Arhiva zilnică: 22 iulie 2019

Monumente megalitice poloneze, mai vechi decât piramidele egiptene…

O echipă de arheologi de la prestigioasa Universitate Adam Mickiewicz a făcut o descoperire care schimbă fundamental povestea. Folosind tehnologie de scanare laser aeriană, au identificat structuri enigmatice ascunse la vedere în Parcul Peisagistic General Dezydery Chlapowski. Acestea nu erau simple dealuri. Erau morminte megalitice, supranumite „piramidele poloneze”, datând din perioada culturii Funnelbeaker. Pentru a înțelege „fenomenul” uită de forma perfect geometrică a piramidelor din Giza. Aceste structuri poloneze sunt movile de pământ alungite, cu o formă trapezoidală distinctă, unele atingând o lungime uluitoare de 200 de metri. Capătul estic, mai lat și mai înalt, servea drept „fațadă”, în timp ce structura se îngusta treptat spre vest, asemenea unei cozi de comete. Experții cred că forma nu este întâmplătoare. Ea imită, cel mai probabil, planul caselor lungi în care trăiau acești primi agricultori ai Europei, creând o „casă pentru veșnicie” pentru cei decedați. „Cei mai mari bolovani care formau intrarea în mormânt lipsesc,” explică Artur Golis, specialist șef în cadrul parcului. El suspectează că aceste pietre masive, unele cântărind până la 10 tone – o dovadă a cunoștințelor tehnice și a efortului comunitar remarcabil – au fost luate de-a lungul secolelor și refolosite de localnici. Spre deosebire de cimitirele comune, aceste „paturi de uriași”, cum mai sunt numite, nu erau pentru oricine. Fiecare mormânt colosal pare să fi fost construit pentru un singur individ – un lider, un șef de trib, o persoană cu un rol vital în comunitate.

„Fiecare generație și-a construit propriul megalit, în cinstea celor decedați care au jucat un rol vital în comunitatea lor,” adaugă Golis. Trupul era de obicei așezat în poziție verticală, înconjurat de ofrande prețioase – unelte, arme sau ceramică – înainte ca întregul monument să fie sigilat cu pământ și piatră. Deși în cea mai recentă descoperire nu s-au găsit încă schelete, arheologii sunt optimiști. Artefactele pe care speră să le găsească, precum topoare de piatră și vase de ceramică, „ar putea oferi informații suplimentare despre viața spirituală și cotidiană a poporului Funnelbeaker,” spune Golis. Această descoperire nu este doar despre niște morminte vechi. Este o fereastră către o Europă preistorică mult mai complexă și mai sofisticată decât ne-am imaginat. Ne arată că nevoia de a onora liderii prin construcții monumentale, o piatră de temelie a civilizației, are rădăcini mult mai adânci și mai diverse pe continentul nostru. Data viitoare când te gândești la piramide, poate că mintea nu-ți va mai zbura doar spre nisipurile fierbinți ale Egiptului, ci și spre câmpiile verzi și misterioase ale Poloniei.

Descoperirea arheologică din regiunea Wielkopolska din Polonia a scos la iveală mormintele masive, despre care se crede că au peste 5.500 de ani, cu aproape un mileniu mai vechi decât piramidele din Giza, scrie „Live Mint”. Aceste morminte trapezoidale monumentale, atribuite culturii „Paharului cu pâlnie” (Funnelbeaker), măsoară până la 200 de metri lungime și patru metri înălțime. Construite doar cu unelte primitive, includ pietre uriașe de până la zece tone, o dovadă a abilităților inginerești impresionante ale comunităților neolitice. Mormintelor le-a fost dată o orientare cardinală precisă, indicând cunoștințe astronomice și intenții ritualice. Specialiștii cred că aceste morminte erau destinate figurilor de rang înalt, precum preoți sau șamani, în ciuda caracterului egalitar al societății Funnelbeaker. Datând din mileniul al IV-lea î.Hr., aceste morminte sunt printre cele mai vechi structuri megalitice din Europa, chiar mai vechi decât Stonehenge. Pădurea le-a protejat de eroziune, conservând astfel piese rare din istoria neolitică a omenirii. (George V. Grigore)


Vasul „Christofle” (sec. XIX) din anticul „Mormânt cu Oranți” (sec. IV-VI d. Hr.) de la Tomis (Constanța)

Putem vorbi despre călătoria în timp și apariția unor obiecte transtemporale ce ridică misterul acestui fenomen. Sau „Unde sapă sapa locul, sare din pământ norocul”, după cum spunea un cunoscut poet roman în versurile sale. Și chiar așa a fost în acest caz, pentru că în urma lucrărilor edilitare din iarna trecerii dintre anii 1987–1988, în zona sud-vestică a Constanței actuale, lângă Hotelul Maria, au fost identificate peste o sută de morminte care au lărgit considerabil aria cunoscută a vechii necropole romane de la anticul Tomis. Printre acestea toate s-a remarcat un hipogeu pictat (cavou), descoperit în cadrul unei intervenții de salvare desfășurate în condiții dificile. Cunoscut drept „Mormântul cu oranți” datorită faptului că pictura salvată reprezintă o persoană (sau mai multe) în genunchi sau cu mâinile ridicate, în atitudine de rugăciune. Monumentul funerar este alcătuit dintr-o cameră funerară (6,15 × 3,90 m; h. 2,90 m) precedată de un dromos în unghi (culoar), accesibil prin trepte de calcar. Pereții, construiți din piatră legată cu mortar specific epocii romane târzii, se păstrează până la 2,25–2,90 m și indică existența unei bolți prăbușite. Inventarul funerar este modest și fragmentar (amfore, ceramică, sticlă, marmură, monede de bronz, resturi osteologice), dar permite datarea complexului între secolele IV–VI d.Hr. Unicul artefact păstrat integral este un vas miniatural din bronz argintat cu interior aurit, descoperit pe prima treaptă a dromosului, la -1,45 m adâncime.

Cu dimensiuni reduse și trei picioare scurte, piesa prezintă urme de coroziune accentuate și, mai important, o ștampilă în relief deteriorată deliberat din care se disting doar literele „STO”. Această incizare intenționată, fără legătură cu ritualul funerar roman, sugerează o intervenție modernă, menită probabil să mascheze originea obiectului. Caracteristicile paleografice ale marcajului, alături de urma de aurire și fragmente osoase de pasăre aflate la interior (posibilă ofrandă ulterioară), indică intruziunea piesei într-o fază post-romană. Analiza literației permite asocierea cu producătorul francez de prestigiu Christofle, activ din 1830, celebru pentru introducerea galvanizării cu argint în anii 1840. Evoluția marcajelor sale, de la ștampila cu balanță (1844–1935) la simbolul cavalerului de șah și inițialele „OC” (după 1935), până la ștampila cu numele companiei, oferă un reper cronologic sigur.

Coroborarea datelor stratigrafice, tipologice și istorice susține ideea unei intruziuni din secolul al XIX-lea, într-un moment de intensă urbanizare a Constanței și de contact cu comunități occidentale. Astfel, vasul nu aparține inventarului funerar roman, ci reflectă un episod de reutilizare sau perturbare târzie a hipogeului. Cei care au deschis această criptă în perioada modernă, posibil să îl fi folosit ca o posibilă „cățuie”, spre liniștirea sufletelor celor așezați aici în perioada romană, reînnodând ritualul inițiatic. Această intrare accidentală din secolul XIX ilustrează „biografia” complexului funerar, un monument folosit, modificat și reinterpretat de-a lungul a aproape două milenii. Informațiile ne-au fost oferite de Ingrid Petcu Levei, arheolog în cadrul MINAC. Pentru povestea și valoarea sa istorică vasul Christofle descoperit în „Mormântul cu oranți” de la Tomis – Constanța a fost declarant „Exponatul lunii decembrie 2025” la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, fiind așezat la loc de cinste în vitrinele acestui muzeu. (G.V.G.)


