în lumea fără limite, unde viziunea noastră asupra timpului și spațiului va deveni mai dreaptă”; „Această lume, mai elevată și mai justă, a înțelepciunii, este Zazen”; „Simbolurile Orientului sunt aproape toate flori”, simbolul buddhismului fiind floarea de lotus…

Revenind după această generoasă digresiune la volumul „În prag de Zen”, dincolo de adorabila simplitate, fluență și suavitate a versurilor, însușiri specifice poeziei lengheliene și parcă din întâmplare dăruite cu inspirate rime (Echinocțiu de primăvară: „Muguri/călifari/și iele//Taină/în efluvii/crude//Cer/smerit/și paparude/Re-Înviere”, Solstițiu: „Aripi/susur/libelule//Peruzea/gânduri/fudule//Cer/sedus/de grații pure”, ambele poezii făcând parte din secțiunea Liniștea fecundă), cititorii avizi de insolit artistic, au șansa să descopere ba multitudinea de sensuri și aspirații umane din Zărit („Zărit/de-o stea,/dintr-o privire/copac-smerit/cu zâmbet roz/s-a risipit/ca un cocor/în tandru zbor/spre nemurire”), ba duioasa invocație din Fatima („Maică/fără de prihană/zămislită făr’ de rană//Maică vrednică/de-a pururea fecioară/arzând ca o sfielnică pară//Minune vie/mângâiere/în veac de veacuri/cucernicie”), ba necurmata tinerețe a dragostei veritabile (tripticul trecut-prezent-viitor) din secțiunea Punta ala în 3 poeme, ba nespusa frumusețe a florilor din poezia Buchete, sporită prin neperechea artă japoneză ikebana („Buchete/în aranjamente savante/ ikebana galante/și/glastre de opal,/în decorul fără egal/pe al timpului/de beatitudine val”). Cuvinte de apreciere se cuvin și suportului fizic al acestui volum remarcabil: hârtie de calitate, semi-supracopertă, tehnoredactare impecabilă, reproduceri judicioase după lucrări plastice (picturi și grafică) din colecția particulară a autorului.

Voi, cei ce v-ați lăsat trădați, vânduți, executați…

Data: 6 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu este acțiunea unor entități vizând, punctual, acapararea de noi „piețe de desfacere”… În cazul de față, „piața de desfacere”, pe care o pândesc oricum destui jucători economici, mai ales în cazul unei țări care nu a făcut nimic să o „siguranțeze” (ba, dimpotrivă…), fiind reprezentată de serviciile de dirijare a aeronavelor ce traversează spațiul aerian… O „piață” ce aduce foarte mulți bani prin plățile făcute de companiile aeriene ale căror aeronave traversează zona de dirijare aeriană controlată de Romatsa. Dar, ar putea fi… Pentru că, prin blocarea conturilor Romatsa în speța „Pfizer”, poziția și statutul regiei sunt fragilizate, chiar periclitate, iar îndepărtarea acesteia, ca actor în controlul și dirijarea spațiului aerian al României (și părților de intersectare a aceluia european) devine posibilă… Și de interes pentru ulii concurenței din domeniu, care ar face orice pentru asta, cu mult chiar dincolo de cutumele, bunul simț și regulile economiei. Și totuși, până la acest moment, nu se poate spune cert că prin acțiunea de blocare a conturilor Romatsa de către „Pfizer”, pentru plata datoriei (non)achiziției de vaccinuri, ar fi fost vizată decapitarea și înlăturarea de pe piață a regiei noastre de dirijare a spațiului aerian. Dar asta nu înseamnă că nu se poate întâmpla… Or, despre asta trebuia discutat în CSAT… Despre posibilitatea ca țara noastră să se trezească peste noapte fără una dintre cele mai mari contributoare la bugetul de stat: Romatsa. Și nu atât ca urmare a blocării conturilor sale din afara țării, pentru că, într-o soluție bugetară de avarie, Statul poate asigura funcționarea instituției, ci prin aceea că, nefăcând nimic până acum pentru a nu se (mai) ajunge în astfel de situații vulnerabile, Romatsa este afectată la nivel de bonitate și încredere în cadrul centrului european de control și dirijare a spațiului aerian. Pentru că, nu avocații „Pfizer” sunt vinovați pentru situația de acum, ei neputând fi condamnați pentru ceea ce au făcut… Pentru că acesta este rolul lor, ca ființe necrofage: să caute punctele neprotejate (în cazul de față, conturile și disponibilitățile financiar-bugetare) și să recupereze tot ceea ce se poate… Chiar decapitalizând o companie, o societate, o regie autonomă…

În fapt, vinovați pentru situația Romatsa sunt guvernanții… Și toată șleahta de juriști din sfera de stat… Cu toții sunt vinovați pentru că, din clipa în care România a fost expusă unor posibile descuamări pe seama deciziilor lor politice (puse în slujba intereselor altor state și organizații) nu au făcut nimic pentru a securiza ceea ce știau că va fi vizat în cazul oricărui proces internațional îndreptat împotriva României: companiile și regiile autonome ale țării… Pentru că nu avem juriști capabili… Și trebuie subliniat că tot ceea se întâmplă acum în speța România (Romatsa)-Pfizer s-ar fi petrecut și dacă, de exemplu, „investitorii” speculativi de la „Gold Corporation” ar fi câștigat procesul intentat României pentru exploatarea auriferă de la Roșia Montana… Totuși, chiar dacă, analfabeți funcționali în masă (de stat!), fie ei juriști, consilieri, consultanți, ai ministerelor, ai guvernului și chiar ai preșidenției, nu au putut intui, tehnico-legislativ, ce se putea întâmpla în astfel de cazuri cu marile companii ale țării, exista și un precedent exemplificativ al riscului expunerii companiilor și regiilor noastre de stat în cazul proceselor internaționale pierdute de Statul Român: poprirea (tot a conturilor Romatsa) de către frații Micula în acțiunea lor de recuperare a banilor pe care îi solicitau României (lucru posibil, în cazul executării conturilor Romatsa, pentru că, în baza aderării României la Convenția Eurocontrol, taxele de navigație aeriană plătite de companiile aeriene globale sunt încasate centralizat la Bruxelles și virate ulterior regiei noastre).