O personalitate a istoriei folcloristice românești…

Printre oamenii mari pe care mi-a fost dat să-i cunosc, a fost și Prof. Dr. Virgil Medan. Am înțeles că pe vremea când l-am cunoscut era președintele Comitetului de Cultură și Educație Socialistă Cluj. Ne-am întâlnit întâmplător, la un simpozion de istorie la Botoșani, în noiembrie 1981. Am fost repartizat la un hotel din centrul orașului, la camera 418, împreună cu Virgil Medan. Îl cunoșteam din publicații și din spusele Doamnei Stela Belozerov de la Arhiva de Folclor din Cluj. Era un bărbat voinic, bine legat, cu aspect atletic, gata de a se lua de piept cu oricine l-ar fi contrazis, cu cearcăne negre în jurul ochilor; oscila de la calmul și bonomia desăvârșită până la mânia unui mistreț înfuriat. Două nopți la rând am stat de vorbă cu dumnealui până după ora 2, fără a mai aminti pauzele de masă și timpul plimbărilor prin oraș. Am devenit prieteni. Mi-am dat seama că nu trebuie să-l contrazic, ci am căutat doar să-i completez și să-i continui ideile și afirmațiile, pentru a păstra o atmosferă plăcută, colegială. Specializat în etnomuzicologie, Virgil Medan făcea largi incursiuni în istorie, filologie, etnologie și folclor. Deși eu sunt un incompetent în aceste domenii, îmi dădeam seama cu ușurință, de multe ori, că afirmațiile-i sună fals, forțat. A spune că dacă Dunărea izvorăște din Munții Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră, frecvența adjectivului „negru” dat unor elemente de pe cursul Dunării, ar indica o masă de populație omogenă. Germanii și danezii nu sunt altceva decât reminiscențe ale populației dace. Ba chiar ungurii nu sunt altceva decât daci maghiarizați. Similitudinile unor tradiții, unor termeni și religii din Peninsula Balcanică și Orientul Apropiat ar fi un indiciu sigur, că strămoșii noștri s-ar fi dus până acolo. Să fim serioși!

Mi-a plăcut însă la acest om patriotismul sincer și caracteristic la aproape toți ardelenii. Probleme istorice legate de Ardeal și Moldova erau dezbătute cu atâta patos, încât te făcea să-i uiți toate micile păcate ale exagerărilor de mai sus. N-aș putea să nu menționez faptul că, pentru domnia-sa, prin Unirea de la 1918, ardelenii mari, corifeii nației române de acolo, au fost diminuați, umiliți, mulți reduși brutal la tăcere. Marii cărturari și politicieni de talia lui Goga, Coșbuc, Rebreanu, Maniu și alții, în București, au fost tratați drept roată de rezervă, ceea ce i-a dezorientat și decepționat. V. Medan vorbea cu mult patos de rolul Bisericii Romano-Catolice în dezvoltarea culturii și civilizației ardelenești. Dacă ar fi fost după dumnealui, ar fi decretat libertatea Bisericii Greco – Catolice. Critica servilismul ierarhilor ortodocși români și admira poziția Bisericii Romano-Catolice din Polonia. A rămas foarte surprins, când a aflat că Patriarhia Română are biserici, parohii și episcopii în străinătate, pe care le tutelează și prin care ține legătura cu românii aflați în emigrație.
Din vorbă-n vorbă, am ajuns la concluzia că aș putea realiza împreună cu Dl. Virgil Medan o culegere de cântece și obiceiuri de la românii din Serbia. Eu să fac culegerea, iar dumnealui să facă transcrierea muzicală și fonetică. A precizat chiar că ar avea prieteni și posibilități de a publica lucrarea la Belgrad. În orice caz, rămânea o lucrare de perspectivă, care mă tenta.

Medan nu avea o părere bună despre Ștefan Pascu. Îl disprețuia chiar, pentru că i-ar fi fost ostil într-o problemă, cândva. „Te culci pe laurii victoriei, pentru că ai ajuns academician doar cu Voievodatul Transilvaniei, cu colaborări și spicuiri de ici, de acolo! Păi, e posibil așa ceva? Cu asta onorezi demnitatea ce ți-a fost încredințată?!”. „Deie Dumnezeu, mi-am zis, să facă toți academicienii țării măcar atât cât a făcut – și, fără îndoială, va mai face -, domnul Ștefan Pascu!”. Virgil Medan a rămas foarte surprins de relatarea mea cu privire la sprijinul pe care mi l-a dat lui Pascu pentru publicarea lucrării cu Nicolae Iorga. „Mă surprinde, a zis, fiindcă știu că n-a ridicat pe nimeni până acum! În orice caz, trebuie s-o recunoaștem, că este o autoritate în materie de istorie și are un cuvânt greu de spus!”…

M-a invitat la simpozionul „Samus” de la Cluj, care urma să se țină în luna mai 1982. M-a notat chiar cu comunicarea Cultul focului în comuna Malovăț jud. Mehedinți. Am observat, totuși, un lucru: Medan vâna ideile. A fost entuziasmat, când i-am vorbit de părerile mele cu privire la interpretarea baladei Miorița, dar, când i-am pus problema că aș vrea să țin o comunicare pe această temă, a lăsat-o moartă, încercând să-mi plaseze ideea interpretării religios-creștine, în sensul că păstorul mioritic este simbolul Mântuitorului, deși, din câte am sesizat, ideea mea n-a uitat-o!

L-am invitat la simpozionul de la Severin. Mi-a dat o notă ca să se înscrie cu tema Iorgovan – interpretări etimologice. Mi-a spus că nu suportă comunicările lungi, greoaie, bazate pe un aparat critic, ci le preferă pe cele de până la cinci pagini, în care „să mustească ideile” și în care să-ți prezinți numai propria ta poziție. Comunicarea sau articolul însuși să fie o concluzie a unei cercetări îndelungate. Sunt de acord cu acest punct de vedere, atunci când e vorba de articole de ziar ori revistă de popularizare, dar când vrei să faci știință, nu poți altfel decât să lași la o parte superficialitatea.

În final, Medan mi-a spus: „Prefer amatorismul luminat profesionalismului mediocru!”…

Ne-am înțeles că vom ține legătura. La 18 ianuarie 1982, într-o discuție cu Doamna Emilia Comișel, cercetătoare la Institutul de Etnologie și Folclor din București, a venit vorba și de Virgil Medan. Aceasta îl cunoștea bine. L-a caracterizat în câteva cuvinte: „are perioade când își cam sare de pe fix, aiurând tot felul de teorii cu vlahii și cu dacii”. La 8 iunie 1982 am fost la Festivalul de Folclor din Dej. În cadrul festivalului se ținea și un simpozion de folclor. Am servit masa împreună cu Virgil Medan. Mi-a spus că speră să obțină de la Mitropolitul Antonie Plămădeală o bursă, pentru a studia la Vatican originile muzicii bizantine. Dânsul se va duce acolo ca „om de știință”, nu ca unul „cu trei dogme încrustate în creier”. Îl așteaptă Damascul, Efesul, Orientul tot etc. Și-a luat doctoratul de curând, fără comisie de examinare și fără referate, pe baza lucrării sale Jocuri de copii.