Dar nu doar Romatsa este într-o asemenea zonă de risc, de a răspunde, fără nici o vină, pentru deciziile catastrofale ale guvernanților și politicienilor… Ea a fost cea mai ușor de atacat și prăduit de către avocații cu speță de recuperatori în costume din cauza algoritmului ei financiar: încasarea banilor cuveniți de la companiile aeriene, nu direct, ci prin Eurocontrol, acesta blocând conturile Romatsa ca urmare a executării silită de peste 3,4 miliarde de lei inițiată de Pfizer împotriva Statului Român. Nu doar Romatsa poate fi, dară, „decapată” oricând… Ea este, într-adevăr, cea mai ușor de executat, având conturile de încasare în afara țării (la nivelul Eurocontrol)… Practic, toate marile companii de stat sunt într-un risc major, chiar dacă ele nu colectează fonduri prin entități internaționale (precum Romatsa prin Eurocontrol)… Este suficient ca acestea să aibă conturile comerciale, activele și acțiunile în afara țării, unde pot fi blocate de instanțele internaționale în contul datoriilor Statului Român… Este și cazul societăților „Hidroelectrica”, „Nuclearelectrica”, „Tarom”, „Compania Aeroporturi București”… Toate pot fi oricând ținte în cazul unor litigii internaționale finalizate în defavoarea noastră… Dar pe nici un guvernant, pe nici un ministru ori funcționar de stat, pe nici un politician, jurist, expert parlamentar, nu i-a interesat protejarea intereselor României și ale entităților sale, aproape schelet de existență: companiile și regiile de stat. Altminteri, din clipa în care interesul „logistic” al prezenței unor mitici mărunți pe lângă fotoliile cancelariilor europene și ale „unchiului Sam” a dus la semnarea unor memorandumuri aberante, precum achiziția de seruri inutile, ba, încă într-o cantitate uriașă în raport cu eventualele necesități ale țării (guvernanții de atunci sperând pesemne să devină și reexportatori, într-o bursă a vaccinurilor către alte state, pentru că, altfel, nu se explică idioțenia lor de a achiziționa vaccinuri în masă, acceptând „a priori” plata lor chiar și nelivrate), guvernanții s-ar fi preocupat să pună în contracte clauze și condiții clare privind posibilitatea de executare a conturilor Satului Român în cazul întârzierii plăților, a imposibilității achitării lor în cazuri de forță majoră ori a dreptului de neplată ca urmare a nelivrării și a stingerii pandemiei.

Ar fi trebuit să securizeze posibilitatea ca orice firmă, prin casele lor de avocatură, să poată bloca și executa conturile companiilor de stat ale României, știut fiind că acestea erau cele mai expuse internațional în asemenea situații. Pentru că astfel de acțiuni vor mai fi… Începând de la recuperarea banilor de asigurare pentru coiful dacic, pentru că lucrurile nu s-au finalizat, până la ceea ce va tot plăti în viitor țara noastră ca urmare a deciziile politice ale guvernanților… Inclusiv achitarea uriașelor datorii ce vor fi puse în spatele noastre pentru finanțarea războiului din Ucraina… Și pentru care UE nu va avea nici o problemă să ne jupoaie de vii… Pentru că ne-am asumat (prin trădătorii de la guvernare) părți de contribuții în această finanțare, iar cum Ucraina nu va plăti niciodată pentru ceea ce a primit, și nici Rusia pentru ceea ce a făcut (ori nu a finalizat, deh!), și cum noi nu am avut politicieni, guvernanți, oameni de stat, precum Slovacia, Polonia și Ungaria, și am acceptat această plată în îndatorare pentru interesele altora, execuțiile bugetare vor continua… Și poate în acest „registru” ar trebui să încadrăm și agitația guvernanților care vor să vândă pe repede înainte toate companiile de stat… Pentru a le scoate de sub presiunea executărilor internaționale… Și nu că ar face ei asta în interesul țării, ci doar pentru a se proteja pe sine, pentru a nu mai fi căutați, anchetați, trași la răspundere pentru toate acele decizii trădător-mârșave…

Portofelul digital nu este despre Germania. Este despre noi…

Data: 6 iulie 2026 by Zoe Dantes

În ultimele zile, jurnalistul Dan Andronic a lansat o acuzație gravă: că România ar fi cedat Germaniei controlul asupra portofelului digital și, implicit, asupra identității digitale a românilor. O situație explosivă bine ascunsă sub scandalul media de numire al unui PM. Are dreptate domnul Andronic când spune că asemenea „tranzacție ce implică miliarde de euro are nevoie de liniște”. Pentru că nu am văzut reacții decât la media garnizoanei, zisă și Digi tv. Reacția Guvernului a fost fermă: nu este adevărat. România nu ar fi transferat nimic către Germania. Oamenii lui Bolojan, care va aduc la cunoștință că nu mai este PM, spun că ar folosi o soluție tehnică open-source dezvoltată de Germania în cadrul implementării Portofelului European de Identitate Digitală. În plus, autoritățile afirmă că datele rămân în infrastructura națională, iar statul român păstrează controlul. Între aceste două narațiuni, societatea este din nou invitată să aleagă o tabără. Poate însă că aceasta este, de fapt, întrebarea greșită. Pentru că miza reală nu este dacă are dreptate Dan Andronic sau dacă are dreptate Guvernul. Miza reală este dacă cetățenii României primesc toate răspunsurile pe care au dreptul să le primească atunci când este vorba despre un sistem care va defini, în viitor, identitatea lor digitală. Un jurnalist autentic nu este avocatul puterii. Dar nici avocatul opoziției. Rolul lui este să citească documentele, să verifice afirmațiile și să pună întrebările pe care alții evită să le pună. Iar în acest caz, documentele oficiale disponibile arată un lucru important: nu există dovezi publice că România ar fi transferat Germaniei bazele de date ale cetățenilor sau controlul juridic asupra identității digitale. În același timp, aceleași documente nu răspund încă suficient de clar la o serie de întrebări esențiale. Și exact aici începe discuția care contează cu adevărat. Unde sunt găzduite serverele? Cine administrează cheile criptografice? Cine auditează codul sursă? Există componente dezvoltate sau întreținute de actori privați? Cine poate modifica sistemul peste cinci sau zece ani? Ce se întâmplă dacă România decide să schimbe furnizorul tehnic? Există dependențe tehnologice pe termen lung care nu sunt evidente în comunicatele oficiale?

Aceste întrebări nu sunt teorii ale conspirației. Ele sunt întrebări standard într-un domeniu care ține de securitate informatică și suveranitate digitală. Pentru că identitatea digitală nu este doar o aplicație pe telefon. Este infrastructura prin care, în viitor, se presupune că cetățenii vor putea demonstra cine sunt, vor semna documente, vor accesa servicii publice și private și își vor exercita drepturile în spațiul digital. Cu cât un astfel de sistem devine mai important, cu atât transparența din jurul lui ar trebui să fie mai mare, nu mai mică. Guvernul afirmă că datele rămân în România. Dacă acest lucru este adevărat, atunci publicarea arhitecturii tehnice, a mecanismelor de securitate și a auditurilor independente nu ar trebui să fie o problemă. Dimpotrivă, ar trebui să fie o practică firească într-un stat democratic. În lipsa acestor clarificări, suspiciunile nu dispar nicicum. Ele doar se amplifică, indiferent câte comunicate oficiale sunt emise. Și mai există un element care a fost menționat prea puțin în dezbaterea publică. Guvernul a anunțat și un memorandum de colaborare cu Mastercard Europe, în contextul dezvoltării ecosistemului Portofelului European de Identitate Digitală. Oficial, acest parteneriat este prezentat ca unul tehnologic. Tocmai de aceea, întrebările firești nu vizează intențiile unei companii. Vizează însăși arhitectura de guvernanță a sistemului: care este exact rolul partenerului privat, ce acces are, ce componente dezvoltă, cine controlează infrastructura critică și cum este asigurată separarea clară între stat și furnizorii tehnologici.

Aceste răspunsuri ar trebui să fie publice, tocmai pentru că este vorba despre un sistem care ține de identitatea fiecărui cetățean. Poate că adevărata întrebare nu este dacă România a preluat o soluție tehnică din Germania. Poate că întrebarea este alta: cine va controla, în mod real, cheia identității noastre digitale peste zece ani? Pentru că guvernele se schimbă. Miniștrii pleacă. Majoritățile politice vin și pleacă. Însă infrastructurile digitale construite astăzi vor rămâne, cel mai probabil, pentru o generație. De aceea, înainte de a ne grăbi să tragem concluzii, ar trebui să cerem ceva mult mai simplu și mai democratic: documentele, contractele, auditul și transparența completă. Nu pentru că suntem împotriva digitalizării. Doar pentru că, într-un stat democratic, încrederea nu se presupune. Încrederea se câștigă. Nu ne este teamă de tehnologie. Ne este teamă de lipsa transparenței. Pentru că tehnologia poate servi libertății, dar poate servi și controlului total, deschizându-se o cale către dictatura digitală, prin care orice cetățean care are o altfel de părere și o exprimă, devine incomod și identitatea îi poate fi anulată cu o singură apăsare de tastă. Diferența nu o face software-ul și nici țara din care provine. Diferența o fac regulile, instituțiile și modul în care este construit controlul democratic asupra sistemelor.

De aceea, nu este suficient ca Guvernul să spună că datele sunt în siguranță. Într-o democrație, cetățenii nu sunt obligați să creadă pe cuvânt. Au dreptul să vadă documentele. Au dreptul să cunoască arhitectura. Au dreptul să știe cine controlează infrastructura. Au dreptul să afle cine răspunde dacă ceva merge prost. Pentru că identitatea digitală nu este proprietatea niciunui guvern și nici a vreunei companii. Ea este expresia juridică a libertății fiecărui cetățean. Iar libertatea nu se protejează prin comunicate de presă. Se protejează prin transparență, răspundere și control democratic. Cred că aceasta este știrea care ar trebui să ocupe de fapt agenda politică si a societății civile reale. Nu a ONG urilor vândute, cumpărate și tranzacționate de puterea abuziv instalată în cele două palate. Domnilor Ilie Bolojan PM interimar și Marius Lazurca, consilier prezidențial pe securitate națională și la Departamentul de Parteneriate Strategice la Cotroceni, ar trebui să ne răspundeți.

Public și onest, nu?!

Un mic „cui” al lui Pepelea…

Data: 6 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

Din 2020 încoace, puterea pro-europeană a condus țara prin stări de excepție, alertă, urgență, război, pandemie, fierbere climatică… În stare excepțională, lucrurile nu mai sunt judecate limpede și normal, iar drepturile și obligațiile sunt înghețate sau amânate pentru vremuri „normale”. Conducerea prin management de criză este un joc între salvator și dușman (deseori, dușmanul este participant voluntar la joc) în care guvernele nu fac politici publice, nici planificare strategică pe termen mediu sau lung, ci reacționează la crize cu ordonanțe de urgență, legi trecute prin parlament fără dezbatere (prin „asumarea” răspunderii) și cheltuieli de avarie. Astfel de guverne nu rezolvă cauzele structurale ale crizelor naturale. Nici nu își propun. Stingând focul, distrug și mai mult, dar între timp unii, puțini, fac bani, iar alții, foarte puțini, fac ceva mult mai prețios: acumulează control și resurse. Bugetul unei națiuni este un uriaș sac plin cu bani. România a avut un buget mediu de 650 de miliarde de lei anual, din 2020 încoace, la care s-au adăugat și niște bănuți de la UE, precum și masive împrumuturi. Bani intră continuu în sac. Ar putea fi de trei-patru ori mai mulți dacă nu s-ar practica sistematic evaziunea și „optimizarea” fiscală sub privirile binevoitoare ale statului. Numai că sacul este ciuruit și rupt în fund. Banii ies din sac mai repede și mai mulți decât intră, prin: – plăți către o administrație supradimensionată și ineficientă; – bugete exorbitante alocate anual organelor de represiune (servicii secrete, jandarmi, milițieni și procurori specializați pe delictele de opinie); – susținerea unor războaie care nu ar trebui să ne implice; – dezvoltarea complexului industrial al cenzurii; – achiziții publice de unde se fură 30-40 la sută din valoare (care mai sunt și inutile, scumpe, prost executate și orientate exclusiv către clientela politică); – ajutoare de stat acordate corporațiilor sau – dobânzi exorbitante achitate băncilor.

Rezultatul: deficitul rămâne structural ridicat (în jur de șase-șapte la sută în ultimii ani), datoria publică crește, iar cetățeanul de rând nu primește nimic. În continuare lipsesc spitale, școli, drumuri, salarii decente în sectorul privat, șansele unui trei decent etc. Guvernul Bolojan a prezentat bugetul pe 2026 ca pe unul „responsabil”, cu reforme, fără majorări mari de taxe și cu țintă de deficit în scădere. Interimatul prelungit dincolo de limitele Constituției arată că, de fapt, se amână sau se încearcă a se evita rectificarea bugetară din august, care ar putea arăta adevărul dureros al anului de domnie bolojaniană: poporul a fost chinuit degeaba, nimic nu s-a rezolvat, totul s-a agravat, până în buza falimentului suveran… Oprirea consumului prin austeritate brutală în criză a agravat recesiunea; a dus la stagflație, adică, recesiune economică + inflație + șomaj în creștere. Strângerea șurubului doar pe seama oamenilor de rând (înghețarea salarii publice mici/medii, înghețarea sau reducerea pensiilor, creșterea tva și a accizelor, creșterea prețurilor la energie, creșterea taxelor pe proprietate) în timp ce privilegiile rămân e o greșeală strategică majoră. Erodează încrederea în democrație, în statul de drept și în economia de piață. Alimentează extremismul. Pavează calea către totalitarism. România are o problemă structurală de productivitate a cheltuielilor publice de zeci de ani. Cauzele sunt hoția, corupția, conflictele de interese, precum și incompetența, birocrația obtuză, lipsa de responsabilitate și prioritățile greșite.