Virgil Medan avea darul de a mobiliza oamenii, când era vorba de o activitate culturală. În 25 mai 1984, mi-a comunicat că am fost înscris în programul simpozionului de la Dej cu comunicarea Documente etnoistorice inedite din veacul al XIX-lea și m-a invitat să particip la discuții pentru Miorița. Intenționa să publice un volum cu opinii diverse despre Miorița și altul cu Meșterul Manole. S-a înscris mereu la simpozioane în Tr. Severin, dar n-a participat niciodată și nici comunicările nu le-a trimis. În 18 mai 1985 îmi vorbea de proiectele sale publicistice, printre care și un volum cu cca. 4.000 colinde din Ardeal. În decembrie 1985 îmi relata câte ceva din preocupările sale. Lucra la studiul Latina populară. În Lucrări de muzicologie, vol. XVI, i-a apărut articolul Muzica pământului. Aștepta să-i apară în „Telegraful român” articolul Vechimea colindelor românești. La 29 aprilie 1987 mă ruga să-l înscriu la simpozionul de la Severin cu comunicarea Un cântec epic despre Războiul de Independență. La 18 mai 1988 i-am trimis un exemplar din noua mea carte, Coloana infinitului, solicitându-i să mă înscrie în programul Simpozionului „Samus” cu tema Chip și frumusețe umană în proverbele românești. Îmi răspunde cu promptitudine și spune că publicarea unei cărți „este cel mai important lucru, după sănătate!” Restricțiile economice din țară fac ca simpozionul de la Dej să nu se mai țină, multe cărți să nu mai fie publicate.

Anul 1989 îl găsește pe Prof. Virgil Medan mai îmbătrânit, mai trist, mai dezamăgit. Se cunoaște asta după felul cum scrie. La 10 ianuarie înfrunta frigul și scria că lucrează la un volum privind muzica sacră la țăranii români și că ar vrea să mai stăm de vorbă. Spera ca noul an să fie mai generos pentru cultură! La 8 februarie îmi relata multe amănunte privind proiectele sale culturale, alături de teama că nu le va putea valorifica. Unele priveau muzica religioasă. Anul 1990 a însemnat doar schimburi de felicitări cu prilejul Crăciuului și Paștelui, apoi ne-a luat valul multor „ocupații” postrevoluțioare și legăturile noastre s-au întrerupt. Virgil Medan rămâne în istoria folcloristicii românești ca o personalitate cu largă respirație științifică, cu intuiție creativă, cu patos și dedicație rar întâlnite.

Dumnezeu să te ierte, prieten de altădată!


Rupeți zăbrelele! Ridicați-vă! Măcar pentru aceia ce s-au înălțat, odinioară, în sacrificiul de neam și țară!

Altminteri, vom fi împunși, striviți, devorați de încă un cap al hidrei, ca animal politic de guvernare, de legiferare, de impunere pe vari și „vaxvexlere” comisii… O hidră pe care o vom avea de „înfruntat” și în acest an… Din nou, tragic, pare că tot doar din fața tastaturii, cu un ochi, eventual, pe cutia poștală, să vedem dacă nu am primit vreo amendă pentru nealinierea și nesupunerea civică la impunerile trădătorilor (ăștia de sunt „ai noștri”…) ce ne conduc, dar și al veneticilor, etnicilor și expaților ce și-au așezat tălpile pe ființa noastră națională, identitară. Va fi un an în care poate trădătorii (noștri) vor dispărea, dar nu prin plecarea lor, nu prin arestarea și punerea la stâlpul infamiei de către noi, ci prin transformarea, contopirea, metamorfozarea lor cu veneticii… Prin sugrumarea identității naționale într-un melanj al expresiilor (drept acele noi identități impuse nouă) ale etnicilor, străinilor, expaților… Va fi un an în care România Românilor va fi îngropată sub acuzele formulării ca exprimări, ba „tipic legionare” (cu satrapi privind prin ochiul urii a tot ce e românesc tot ceea ce vor a pieri), ba „tipic comunistoide” (privite printr-un alt ochi al aversiunii, al altor criminali ai identității de neam și țară, ca expresie a frustrării, indignării, repulsiei față de tot ceea ce va mai fi rămas bun, util, valoros dintr-o moștenire vitriolată și de trădători, ai noștri, și de venetici, expații lor)… Va fi un an în care „România Românilor” ar putea dispărea înainte de a înțelege necesitatea atașării urgente a expresiilor de identitate tuturor acelor ultime instituții ale noastre… Căci va fi un atac general la adresa lor prin acuza, poate, curând, și cu normă de pedeapsă penală inclusă, a memorării „legionare”, „comuniste”, apoi, otova, istorice, a oricăror formulări identitare… Cu fundamentarea unor „necesități de legiferare” a unor noi acțiuni împotriva noastră „pentru a nu crea o excludere simbolică”…

Un atac ce a fost deja declanșat, ba, chiar din prima zi a lui 2026, prin delațiunea șefului userist al Radioului la adresa unui logou al TVR ca fiind „Televiziunea Românilor”… Chipurile, în susținerea acuzatorului, acest deloc altfel de Vexler, culmea, austriac pe ritul lui de neam prost (anti-românesc), pentru că străinii, etnicii ar putea fi lezați de identitatea acelui al/a românilor… Astăzi, Televiziunea, mâine Parlamentul, ministerele, ba, chiar Țara cu totul, nu?!… Pentru că suntem ținta a tot mai mulți vexați, frustrați, complexați atacându-ne din micimea lor… Și da, ale căror etnii nici nu mai contează când este vorba despre felierii și împărți ale unei țări ce-și doarme somnul în tăcere, complacere, acceptare – cu accente de lașitate, care-și troienește însăși nepăsarea peste pilonii de fermitate de altădată, acceptându-i ca diriguitori ai ei și pe cei ce îndrăgit-au străinii”, dar și pe străini, câinilor ajungând a le fi dată „inima românismului”…

Și nu este vorba nici despre așchii întâmplătoare… Pentru că toți acești vexleri”, „schwartzesi” sunt, în fapt, aceeași leșie (gobbles”) otrăvită… Iar indignarea cu direcție a șefului „userist” al Radioului (Românilor) nu este deloc întâmplătoare. Pentru că în România a mai rămas prea puțin de deromânizat pentru a putea fi numită, cât mai curând, așa cum vor toate leprele politice, inclusiv cele ale acestui „usr”, drept „România etniilor”… A etniilor, expaților, refugiaților, străinilor… Deja instituțional, țara a fost acaparată… Ministerele, agențiile, regiile, departamentele sunt conduse majoritar de feluriți „expați” neștiind încă nici măcar limba română, conducând prin indicații în felurite vorbe stricate, viciate… Întreprinderi, fabrici nu mai sunt nici ele prea multe de deromânizat… Nici resurse de „concesionat” (de confiscat și vândut pe nimic afară), fiind de multă vreme antamate pe direcții vestice, „occidentale”…. Și nici segmente economice, industrial-comerciale, nu prea mai sunt de acaparat în acest război împotriva României și a românilor, văduviți (pe propria lor „tură”) de tot ceea ce a fost cândva al lor… „Al lor”, în vremurile strămoșilor eroi pe care nu i-am protejat ca imagine, ca perenitate, mesaje, exemple, simboluri în timp… Ba nici limba, în esența ei, în filonul ei de moștenire patriotică, istorică, naționalistă, nu mai este pe deplin a noastră… Și nu mai avem mult până vom ajunge a plăti pentru a mai grăi în ea… Nu mai este pe deplin a noastră și din clipa în care am permis a-i fi pusă ființa, filon de existență și perenitate, pe masa sacrificiului ritualic de sub ghilotinele venetic-vexliere…