Bolojan, văzând România pe marginea prăpastiei, a obligat-o să facă un pas înainte… Achizițiile publice încredințate entităților de pe „lista scurtă” a politicienilor și a birocraților de rang înalt, ajutoarele de stat selective pentru corporații și „optimizările fiscale” permise marilor actori sunt forme de clientelism și anti-concurență. Asta distorsionează piața** și fură din buzunarul statului și al cetățeanului. România a cheltuit enorm cu înarmarea – 28 de miliarde de euro în cei patru ani de la declanșarea războiului din Ucraina. A cheltuit acești bani ineficient (unele achiziții vor fi livrate peste cinci sau chiar zece ani), pe armament scump (contractare directă, cu partener impus, fără licitație), prost, învechit. O parte din acest armament vechi, ineficient și scump a fost donată Ucrainei.

Apropo, România a cheltuit incredibil de mult cu ajutorul dat Ucrainei (condusă la dezastru de un regim mafiot). Atât de mult încât nimeni, niciodată nu a putut afla câți bani au fost aruncați în această gaură neagră. Totul este secret de stat – situație unică în grupul susținătorilor financiari si Ucrainei … Astfel de ajutor extern trebuie justificat strict când ai deficit structural de 9% din PIB, iar pentru asta plătești cea mai mare dobândă la credite și titluri de stat din întreaga UE. De aceea, este urgentă suspendarea oricărui ajutor financiar sau militar către Ucraina, precum și a oricărui ajutor financiar către alte state terțe până la revenirea la un deficit bugetar de sub trei la sută din PIB.

În aceeași logică, sunt necesare înghețarea oricărui ajutor de stat pentru corporațiile care au cifre de afaceri de peste 100 de milioane de euro în România și restituirea tuturor ajutoarelor de stat și a subvențiilor acordate de statul român unor corporații mari care nu au avut până acum un impact clar, ușor demonstrabil, în locuri de muncă reale și tehnologie. Digitalizarea fiscală (e-Factura, SAF-T etc.) nu a livrat rezultatele promise. Gradul de ratare a colectării de TVA rămâne cel mai mare din UE : 30 la sută. Doar zece puncte procentuale dacă ar fi mai sus gradul de colectare, nu am fi avut probleme de finanțare a indexării pensiilor. De aceea, trebuie concentrată atenția și logistica organelor fiscale pe lanțurile de aprovizionare mari, lungi sau medii și pe marile rețele de evaziune (iar nu pe PFA-uri și microîntreprinderi care oricum plătesc). „Optimizarea fiscală” agresivă a multinaționalelor și marilor jucători locali trebuie pedepsită ca practică anti-concurențială. Trebuie oprite sau minimalizate împrumuturile noi pentru cheltuieli curente sau ajutoare externe. Trebuie utilizate astfel de credite doar pentru investiții cu randament clar (infrastructură productivă, energie, educație, sănătate). În mod normal, un buget care are venituri predictibile și cheltuieli clare, transparente, nu ar trebui să fie niciodată pe deficit, caz în care împrumuturile ar deveni inutile. Cea mai mare problemă a împrumuturilor este că, fiind nevoit să le rambursezi, devii dependent de creditor. O națiune suverană nu are captivități cauzate de supra-îndatorare. Tot ce trebuie făcut este ca statul să nu mai fure de la propriii cetățeni prin clientelism, evaziune fiscală selectiv permisă și privilegii. Disciplina fiscală fără protecția oamenilor de rând e sinucidere politică. Disciplina fiscală pentru dulăi, tăierea privilegiilor și combatere reală a evaziunii mari este singura combinație care poate funcționa fără să arunce țara în feudalism.

Fiecare duce un război cu fiecare…

Data: 6 iulie 2026 by Petru Jipa

Pe ultima pagină a Revistei Lumea este scris discursul lui John F. Kennedy din 1961 în fața presei. Despre acest discurs eu am mai scris, dar părerea mea este, că trebuie reamintit în fiecare zi. Atunci era 1961, peste doi ani a fost asasinat. „Doamnelor și domnilor. Cuvântul „secret“ este inadmisibil într-o societate libera si deschisa iar noi ca popor, intrinsec cat și din punct de vedere istoric suntem împotriva societăților secrete, a jurămintelor secrete și a procedurilor secrete. Pentru ca exista împotriva noastră o conspirație monolitică și cruntă care se bazează in principal pe modalități ascunse pentru a-si extinde sfera de influenta se bazează pe infiltrare în loc de invadare, pe subversiune în loc de alegeri, pe intimidare în loc de libera alegere. Este un sistem care a comasat vaste resurse umane și materiale pentru clădirea unei mașinării strâns unite și foarte eficientă ce unește operațiuni militare, diplomatice, de informații, economice, științifice și politice. Operațiunile sale sunt ascunse, nu publicate, greșelile sale sunt îngropate, nu puse pe prima pagină, criticii săi sunt reduși la tăcere, nu lăudați. Nici o cheltuiala nu este pusa sub semnul întrebării, nici un secret nu este dezvăluit. De aceea judecătorul atenian Solon, a decretat ca fiind ilegal pentru orice cetățean să se sustragă unei controverse. Va cer ajutorul pentru sarcina foarte grea de a informa si alerta poporul american, încrezător ca împreună, cu ajutorul vostru, omul va fi ce a fost destinat sa fie, liber și independent.“

Ce a însemnat aceea după-amiază răcoroasă de ianuarie din 1961, când aerul din auditoriul Departamentului de Stat era dens nu doar de fumul țigărilor și de zumzetul obturatoarelor camerelor de filmat, ci și de greutatea palpabilă a istoriei care își ținea respirația. John F. Kennedy, abia învestit în funcția de al 35-lea președinte al Statelor Unite, stătea în fața corpului de presă reunit nu pentru a susține o informare politică, ci pentru a redefini însăși arhitectura relației dintre puterea executivă și a patra putere. Aceasta nu era o simplă formalitate administrativă; era o curtare strategică, o demontare deliberată a opacității rezervate a erei Eisenhower în favoarea unei noi transparențe electrizante. În acea încăpere, granițele puterii erau redesenate, imprimate nu în legislație, ci în legământul nerostit dintre un lider carismatic și jurnaliștii însărcinați să-l examineze. Discursul lui Kennedy a fost o lecție de măiestrie în precizie retorică, împletind umilința și autoritatea într-o tapiserie de dependență reciprocă. El nu a abordat presa ca pe adversari care trebuie gestionați, nici ca pe niște supuși care trebuie comandați, ci ca pe niște parteneri esențiali în experimentul democratic. Cu o claritate care străpungea ceața birocratică, el a articulat o viziune în care presa servea drept ochii și urechile cetățenilor, în timp ce președinția oferea direcția și contextul. Limbajul său era lipsit de formalismul rigid care caracterizase administrațiile anterioare; în schimb, curgea în ritmul unui dialog colaborativ. El a recunoscut inevitabila fricțiune dintre secret și dezvăluire, dar a încadrat această tensiune nu ca pe un defect, ci ca pe un motor necesar pentru adevăr. Prin ridicarea rolului jurnalistului de la simplu observator la participant activ la securitatea națională și înțelegerea civică, Kennedy a transformat conferința de presă dintr-un scut defensiv într-un instrument ofensiv pentru educația publică. Substanța argumentului său se baza pe o recunoaștere profundă a provocărilor unice ale Războiului Rece.