Ne-au mai rămas doar simbolurile… Câteva… Ca posibile formulări identitare… Doar că veneticii, învățați de trădătorii ce ne conduc (nu că ar cunoaște ei limba română așa de bine încât ar avea habar de toate subtilitățile, ascunzișurile în care s-ar putea salva, refugia identitățile, dar au copiat idei de pe la câte un intelectual trădându-și Patria – Limba Română, dimpreună cu vatra ei, cu istoria de neam și țară) știu că o formulare identitară poate deveni, oricând, motiv de Neam, de Trezire, de Redeșteptare… De Ridicare!… Al acelui Ion, al acelui Gheorghe, închiși de zăbrele cenzurii, dar, rupându-le, la sorocul unei următoare luminări de neam, pentru a fi noi din nou liberi, smulgând din noi, căci nu ei sunt în spatele gratiilor, toate acele ostrețe… Și da! TVR este „Televiziunea Românilor”… Este a cetățenilor români… Și a tuturor etniilor din România incluse în fibra cetățeniei române… Să rupem dară zăbrelele! Să ne ridicăm! Măcar pentru aceia ce s-au înălțat ei, odinioară, în sacrificiul lor de neam și țară! Căci poate va fi ultima acțiune civică pe care o vom mai putea manifesta ca apărători ai Cetății noastre…


Apocalipsa lui Bolojan…

Par urmăriţi de ghinion cei care au adormit în transpiraţii, cu frica sfîrşitului lumii, anunţat pe 25 decembrie, chiar de Crăciun, de „profetul” ghanez Ebo Noah, care a afirmat că a primit un mesaj divin, potrivit căruia un potop va distruge omenirea, iar lui i s-a spus să construiască o arcă a lui Noe. Apocalipsa s-a amînat, dînd peste cap organigrama „profeţilor” care uită să-şi ia medicamentele şi dorm cu armaghedonul sub pernă. „Predicţii” îmbrăcate în drame, nişte biete fatalităţi jurnaliere! M-am lămurit cum stau lucrurile cu viziunile din mintea profeţilor moderni: apocalipsă e atunci cînd un om cu deviaţii patologice şi cu un grad de cultură minimal, închipuit şi paranoic, se crede atoateştiutor. La acest sfîrşit de an a fost mare vînzoleală pe reţelele sociale. Tot soiul de profeţi şi-au scos apocalipsele pe tarabă. Teoreticieni, numerologi, astrologi, metafizicieni au zumzăit pe aceeaşi notă, cum că omenirii i se va opera o trezire spirituală, nu acum, ci la anul. Adică, cineva din hăul îndepărtat va roti cheiţa responsabilă cu evoluţia inteligenţei şi, dintr-o dată, se va deschide un sait pe „gugăl” care ne va teleporta într-o altă dimensiune, cu un simplu clic. Minunat! Extratereştrii vor face asta, tot ei au aruncat cu bolovani de asteroid de atîtea ori spre Pămînt. Dar acesta nu s-a clintit. Adepţii „ştiinţelor oculte” au intrat în gardă, gata să-şi ţină răsuflarea dacă Universul ar umbla la mintea pămîntenilor cu transformări neobişnuite. Cei care au folosit abuziv cuvintele „apocalipsă” şi „portal special” au lucrat 24 din 24 la celebra aliniere: 12.12. Internetul năucise din cauza invaziei de texte cu caracter mistic, asociat catastrofelor. Pentru aceşti profeţi falşi, apocalipsa vine ca Anul Nou, în funcţie de fusul orar. Sigur, România este în apocalipsă, însă urmează o altă apocalipsă după Bolojan, acea aliniere fatidică la programul de austeritate din 1 ianuarie 2026, cînd România intră într-o aprigă eră a sărăciei.

E suficient să conştientizăm că avem la Cotroceni un bunga-bunga, care gafează cît de mult poate pe afară şi pe acasă; că avem un premier care atunci cînd nu-şi ia la timp medicamentele, mintea i se înceţoşează, pune mausul pe „ok” şi gata apocalipsa taxelor, impozitelor şi îngheţării veniturilor pentru români. O adunătură de parlamentari şi guvernanţi fără demnitatea şi fără ruşinea vîrstei, batjocoresc în formă continuată poporul, obligat să-şi cumpere mîncare în rate, obligat să flămînzească, obligat să moară din lipsa tratamentului medical adecvat, obligat să se îmbrace de la second hand. Convinşi că în politică e la fel ca în chimie, adică amesteci un acid cu o bază şi obţii, de regulă, o sare şi apă, instituţiile care ar trebui să slujească pe români i-au tratat cu sare în ochi şi spălături cu apă chioară, dar şi cu înştiinţări de plată, direcţionate apoi către aleşi şi în buzunarele specialilor. În România vacarmului făcut de pietrele aruncate de Guvern în geamul românilor, cu greu s-a putut auzi vocea patrioţilor. Guvernul a stors tot timpul anului de la cei mulţi şi slabi, nevoiţi să strîngă cureaua ca să aibă bucate mai bune pe masă de sărbători, şi n-a luat un bănuţ din veniturile gonflabile al specialilor din Justiţie, ale miniştrilor şi ministreselor, ale politicienilor corupţi, care au dus ţara de rîpă, iar banii au ajuns în buzunarele escrocului Zelenski.

Odată ce parvenitului i-a intrat în cap trăsnaia că e politician, e greu să i-o mai scoţi. Pe deasupra, victime ale însoţirilor nefericite de clan, pentru că nu poţi sta un mandat alături de cercopiteci fără să-i imiţi, politicienii nu şi-au mai ţinut cumpătul, devenind hulpavi hiper-competenţi. Hai noroc şi la mai mare! Ce sens ar fi avut pentru ei să-şi piardă vremea cu poporul? Cu pensionarii, cu medicii, cu profesorii, ale căror retribuţii jignitoare au fost pe mîna lor. S-au pus bine cu străinii.