Într-o epocă în care dezinformarea putea fi la fel de mortală ca silozurile de rachete, Kennedy a susținut că o presă informată era un atu al securității naționale. El a afirmat că complexitatea afacerilor globale necesita o mass-media capabilă de nuanță, îndemnând reporterii să privească dincolo de senzaționalismul titlurilor către subtilitățile manevrelor diplomatice. Acesta a fost un pariu îndrăzneț. Invitând la critici neîncetate, Kennedy s-a expus unor critici neîncetate, însă a calculat că credibilitatea câștigată prin deschidere ar depăși riscurile expunerii. A vorbit despre „interesul comun” care lega guvernul și presa, o responsabilitate comună de a naviga apele periculoase ale conflictului internațional fără a răsturna corabia statului. Cuvintele sale au fost o gură de aer aruncată peste linia de demarcație a ideologiei, sugerând că adevărul, oricât de inconfortabil, era singurul teren solid pe care se putea sprijini democrația. Totuși, sub suprafața lustruită a cooperării se afla un curent subteran de calcul pragmatic. Kennedy a înțeles puterea imaginii în era televiziunii emergente, iar interacțiunea sa cu presa se referea la fel de mult la controlul narațiunii, cât și la schimbul de informații. El a recunoscut că, umanizând președinția, permițând jurnaliștilor accesul la spiritul, intelectul și familia sa, putea ocoli filtrele politice tradiționale și putea vorbi direct psihicului american. Această simbioză era delicată, echilibrată pe muchia de cuțit a încrederii. El a provocat presa să fie riguroasă, să pună întrebări agresive, dar și să fie responsabilă, să înțeleagă gravitatea secretelor pe care le deținea. A fost un dans al influenței, în care președintele conducea, dar presa determina ritmul. Eleganța abordării sale rezida în dualitatea sa: era atât o invitație la intimitate, cât și o afirmare a dominației, o modalitate de a gestiona mesajul prin aparența unei renunțări la control.

Decenii mai târziu, ecourile acelui discurs din 1961 încă rezonează pe coridoarele puterii și ale redacțiilor deopotrivă. Viziunea lui Kennedy despre o președinție transparentă și interactivă rămâne standardul de aur în raport cu care sunt măsurate toate administrațiile ulterioare, chiar dacă era digitală a fracturat natura monolitică a presei căreia i s-a adresat. Discursul său servește ca o reamintire atemporală a faptului că democrația prosperă nu în tăcere, ci în schimbul viguros, adesea haotic, de idei. Ne provoacă să ne gândim dacă polarizarea și fragmentarea mass-media din epoca actuală reprezintă o trădare a acelui legământ sau doar evoluția sa. Pe măsură ce navigăm într-un peisaj informațional saturat de zgomot și distorsiuni, apelul lui Kennedy la un parteneriat înrădăcinat în adevăr și responsabilitate se simte mai puțin ca un artefact istoric și mai mult ca o directivă urgentă. Lecția persistă: sănătatea unei națiuni este strâns legată de sănătatea discursului său și că lumina adevărului, oricât de dură ar fi, este întotdeauna preferabilă confortului umbrei.

Să fie pace!

Sînt inepuizabile paradoxurile politicii românești…

Data: 6 iulie 2026 by Maria Diana Popescu

Pentru că respect poporul rus (ca de altfel, toate popoarele lumii), cultura rusă, relațiile religioase și istorice dintre popoarele noastre, îmi exprim indignarea și dezacordul față de actul de discriminare al primarului Boc, care a interzis intonarea imnului Rusiei la campionatul de gimnastică ritmică de la Cluj. Cu toate că Federația Internațională de Gimnastică le-a ridicat interdicțiile sportivilor ruși și pot concura sub steagul țării lor, de asemenea, imnul Rusiei Rusiei poate fi intonat înainte de startul probelor, celebrul napoleon Boc, primar al Clujului, a interzis, cu de la sine putere, intonarea imnului Rusiei pentru participanții la Cupa Mondială de gimnastică ritmică din 26-28 iunie, în BTarena, Cluj. Sportul a fost și el contaminat cu virusul imposturii politice, deși trebuie să fie un spațiu al competiției oneste, respectului și prietenei. Transmit Federației Ruse de Gimnastică, sportivelor care s-au retras din competiție, antrenorilor și poporului rus, respectul meu și al multor milioane de români, precum și speranța că în viitor sportivii din toate țările vor participa la competiții sub steagul prieteniei universale, în condiții de respect și fără amestec politic. Speranța că relațiile noastre cu poporul rus vor continua pe o cale păcii, prieteniei culturale și economice. La urma urmei, ce competențe are Boc să judece de capul lui dacă Rusia e un stat agresor sau nu? Bruxellesul aleargă pe toate căile să instige România împotriva Rusiei prin autoritățile slugarnice de la noi. Rusia sau Ambasada Rusiei în România nu s-au amestecat în cultura, sportul și tradiția neamului românesc. În schimb, SUA, Germania, Austria, Franța, Olanda, au venit cu dictate clare pentru România. Acest Bocăneț, în a cărui perioadă de prim-ministeriat penalii din Guvern şi Parlament au dat cele mai mari tunuri financiare, în timp ce tăiau, rînjind fără milă şi justificare, pensiile şi salariile românilor (care, oricum, erau cele mai mici şi mai umilitoare din Europa) nu poate fi socotit decît un incult care nu pricepe ca orice sportiv merge în competiții internaționale pentru a-și reprezenta țara, în speță, nu pe Putin.

Să ne amintim că Marele Boc, pe vremea cînd era premierul lui Băsescu, a închis 69 de spitale şi cămine de bătrîni, a scos bolnavii cu afecţiuni psihice din așezăminte şi i-au lăsat liberi pe străzi, a desființat zeci de mii de locuri de muncă, şi-a bătut joc de profesori, de medici, cărora Băsescu le-au urat drum bun în ţările calde, şi-a bătut joc de tot românul muncitor, care trăia, ca şi acum, pe caietul cu datorii. Cu toate actele abominabile săvîrșite împotriva poporului român, acest conchistador conduce acum o urbe importantă, pentru că mulți au mintea scurtă și au uitat răul făcut românilor. Așa se întîmplă cînd naivii se scarpină de-a-ndoaselea. La ce te poți aștepta de la un asemenea individ, bine-cunoscut în fauna politică de la noi? Veleitar de carieră, s-a lipit de Cluj ca „timbrul de scrisoare”, prin cîrdășii urîte cu gunoaiele mafiei din ferma politică, animat de minunate relaţii lucrative şi de prestări de servicii dintre acestea, soroșiști și Bruxelles.

Vedem bine pe ce mîini a încăput România! Cu adevărat sînt inepuizabile paradoxurile politicii românești! Scena politică internă oferă, în formă continuată, un spectacol fascinant, plin de circari, de la alianțe electorale și răsturnări spectaculoase de situație, pînă la cele mai de rîsul lumii și intrigante gafe ale chiriașilor de la palate. Avem un președinte care a ridicat ezitarea, comportamentul și oportunismul la rang de artă: maestru la datul cu oiștea în gard, interesat doar de direcția din care bate vîntul, priceput să meargă în mai multe luntre și gata să lustruiască pantofii „sublimelor” porți. Spectacolul acesta pare să confirme, încă o dată, vechea vorbă: „La noi, ca la nimeni.” De cîteva decenii bune, prostia, orgoliul, impostura, trădarea, manipularea și-au depășit marjele de eroare la Palatul Cotroceni, luînd locul competenței, patriotismului, discernămîntului și responsabilității. Un Boc cu infatuarea mai mare decît creierul instigă și atîță Rusia, își asumă acțiuni nesăbuite, nu și consecințele. Prin acțiunea sa provocatoare la adresa Rusiei și-a asumat cu ușurință poziții riscante pentru România, fără a reflecta suficient la consecințele pe care acestea le-ar putea avea. Ceea ce urzesc de ceva timp slugile Ursulei din România este să pătrundă în mințile oamenilor cu lozinci perverse, cum că Rusia este marele dușman al României.

România a fost mereu în urmă cu 50 de ani, mereu în vîrful cozii, doar i la slugăreală pe primul loc, în fața greilor la modă. Cioclii poporului român din politică au minte puțină și o pofta patologică de putere și bani. Fără decență, fără programe reale, fără respect față de valorile fundamentale ale poporului, față de cetățeanul român, aceștia nu mai au vindecare decît la mititica. Au știut doar să genereze lichelism, impostură, corupție, trădare, vînzare, fanariotism. Trăim într-o vreme infestată cu ideologii oculte și subversive, cu o scenă politică populată cu indivizi cu apucături de maidan. Drept exemplu, individul de la Cotroceni, tras de sfori, cu o evidentă nevoie de spițerie morală, medicală, comportamentală. Scaunul de stat este infestat cu un virus ancestral, care urcă la capul celor care îl ocupă. Ce ar mai trebui să se întîmple ca românul să învețe lecția? Să observe sub măștile de hlinzeală pe șarlatanul imund, lingăul, trădătorul poporului?

Să facem un mic popas pe scena internațională. Climatologia nu mai este de interes. Schimbările climatice nu mai ocupă prima pagina a mass-media din lume. Războaiele, AI-ul, armele, medicamentele, vaccinurile ucigașe, cutremurele sînt deliciile marilor puteri. Ursula e cu parul pe ruși, vrea război cu orice chip în Europa. În Asia de Sud- Est se formează o coaliție împotriva expansionismului imperial chinez, ân mai multe state dreapta cîtigă din ce in ce mai mult teren, iar relația Ucrainei cu Rusia, care sînt legate organic prin geografie și economie a fost înțeleasă de Trump, spre deosebire de Biden, de aceea l-a abandonat pe Zelenski și îl susține pe Putin. Strategic, este important pentru SUA să fie de partea cîștigătorului, Rusia, să aibă relații parteneriale în raporturile sale de competiție și adversitate cu gigantul asiatic China. Unii oficiali români au declarat în repetate rînduri că Rusia nu reprezintă o amenințare militară directă și imediată pentru România. Sintagma „vin rușii” este folosită în România de zeci de ani, adesea și în sens ironic sau politic, însă ea nu descrie un pericol real. Este un instrument de mobilizare și de justificare a cheltuielilor militare. Unele instituții media părtinitoare fac greșeli și promovează anumite interese străine, manipulată fiind pentru a transmite aceeași narațiune. Dar nimeni nu este obligat să accepte automat versiunea presei, a guvernului român, a NATO, a UE. E bine de observat că statele europene sînt forțate să cumpere tot mai mult armament, deși amenințarea nu este reală, ci mai degrabă demonstrează comerțul cu arme sub o lozincă falsă. Nu toate achizițiile militare sînt necesare sau eficiente. Nu toate programele de înarmare sînt justificate. Există entități care profită economic din creșterea cheltuielilor militare. Rusia nu reprezintă un risc real pentru România. Argumentul „Rusia este o amenințare” este folosit pentru a justifica creșterea cheltuielilor militare. Companiile din industria de apărare pot beneficia de pe urma comenzilor guvernamentale mai mari. Amenințarea „vin rușiiˮ este exagerată în scopuri politice sau economice, întreaga narațiune privind securitatea europeană este o manipulare coordonată exclusiv pentru a vinde arme. Se poate argumenta că astfel de politici promovate de instituțiile europene și susținute de guvernul nostru au avut efecte sociale dificile pentru o parte a populației: tăieri drastice de venituri, reforme fiscale sau măsuri de ajustare economică care au contribuit la inegalități și la menținerea unor niveluri scăzute ale veniturilor pentru anumite categorii sociale. Probleme precum salariile mici, pensiile tăiate, corupția, productivitatea scăzută, vînzarea și administrarea defectuoasă a unor resurse pot fi atribuite exclusiv Uniunii Europene și guvernelor de la București, subordonate orbește Bruxellesului, care folosește presiunea, constrîngerea, chiar agresiune economică. Faptul că mulți români simt că nivelul de trai este insuficient, că salariile și pensiile sînt prea mici sau că povara fiscală este prea mare reprezintă preocupări reale și legitime. UE impune austeritate României. De-a lungul timpului instituțiile europene au susținut măsuri de disciplină bugetară în statele membre, inclusiv în România. Multe decizii privind salariile, pensiile, taxele și cheltuielile publice au fost stabilite de Bruxelles.

În ceea ce privește nivelul de trai, România rămîne sub media UE. Modelul economic actual implementat de UE nu servește interesele cetățenilor obișnuiți, ci favorizează anumite grupuri economice și de speciali. Românii nu consideră ca problemă reală este securitatea militară și relația cu Rusia, ci problemele economice, veniturile, taxele uriașe, prețurile, locuințele, sănătatea, educația, oportunitățile economice, costul vieții, sărăcia, emigrația și accesul scump la serviciile publice, deoarece acestea au un impact imediat asupra traiului zilnic. UE impune României politica fiscală și socială, exercită presiuni, recomandări. UE impune României o sclavie financiară! UE impune limite, reguli fiscale (de exemplu, reguli pentru creșterea monedei). România este sclava marilor puteri, nu mai este un stat suveran. România are constrîngeri reale. Are venituri medii mai mici decît media UE, are inegalități mari, servicii publice extrem de scumpe, care nu funcționează optim, costuri care au crescut rapid în ultimii ani. Aceasta creează în mod firesc sentimentul de nedreptate și de sistem împotriva românilor. Politica de spoliere a statelor membre practicată de Bruxelles va face ca, citînd-l pe Trump: „în maxim două decenii, mai multe state membre să părăsească această „bancă de război, pentru că Uniunea nu mai este una economică, ci o Uniune de războiˮ .