România, controlată de un sistem antinaţional distructiv, e înţesată de politicieni cu averi obţinute prin acte de corupţie, de impostori în ministere, de maxbeturi, farmacii, sedii de bănci, firme de recuperare, bordeluri, vile opulente, şaormerii, moluri, reţele, clanuri, pistolari, magazine de vise, hoţia n-are intermitenţe, în timp ce sărăcia a împînzit casele românilor şi vîntul suflă tot timpul prin buzunarul lor. Fauna care a căpuşat poporul peste trei decenii la rînd, acei analfabeţi din Guvern şi Parlament care-şi afirmă cu auto-suficienţă „competenţe” enciclopedice, dînd cu aer academic verdicte distructive pentru popor, sînt în vacanţă de lux, iar matrapazlîcurile lor au fost închise în documente inaccesibile publicului. Acele documente pe care scrie „strict secret”. Asemenea „cheltuielilor secrete” şi neplata către stat impusă de justiție ale fostului interlop de la Cotroceni. Nimeni nu pretinde politicianului să se dedice studiului fenomenologiei lui Hegel. Ar fi absurd. Dar nici politicianul incult, hain, risipitor şi îndestulat nu trebuie să dea lecţii de filosofie poporului. Adică să-i calculeze anual necesarul de bani şi de hrană. Aceşti politicieni au pierdut legătura cu ei înşişi, cu realitatea! S-au înecat în impostură, la fel ca în patima băuturii. Teologic, sminteală şi arghilofilie se numeşte. Ameţiţi de aburii puterii şi de cîştig, guvernanţii şi-au lăsat conştiinţa de sine posedată de corupţie. Aşadar, în 2026, pe tarabele acestui iarmaroc, talcioc, obor, tîrg capitalist, degradat peste măsură, vom avea mai mulţi şomeri, sărăcie mai cruntă şi aceeaşi politicieni corupţi, cu de-a sila, pe gratis. Ei au „muncit” tot anul la lopată, au săpat tuneluri în buget cu rară şi subtilă eleganţă, păstrînd neatinse, în România, frauda şi lupta pentru putere şi avere. Deşi tot anul românii au suportat sărăcia cruntă, lăutăria găştilor de la putere, psihologia de haită şi cumetria politică, minciuna, avariţia, corupţia celor pentru care grobianismul înseamnă personalitate politică şi discurs, deşi tot anul românii s-au uitat prin spărturile gardurilor la mesele de taină ale puterii, muşcînd din pîinea neagră a sărăciei, la miezul nopţii dintre ani, vor ciocni paharul cu vin pelin, gata să-nfrune provocările valurilor uriaşe ale lui 2026. Important e că am ajuns şi Anul nou şi vom trece clasa cu următoarele lecţii învăţate: omenirea şi statele lumii sînt conduse de conjuraţii secrete, care fac ce vor cu omuleţii-jucărie ai planetei; lumea reală nu-şi va putea schimba de una singură mersul slăbănog şi dezordonat; oamenii aparţin veneticilor, şi-au lăsat acest blestem peste ei ca pe o voluptate. O întreagă entifadă, o epistemologie a corupţiei, o estetică a hoţiei financiare, o pseudo-religie a economiei, o pseudo-ideologie a ştiinţei, o strategie parşivă, dar mai ales absurdul acestora ne-au trimis în robie prin intermediul armatelor de „specialişti” străini.

Asiguraţi-vă rezerve de patriotism, va fi mare nevoie de ele în 2026! Ţineţi făclia aprinsă pentru a lumina conştiinţele! Impostorii din Guvern şi Parlament lucrează intens la infestarea lor şi a solidarităţii sociale, ţinînd apăsat tot timpul capacul de plumb pe vasul de presiune socială. Clasa politică trebuie obligată să priceapă că poporul român a supravieţuit multor trădători, fie ei şi regi, multor intemperii de-a lungul istoriei, a supravieţuit religia, cu tradiţia, cultura şi spiritualitatea lui, terfelite azi de autointitulata elită de la putere, pentru care totul se reduce la o încrengătură de politici distructive, de orgolii şi vanităţi.

Ne dorim în 2026 o schimbare de guvern funcţională, non-conflictuală şi musai transparentă, în interesul românilor. Deşi nu ne vor lăsa în pace muşteriii europeni şi mondiali. Ei nu dialoghează cu badea Vasile sau cu şomerul Ion, ci cu Guvernul de mucava al României. Cum guvernul e laş şi vîndut, mai rău vom trăi în 2026. Însă eu, mă voi bucura iarna acesta de scîrţîitul porţii de lemn de la curtea bunicilor, de amiezile scurse din ţurţurii de după deal. Cît e de trist faptul că mulţi români sînt apăsaţi de sărăcie, de poruncile şi birurile impuse de antiromânul Bolojan şi de cele ale „construcției” diabolice numită U.E., prin escroaca nepedepsită pentru afacerile murdare cu „vaccinuri” anti-Covid, tolerată pentru interese murdare la conducerea UE. Copiii au început cu aho-aho, „mîine anul se porneşte… ”. Numai în ziare, la televizor, pe stradă, pe monitor, lucrurile curg de-a valma, vremea şi oamenii nu mai ştiu să se oprească. La mulţi ani!, îţi zic, române! Eu am crescut, nu mai ştiu pluguşorul, în păduri s-au aprins brazii şi am senzaţia că aud cîntece de îngeri cu glasuri de copii eterni – lumini albe între Dumnezeu şi lume…


Trump distruge ordinea internațională și pacea pentru petrol în Venezuela…

Arestarea lui Nicolás Maduro și a soției sale din palatul prezidențial din Caracas de către comandoul Delta Force al armatei SUA, la ordinul lui Trump, reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului internațional și a Cartei ONU. Această acțiune, care a stârnit un val de controverse și discuții în rândul experților în drept internațional, ridică întrebări esențiale despre legalitatea intervenției externe în afacerile interne ale unui stat suveran. Se demonstrează, astfel, că lăcomia pentru petrol și resurse naturale prevalează asupra dreptului internațional. Trump ne-a scos din lumea modernă și civilizată cu această acțiune. Arestarea unui președinte în funcție al unei țări independente, fără acuzații din partea ONU sau o condamnare de la Curtea Penală Internațională, constituie un precedent de gravitate excepțională. Ordinul lui Donald Trump, prin aplicarea noii doctrine Monroe, modifică ordinea internațională, readucând-o la o stare anterioară anului 1648, când Pacea de la Westfalia a instituit conceptul de echilibru și ordine internațională, fundamentale pentru pacea mondială. În 1933, desființarea Ligii Națiunilor sub presiunea fascistă a lui Mussolini și Hitler a precipitat lumea spre război mondial, din cauza absenței unei ordini internaționale stabilite. Al Doilea Război Mondial s-a declanșat datorită prăbușirii ordinii internaționale și a Ligii Națiunilor, precum și acțiunilor belice ale lui Hitler, care nu mai respectau ordinea internațională, cucerind, cu acordul tacit al celorlalte puteri, zone precum zona Rinului demilitarizată, Sudeții, Austria și Cehia. ONU s-a înființat în 1945 tocmai pentru a preveni războaiele prin menținerea ordinii internaționale acum încălcate flagrant. Prin această acțiune, Trump, arestând un președinte în funcție fără acuzații din partea ONU sau o condamnare de la CPI, se aseamănă cu acțiunile militare întreprinse de Putin în Crimeea și Donbas în 2014/2015.