Mănăstirea Vad din Transilvania, ctitoria și episcopia domnitorului moldav Ștefan cel Mare

Data: 5 iulie 2026 by George V. Grigore

De-a lungul veacurilor trecute țările românești nu au fost despărțite cu totul, unele de altele. În afară de alianțele militare și de comerțul care alimenta aceste „țări”, mai era și partea spirituală care se dorea cumva unitară. Religia Catolică, având o conducere papală, încerca să se extindă permanent pe cât posibil, pe când cea ortodoxă dorea să se mențină și să-și dovedească utilitatea. Țara Românească și Moldova erau țări ortodoxe. Transilvania, prin prisma compoziției sale etnice, a avut ca religii ortodoxia la români și catolicismul la maghiari, sași și secui. Reforma a dus la răspândirea confesiunilor evanghelică sau lutherană, calvină. unitariană, dar și la rezistența ortodoxiei și catolicismului. Printre punctele ce au iradiat ortodoxia în Transilvania a fost și Mănăstirea Vad. Satul Vad apare prima dată în documente în anul 1467 drept posesie a familiei nobiliare Banffy, iar ulterior, în acelaşi secol, ajunge sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare împreună cu Cetatea Ciceiului. Situată în satul Vad, protopopiatul Dej (jud. Cluj), biserica, monument istoric având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost ridicată de Voievodul moldovean Ștefan cel Mare, pe ruinele unei vechi sihăstri construită de (sau în timpul fraților) Balc și Drag, pe la sfârșitul veacului XIV, neștiindu-se însă data concretă de atestare. Cei mai mulți istorici vorbesc despre sfârșitul anilor 1400 și începutul anilor 1500, atunci când Ștefan cel Mare ia sub stăpânire Cetatea Ciceului și începe construcția, însă o mică parte la sfârșit este făcută de urmașul acestuia, Petru Rareș. În lipsa unui hrisov sau a orcărui alt act doveditor, încercarea noastră de a stabili anul construirii ei rămâne un veritabil farmec al căutării încă nerezolvate.

Certitudinea construirii mănăstirii în epoca celor doi mari voievozi există însă. Tradiția și elementele stilistice imprimate ctitoriei ștefaniene de la Vad confirmă edificarea bisericii la sfârșitul secolului XV-lea, când devine reședință episcopală, cu ierarhi sfințiți la Suceava, dependenți direct de Mitropolia Moldovei. Biserica este realizată din piatră brută, cu planul triconic cu abside laterale semicirculare, împărțit în naos, pronaos și altar. Asta o face asemănătoare monumentelor moldovenești din prima parte a domniei lui Ștefan cel Mare, în vreme ce altarul poligonal de factură gotică, o apropie de arta ardeleană. De remarcat portalele specific moldovenești, în arc frânt pe fațada vestică și dreptunghiulare cu baghete între pronaos și naos. Toate încăperile bisericii au fost acoperite cu bolți gotice, dar în prezent în absida altarului se conservă o boltă pe nervuri de formă stelară ce se încheie cu un scut heraldic. Pictura veche nu se păstrează din păcate, ci doar un mic fragment de pictură în partea de apus a altarului, deasupra proscomidiarului, reprezentând chipul unui sfânt. În anul 1531 episcopul Anastasie donează bisericii episcopale o icoană ferecată în argint aurit reprezentând pe Sfântul Nicolae. Această icoană se află în prezent în colecțiile Muzeului Național de Artă a României. Exteriorul bisericii este simplu, tencuit, de un alb imaculat, cu piatră fățuită la colțuri, iar acoperișul este acoperit cu șindrilă (șiță).

În secolul al XVIII-lea Episccopia Vadului pierde din importanță menținându-se doar ca mănăstire, iar în 1717, biserica a fost distrusă de tătari, fiind refăcută abia dupa mai multe decenii. În ultima vreme ctitoria ștefaniană de la Vad, una dintre cele mai vechi biserici de piatră ale românilor transilvaneni, a funcționat doar ca monument istoric și a fost restaurat de Direcția Monumentelor Istorice. La inițiativa Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei Andrecuț, s-a redeschis vechea ctitorie a lui Ștefan cel Mare, și astăzi funcționează ca mănăstire, având o obște de 3 viețuitori, din 1 februarie 2012. Mănăstirea Ștefan Vodă poartă hramulul „Sf. Ștefan cel Mare”, dar și „Adormirea Maicii Domnului”.

Ştefan cel Mare a ctitorit mai multe biserici în Ardeal, iar două dintre se află în judeţul Cluj: lăcaşurile de la Feleac şi Vad. Aveau rang de episcopii. Mai târziu, cea de la Feleac a devenit mitropolie. „Istoria Transilvaniei nu poate fi concepută decât în strânsă şi permanentă interdependenţă cu cea a voievodatelor din spaţiul extracarpatic. (…) Pe primul plan se situează relaţiile de ordin economic şi de interes comercial, care între Moldova şi Transilvania au atins o asemena intensitate încât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) s-au acordat privilegii negustorilor transilvăneni care vizitau voievodatul de la răsăritul Carpaţilor”, scrie academicianul Marius Porumb, în broşura despre biserica de la Feleac, numită „Biserica Arhiepiscopală din Feleac, ctitoria lui Ştefan cel Mare”. Povestea ctitoriilor bisericeşti ale lui Ştefan cel Mare în Transilvania începe cu o alianţă încheiată la 12 iulie 1475. Voievodul moldovean semna un tratat cu Matia Corvin, iar în urma acestui act Ştefan cel Mare capătă proprietăţi în Transilvania, adică două domenii: Ciceu şi Cetatea de Baltă împreună cu numeroase sate. Alianţa a funcţionat şi după moartea regelui Matia Corvin, adică după 1490. Marius Porumb spune că relaţiile au fost foarte amiabile în intervalul 1493-1499, când voievodatul Transilvaniei a fost condus de Bartolomeu Dragfi, originar din familia lui Dragoş din Maramureş. Prezenţa lui Ştefan cel Mare în Ardeal era bine văzută în epocă. Academicianul dă exemplu saşilor braşoveni care îl chemau pe domnul Moldovei la 26 aprilie 1478 „cu mare dor şi dragoste… să facă bunătatea să se apropie de această ţară” ca să o apere de pericolul otoman. În acest context apar cele două episcopii româneşti la Vad şi Feleac, sprijinite material şi moral de domnul Moldovei şi de urmașii urmașilor săi. „Merită să menţionăm că în anul 1599, în fruntea eparhiei Vadului a fost pus de către Mihai Viteazul episcopul Ioan de Cerna, care a păstorit atâta timp cât a durat stăpânirea Viteazului în Ardeal”, scrie Marius Porumb în broşura „Biserica episcopală din Vad, ctitoria lui Ştefan cel Mare”…

Vasile Tărâţeanu (1945-2022) – jurnalist, scriitor şi poet, reprezentant al românilor din Bucovina de Nord

Data: 5 iulie 2026 by George V. Grigore

La Şcoala 10 din Cernăuți, cea mai veche școală în limba română din Cernăuți, a învăţat printre alţii şi academicianul Vasile Tărâţeanu, jurnalist, scriitor şi poet, reprezentant al românilor din Bucovina de Nord (acum în Ucraina). Vasile Tărâțeanu s-a născut la 27 septembrie 1945, în satul Sinăuții de Jos, raionul Adâncata, regiunea Cernăuți din Ucraina. În anul 1972 a absolvit cursurile Facultății de Litere de la Universitatea din Cernăuți și a lucrat ca redactor la ziarul Zorile Bucovinei (1969-1981), apoi la Postul de Radio Kiev (1981–1991). În 1989, alături de alți scriitori români din Cernăuți a fondat Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu“ fiind secretar al Societăţii (1991-1992). A fost membru fondator al Editurii „Alexandru cel Bun” din Cernăuţi (1994). Din anul 2000 a fost președinte al „Fundației culturale „Casa Limbii Române” din Cernăuți. A fost și redactor-șef (sau director-fondator și editor) al gazetelor românești din Ucraina – Cernăuți: „Plai românesc” (1990–1994), „Arcașul”, „Curierul de Cernăuți”, „Junimea”, etc.. A debutat editorial, în 1981, cu volumul „Harpele ploii”, în corola interesantei sale opere poetice ivindu-se apoi volumele: Dreptul la neliniște (Ujgorod, 1984); Linia vieții (Ujgorod, 1988); Teama de înstrăinare (Chișinău, 1990); Litanii din Țara de Sus (Timișoara, Ed. Augusta, 1995); Litanii (Iași, 1996); Pământ în retragere (Timișoara, Editura Augusta, 1999); Și ne izbăvește pre noi (Timișoara, Editura Helicon, 1999); Dinafară (Timișoara, Editura Augusta, 2003), Ochean cu cioburi sângerânde (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2005); Infern personal (ediție bilingvă: în română și în franceză; Iași, Editura Danaster,2005); Crucificat pe harta țării, Vasile Tărâțeanu – 60, volum omagial, (București, Editura Semne, 2005); Aruncarea zarurilor, apărut în Colecția Biblioteca Revistei „Convorbiri literare” (Iași, Editura Timpul,2005); Orizonturi decapitate (Timișoara, Editura Augusta, 2005); Degețelul salvator, versuri pentru copii, în colecția „Biblioteca revistei Făgurel (Cernauți, Editura Zoloti Lytavry, 2006); Cimitir ambulant (Râmnicu Sărat, Editura RaFet, 2008). Volumelor de versuri li se adaugă și două volume de publicistică: Iluzii și lanțuri (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2001) și Stâlpul de foc (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2007). În urma unei asemenea cariere deosebite, Vasile Tâțeanu a primit numeroase premii și diploma. Dintre ele enumerăm: Premiul revistei „Poesis“ (1994; 2000); Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni (2001); Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2003). A fost declarat Cetățean de Onoare al municipiului Iași (2019).

În Generația resurecției poetice (în capitolul Vasile Tărâțeanu – despre „lanul tivit cu maci“ al lui Ștefan cel Mare), criticul literar, Ion Pachia Tatomirescu evidențiază: „Un poet-Sisif cărând stânca speranței reîntregirii României este bucovineanul Vasile Tărâțeanu […] Cu poemul Țara Fagilor se deschide volumul Pământ în retragere; titlul poemului este o metaforă a Bucovinei înstrăinată, vândută la taraba imperiilor (Otoman, Habsburgic, Rus), aflată în prezent în ghearele Ucrainei, ca și Maramureșul istoric; „lăstarii“ preiau dorințele reîntregirii de țară, de neam ale arborilor-părinți: Desfrunzind amintiri / Țara Fagilor renaște în muguri / aceleași dorinți. / Mlădițe noi / bâjbâind spre lumină / dinspre arbori-părinți.// (…) // Detrunchiere – / Nesfârșit de cruntă și dureroasă / secure. Deseori, la acest poet, dorul de a vedea Bucovina, pământul nașterii sale, reunindu-se cu Patria-Mumă, România, capătă fluiditatea litaniei, a sfâșietoarei doine de înstrăinare: Între noi și dragă țară / crește / un gol ce ne doboară. // Crește / un deal și crește / o vale / și un crâng / apare-n cale. // Crește / un munte și o mare / și-un pustiu între hotare // Cine vrea / și cine poate / îl trece în brânci, / pe coate // dar pân-la ea ca s-ajungă / calea e cu mult mai lungă // Nici tu mare / nici tu munte / nici păduri-frunze cărunte, // Nici tu vale nici tu deal / vorba e de-un ideal // de un neam și de o țară / ce-s date din ele afară.”(p. 451; cf. Ion Pachia Tatomirescu, Un poet-Sisif cărând stânca speranței re-întregirii de Țară, recenzie, în Rostirea românească – Sibiu –, anul II, nr. 2 – 3 / ianuarie-februarie, 1996, p. 98).

Vasile Tărâţeanu a fost o personalitate polivalentă – poet, publicist şi traducător, unul dintre liderii reprezentativi ai comunităţii româneşti din Ucraina, preşedinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, membru al Comitetului Coordonator al Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina, membru de onoare al Academiei Române. A fost ales vicepreşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, în Comitetul director al Congresului Spiritualităţii Româneşti. „Dedicat limbii şi culturii române şi comunităţii româneşti din Ucraina până în ultima clipă, Vasile Tărâţeanu a întruchipat chintesenţa evenimentelor majore care au marcat traseul generaţiei de intelectuali români care s-a format la Cernăuţi în anii ’70-’80 ai secolului trecut. Biografia sa profesională şi personală s-a contopit, în mare parte, cu cea a evoluţiei comunităţii româneşti din regiunea Cernăuţi”, a arătat ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu. Potrivit acestuia, Vasile Tărâţeanu a fost, de asemenea, „o voce angajată, puternică şi respectată în sprijinul românilor din Ucraina, iniţiator şi susţinător a nenumărate proiecte menite să păstreze şi să dezvolte identitatea culturală şi lingvistică a românilor din regiunea Cernăuţi. Ca deputat în Consiliul regional Cernăuţi, în perioadele 1992-1996 şi 2001-2006, s-a dedicat total efortului de promovare şi afirmare a drepturilor minorităţii române din Ucraina”. Vasile Tărâțeanu a fost autor a zeci de volume de poezie, publicistică, monografii culturale şi albume, membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România. A plecat dintre noi la 8 august 2022, la Cernăuți, lăsând ștafeta unei noi generații care va duce pe mai departe limba strămoșească și cultura românească.