Nicolás Maduro a fost criticat pe scară largă pentru modul în care a gestionat Venezuela, fiind acuzat de încălcări grave ale drepturilor omului și de corupție. Pe de altă parte, Guvernul SUA a impus sancțiuni economice severe și a susținut opoziția venezueleană, argumentând uzurparea democrației de către Maduro. Totuși, aceasta nu înseamnă că, dacă un președinte nu poate fi schimbat prin mijloace democratice, intervenția militară pentru impunerea forțată a unei schimbări este acceptabilă. Echilibru mondial se prăbușește prin încălcări ale ordinii ONU. Astfel de acțiuni militare pot perturba grav ordinea și echilibrul internațional, putând degenera în conflicte armate mondiale. Chiar dacă Maduro a fost un lider controversat, este evident că scopul lui Trump, prin noua doctrină Monroe, vizează preluarea controlului asupra petrolului și a resurselor minerale rare din America de Sud. Conform dreptului internațional, un stat suveran are dreptul de a-și gestiona afacerile interne fără intervenții externe ilegale. Arestarea lui Maduro de către SUA poate fi interpretată ca o încălcare a acestui principiu, ridicând semne de întrebare serioase cu privire la respectarea suveranității naționale și la precedentul periculos creat pentru alte state. Această acțiune ne readuce în Evul Mediu, într-o perioadă anterioară Păcii de la Westfalia, dominată de dreptul celui mai puternic, unde peștele cel mare îl înghite pe cel mic. Astfel, țările mici și mijlocii, fără apărare, riscă să fie ocupate și exploatate la bunul plac al SUA, sub conducerea lui Trump, devenind „iobagi moderni” ai unei noi Pax Americana. Este absurd și profund antidemocratic ceea ce s-a întâmplat. Lumea regresează spre Pax Romana, pacea napoleoniană, pacea lui Hitler, pacea impusă cu forța de Putin în Ucraina și acum spre Pax Americana, adică la o realitate în care, asemenea Evului Mediu, cel mai puternic îl domină pe cel mai slab. Lumea nu progresează spre modernitate, pace sau civilizație, ci regresează spre acțiuni caracteristice Evului Mediu. Trump, prin intervenția în Venezuela, îl imită pe George Bush senior cu atacul asupra Panama din 1989, invocând același pretext: combaterea traficului de droguri. În realitate, SUA dorea să preia controlul asupra Canalului Panama, generator de venituri. Acum, prin arestarea lui Maduro, scopul este controlul petrolului și al resurselor venezuelene, al întregii țări. Trump adoptă un comportament similar unui conquistador spaniol din Evul Mediu, unui gangster din Bronx sau unui cowboy texan: ceea ce îi convine, acaparează prin forță, ignorând ordinea internațională și pacea globală. Ceilalți sunt buni de plată să le cumpere armele. Nu așa se conduce o lume modernă și democrată. Acțiunea SUA în Venezuela amintește de invazia URSS în Afganistan în 1979, ambele reprezentând încălcări ale suveranității unor state independente. Invazia URSS a marcat începutul sfârșitului său, întrucât nicio putere nu poate încălca dreptul internațional și să se impună militar asupra ordinii internaționale și a păcii globale fără a-și atrage ostilitatea popoarelor libere.

Țările din regiune și organizațiile internaționale au reacționat variat la arestarea lui Maduro. Uniunea Națională a țărilor latino-americane a condamnat acțiunile SUA ca forme de imperialism și intervenționism, în timp ce altele le-au justificat în contextul apărării democrației. Intervenția lui Trump în Venezuela evidențiază, paradoxal, o slăbiciune a SUA, sugerând că își poate menține hegemonia globală doar prin forța armelor și violența brută, nu prin seducția democratică. Nu regret soarta lui Maduro, ci deplâng dispariția ordinii internaționale și a rolului ONU, ceea ce ar putea conduce la un război mondial. Cu siguranță, acțiunea s-a petrecut și din dorința de a prelua controlul asupra petrolului destinat, printre altele, armatelor Rusiei și Chinei, însă o asemenea justificare este insuficientă pentru a iniția un conflict, încălcând flagrant toate normele internaționale și principiile ONU. Donald Trump a deteriorat relațiile SUA-Europa, a transformat NATO într-o entitate fragilă și a relansat relațiile cu Rusia și China. Putin manipulează situația din Ucraina, în timp ce Trump acționează similar în America de Sud. Arestarea lui Nicolás Maduro de către SUA continuă să ridice întrebări critice privind respectarea dreptului internațional și capacitatea comunității internaționale de a gestiona crizele interne ale statelor suverane, în special din perspectiva liderilor europeni și a lumii democratice. În acest context, îmi exprim acordul, pentru prima dată, cu poziția conducerii UE de la Bruxelles că avem nevoie de necesitatea unei armate europene integrate, capabile să ne apere; în caz contrar, Europa, inclusiv România, riscă să fie divizată în sfere de influență între SUA, sub conducerea lui Trump, și Rusia lui Putin. Dacă nu ne organizăm militar, riscul este de a fi dezintegrați de marile imperii actuale, care împing ordinea internațională spre un nou Ev Mediu. Intenția lor este de a dezbina și dezintegra statele, privându-le de suveranitate și democrație, pentru a le exploata resursele și populația. Astfel, cetățenii europeni ar deveni simple slugi ale noilor „cowboy” globali. Nu împărtășesc naivitățile „suveraniștilor” MAGA din România, care se bucură de ideea unei ocupații militare medievale a statelor. Aceștia nu înțeleg ordinea internațională, fundamentată pe echilibru și pace, principii statuate prin Pacea de la Westfalia din 1648, Liga Națiunilor și apoi ONU în 1945. Sincer, nu mi-am imaginat că voi trăi momentul în care pacea și ordinea internațională, promovate în secolul XXI, vor fi renegate de Trump, readucând o „civilizație” a Evului Mediu sălbatic. Europa trebuie să-și apere suveranitatea; în caz contrar, va dispărea și va deveni victima „cowboy-ilor” moderni sau a „cazaciocului” rusesc, cu toată brutalitatea inerentă.


Apa vie. Dacă ești vie, de ce nu faci struguri…?

A trecut anul, a început un an nou, a fost concertul de la Viena pe care l-am ascultat. În prima parte a concertului am văzut că nu este nimic despre Strauss, Viena este Strauss, am crezut că lumea a evoluta în nimic despre nimic. În partea a doua dirijorul canadian a vorbit despre pace și a cântat Strauss. Atunci mi-am schimbat părerea. Ornamentul floral din sala de concert a fost cumpărat de interpreți, primăria orașului nu mai are bani pentru cultură, dar am înțeles că sponsorizează parada gay în fiecare an. A apărut primul număr din anul acesta din revista Lumea, ca de obicei de excepție. Pe ultima pagină o poveste pe care am să o copiez integral. Povestea din revistă are o morală, dar eu cârcotaș cum sunt, am altă morală. „Apa din fântână- Odată un avocat a vândut o fântână unui profesor universitar. La două zile după încheierea vânzării, avocatul s-a întors și a spus: Ți-am vândut fântâna, dar nu și apa din ea. Dacă dorești să folosești apa, va trebui să plătești o taxă suplimentară. Profesorul a zâmbit calm și a răspuns: Noi nu discutăm despre preț… Ci doar îți spun, dacă apa este, într-adevăr, a ta, îți dau timp până mâine să o scoți din fântâna mea. În caz contrar, va trebui să-ți percep chirie. Luat prin surprindere, avocatul a început să se bâlbâie: Glumeam, desigur… Profesorul cu un zâmbet plin de înțeles, i-a răspuns: Și eu cred că profesori ca mine formează avocați ca tine. Tu cauți succesul eu caut excelența. Atunci când înțelepciunea catedrei întrece viclenia tribunalului, ne amintim cu recunoștință de dascăli; arhitecții tăcuți ai inteligenței.” Dar eu am mers mai departe cu raționamentul: Dacă apa din râuri este cumpărată de cei de la Apa Nova, de ce nu le percepem chirie?

Cum o fi să spui: „Apa din fântâna de pe stradă e a mea!”? E o întrebare care sună ca o glumă, dar ascunde o profundă întrebare despre proprietate, comunitate și sensul de a aparține. Fântâna de pe stradă nu e un obiect de lux, nu e un bun de consum etichetat și vândut, e un punct de întâlnire, un semn de viață, o amintire de vremuri când apa nu era doar un serviciu, ci un dar al pământului, împărtășit cu respect. Spune „e a mea” și într-o clipă, întreaga logică a proprietății individuale se clatină. Apa nu se lasă încuiată într-un lacăt. Nici măcar într-un borcan. E fluidă, fugitivă, în continuă mișcare: se scurge, se evaporă, se reînoiește. Într-o fântână, ea vine din adâncuri, din ploaie, din rădăcinile pământului, nu din acte notariale. Deci, ce înseamnă „a mea” aici? Poate că nu e o afirmație de posesiune, ci una de responsabilitate: „E a mea în sensul că am grijă de ea, o protejez, o folosesc cu măsură, o las să rămână curată pentru toți.” În multe comunități tradiționale, fântâna era un spațiu sacru, loc de întâlnire, de povestit, de așteptat. Femeile mergeau împreună, copiii se adunau în jurul ei, bătrânii își povesteau amintirile. Nu era „a cuiva”, ci „a tuturor”, iar această colectivitate nu anula individualul îl încorona. A spune „e a mea” înseamnă, atunci, să recunoști că ai un rol în păstrarea ei, că ai un drept, dar și o datorie.

Astăzi, când apa e adesea privatizată, măsurată, facturată, fântâna de pe stradă devine un simbol de rezistență blândă, o amintire că unele lucruri nu se cumpără, ci se îngrijesc. Că proprietatea nu e întotdeauna o barieră, ci uneori o legătură: „E a mea” pentru că e și a ta, a vecinului, a copilului care bea din ea cu palma. Așadar, nu e o afirmație de posesiune, ci de apartenență. Nu „o dețin”, ci „îi aparțin”. Și în această mică schimbare de perspectivă stă întreaga diferență între exploatare și iubire, între proprietate și păstorire. Fântâna nu e a mea, dar eu sunt al ei. Cum de au privatizat apa, vârful Omu, muntele? Întrebarea nu e retorică, e o rană deschisă, un ecou al unui timp în care „publicul” a început să se retragă, pas cu pas, din spațiul comun. Nu prin lege, ci prin neglijență, prin complicitate, prin iluzia că „altcineva se ocupă”. Apa nu s-a privatizat într-o singură zi. S-a făcut în tăcere: prin concesiuni obscure, prin transferul de gestionare către companii străine, prin reducerea controlului local asupra izvoarelor, prin transformarea apei în „serviciu” nu în drept.

În unele comune, apa curge din robinete cu tarife duble, iar în altele, izvoarele ancestrale sunt închise cu lacăte, sub pretextul „protecției mediului”, dar în realitate, pentru a fi exploatate în regim privat. Vârful Omu? A fost declarat rezervație naturală, apoi parc național, dar apoi, treptat, au apărut cabane „private”, trasee „comerciale”, permise de acces limitat, taxe ascunse. Nu e vorba doar de un vârf de munte: e vorba de un simbol. Omu nu e doar piatră și vânt e memorie colectivă, e loc de trecere între lumea umană și cea sălbatică. Când un vârf e transformat în obiect de consum turistic, în loc de spațiu de contemplație și respect, înseamnă că am uitat că muntele nu ne aparține, noi aparținem muntelui. Și muntele, în general? A fost parcelat, împărțit, „dezvoltat”. Pășuni închise, păduri vândute ca „active”, drumuri de acces transformate în coridoare de exploatare. Privatizarea nu e doar juridică, e culturală. E în modul în care vorbim despre natură: nu ca despre un partener, ci ca despre un depozit. Răspunsul la întrebare nu e într-un decret sau într-o lege anulată e în întrebare însăși. În faptul că o mai punem. Că ne mai doare. Că ne mai amintim cum arăta un izvor fără etichetă, cum suna vântul pe Omu fără fundal de muzică ambientală, cum se simțea pământul sub picioare, înainte să fie „gestionat”. Privatizarea nu e doar o acțiune, e o abdicare. Abdicarea de la responsabilitate, de la grijă, de la ideea că unele lucruri nu se măsoară în lei, ci în respirație, în tăcere, în continuitate. Și poate, doar poate, răspunsul e să ne întoarcem, nu ca stăpâni, ci ca martori. Ca cei care știu că apa curge, Omu stă, muntele respiră, indiferent de ce scrie pe hărți sau în acte.

Să fie pace, iar noul an să ne aducă mintea de pe urmă!


Ieșirea din balamuc: „Vom conduce noi Venezuela”

Pe marea tablă de șah a lumii, Putin și marele Xi au dat șah Americii: au trimis nave militare și submarine în preajma Venezuelei. După raționamentul unor ciobani care își vânează vecinul: așa putem să-l convingem să nu se bage nici în Ucraina, nici în Taiwan. Nu se așteptau la reacția purtătorului de baros și au fost făcuți mat. Deocamdată. Poate fi și alt raționament, la fel ca în decembrie 1989: noi intrăm în Panama, iar voi faceți ce vreți în România. Cu alte cuvinte, e posibil ca Trump să fi cerut acum libertate de acțiune în Venezuela, după ce a vândut Ucraina Rusiei. Nu se știe nici acum cu precizie câți oameni au murit pe 20 decembrie 1989 în Panama. 500 sau peste 1.000? Acum, nu a murit nimeni. Atunci, Manuel Antonio Noriega Moreno a fost judecat în SUA și condamnat la 40 de ani de pușcărie pentru trrafic de droguri, deși era agent CIA. Acum, Maduro e judecat în America și va fi condamnat tot pentru trafic de droguri. Americanii s-au obișnuit să plece cu lasoul după șefi de state prin toată lumea: Saddam Hussein, Gaddafi, Miloșevici, Noriega, Maduro…

„Vom conduce noi Venezuela”, a precizat Trump. Este tot mai uluitor cum gndește liderul celui mai puternic stat din lume: „Nicio națiune nu ar fi putut face ce a făcut America ieri.

Maduro a fost capturat cu succes în întuneric complet, luminile din Caracas erau stinse Era întuneric și mortal. Luminile din Caracas au fost stinse datorită unei anume capacități pe care o avem. Toată capacitatea militară venezueleană a fost făcută neputincioasă. În operațiune au fost folosite forțe aeriene, terestre și navale. A fost una dintre cele mai șocante, eficiente și puternice desfășurări de măreției și competenței armatei americane. Nu a fost pierdută nicio piesă de echipament militar, niciun soldat nu a fost rănit. Au fost copleșiți rapid, și foarte repede, deși ne așteptau și știau că venim. Vom conduce noi Venezuela până când va veni momentul în care vor putea proceda la o tranziție sigură, corectă și judicioasă. Până când va fi bogată, independentă și sigură. Suntem gata de un al doilea atac, dacă este necesar. Am presupus că va fi nevoie de un al doilea val (al operațiunii), dar acum probabil că nu e nevoie. Nu a fost pierdută nicio piesă de echipament militar, niciun soldat nu a fost rănit. Au fost copleșiți rapid, și foarte repede, deși ne așteptau și știau că venim. Statele Unite au anihilat 97 la sută din traficul de droguri care venea pe mare, încărcătura fiecărei bărci ucide în medie 25.000 de oameni. Cele mai multe droguri veneau din Venezuela. Vrem pace, libertate și dreptate pentru marele popor al Venezuelei, inclusiv pentru mulți dintre venezuelenii care trăiesc acum în Statele Unite și vor să se întoarcă în țara lor, care este patria lor. Nu putem risca ca cineva care nu are în vedere binele poporului venezuelean să preia controlul asupra Venezuelei după zeci de ani de astfel de situații. Nu vom permite acest lucru. Vom trimite marile companii petroliere americane, cele mai mari din lume, să investească miliarde de dolari, să repare infrastructura grav deteriorată, infrastructura petrolieră, și să înceapă să aducă bani țării, iar noi suntem pregătiți să lansăm un al doilea atac, mult mai amplu, dacă va fi nevoie. Așadar, eram pregătiți să lansăm un al doilea val. Vom conduce Venezuela cu un grup. Desemnăm niște persoane, o să vă spunem despre cine este vorba. Vom face să curgă petrolul așa cum ar trebui să curgă. Nu ne e teamă să avem bocanci pe teren (forțe terestre). Înțeleg că vicepreșeședinta Venezuelei (Delcy Rodriguez) a depus jurământul de învestire (pentru a lua locul lui Maduro). Vicepreședinta Venezuelei a spus că „vom face tot ce aveți nevoie”. Știm care sunt elementele rele din regimul Maduro, suntem pe urma lor. (Despre Maria Machado, lideră a opoziției venezuelene și laureata Nobel pentru Pace de anul acesta). Nu am fost în contact cu ea. Nu este respectată în țară. Machado este dispusă să facă ce este nevoie. Statele Unite a mobilizat peste 150 de avioane

Operațiunea împotriva președintelui venezuelean Nicolas Maduro a fost pregătită „de luni de zile” și a mobilizat peste 150 de avioane, a declarat în aceeași conferință de presă sâmbătă șeful Statului Major american, generalul Dan Caine. „Această operațiune, denumită Absolute Resolve (hotărâre absolută, n.a.), discretă, precisă și desfășurată în timpul orelor de întuneric maxim din 2 ianuarie, este punctul culminant al unor luni de pregătire și antrenament”, a declarat generalul Caine, care a fost alături de Donald Trump în conferința de presă. Rușii l-au răpit de la Kiev pe Viktor Ianukovici pe timpul „revoluției colorate”, dar Putin este un amator pe lângă Trump. Formal, Kremlinul a cerut Casei Albe să-l elibereze pe Maduro, acuzat că a falsificat alegerile și a fost „extras”. Oare îl vor extrage la fel și pe Nicușor Daniel Dan?! Venezuela – țară bogată, cu oamenii cei mai săraci din lume. Venise China s-o salveze, acolo, lângă America. O fi petrolul un mare blestem pentru Venezuela? Dar cele mai frumoase femei din lume tot un blestem să fie? Rățoiul Donald mai trebuie doar să-i trimită o biblie lui Maduro și apoi funia…


Claudia Motea – actor, regizor, dramaturg, poet, scenarist, scriitor și producător

Claudia Motea a întruchipat-o pe Veronica Micle, iubita poetului național Mihai Eminescu, de Ziua Culturii Naționale, dar și pe Regina Maria a României de ziua acesteia. S-a transformat artistic în cele nouă iubite ale sculptorului nostru de valoare internațională Constantin Brâncuși în spectacolul „Brâncuși, dragostea mea!”. Dar, „Iubirea cheamă iubire!, după cum spune polivalenta creatoare Claudia Motea și activitatea sa se reflectă în spectacolele pe care le creează și le interpretează, dar și în numeroasele cărți pe care le scrie și care sunt traduse în numeroase limbi ale pământului. Actrița româno-canadiană Claudia Motea este actor, regizor, dramaturg, poet, scenarist, scriitor și producător. A locuit 12 ani în Canada și are dublă cetățenie, română și canadiană. Este Director Relații Publice la UARF- Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, Președinte la UAP – Uniunea Artiștilor Plastici, Departamentului Artele Spectacolului și Director Artistic la Teatrul NOSTRUM, teatru afiliat la Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – UZPR și Uniunea Artiștilor Plastici din România- UAP. A absolvit Facultatea de Arte din București, apoi a devenit masterantă în Dramaturgie Cinematografică, la Stratford Career Institute din Montreal, Canada. A urmat și Cursuri post-universitare la University of Ontario, din Canada. În perioada 1995-1997 a jucat în celebrul spectacol „Danaidele”, regizat de renumitul om de teatru Silviu Purcărete, având reprezentații în multe țări europene, precum și în SUA, la New York, pe Broadway. Claudia Motea a realizat spectacolul-film „Iubește-mă… America!”, unde a scris scenariul și a jucat opt roluri în tot atâtea ipostaze diferite, în regia lui Alecu Croitoru. A scris carte „Brâncuși, dragostea mea!”, după care a interpretat cele 9 roluri feminine – iubirile lui Brâncuși – din spectacolul teatral nou creat la Teatrul Național București. A urmat spectacolul „Iulia Hașdeu – mesaje de dincolo”, cu o trimitere la un alt fel de cunoaștere și comunicare, apoi spectacolul multimedia „Eminul meu iubit”, în regia Alinei Hiristea, pe un scenariu de Radu Aldulescu, despre iubirea legendară dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Claudia Motea scrie versuri, scrie dramaturgie, scrie și iar scrie. Avem volume precum „Eminescu, dincolo de timp – antologie lirică”, avem „Brâncuși, dragostea mea!”, „Regina Maria, Soliloc Regal”, „În zorii din tine (The dawn inside you)”, „Much Love – decalog teatral”, „Shalom, Israel!”, „Brâncuși – dragostea mea!”, Sfântul din Montparnasse”, „Preludii în Cetatea Soarelui”, etc… A scris și produs mai multe filme de scurt metraj printre care și „Kandy-Ciocolată de lux cu gust de femeie”, unde a scris scenariul împreună cu Mariana Pachis, și joacă rolul principal, alături de Adrian Enache. Este directorul artistic al trupei „Teatrul Nostrum”, unde a realizat spectacolele „Seniorii în direct”, „Din bătaia inimii lui Eminescu”, „Iubirile lui Brâncuși” și „De-a Baba Oarba prin Iubire” și multe altele.

Ca recunoaștere a polivalenței sale creative și artistice, Claudia Motea a primit premii, precum: Best Actress, Best Original Script, Best Production, Best Audience Award- și o nominalizare Brickenden Award (similar cu Premiul de Excelență în dramaturgia canadiană) – at the London Theatre Film Festival – Canada 2007. Pentru filmul „Kandy-Ciocolată de lux cu gust de femeie”, în care joacă rolul principal și semnează pentru co-scenariu și co-producție, Claudia Motea a fost laureata Festivalului Modern-Movie Galați 2015, primind Premiul de „Cea mai bună actriță a anului”. Anul 2014 i-a adus realizări profesionale în țară, dar și în străinătate, iar pe lângă distincția „Magna cum laude UARF” a primit și „Premiul de Excelență” la Gala Celebrităților 2014, alături de alte personalități românești (Klaus Johannis, Simona Halep, Gheorghe Hagi, Leonard Doroftei, Radu Beligan, Florin Zamfirescu, Sebastian Papaiani, Adrian Gorun, Cristian Țopescu). În anul 2015 a fost aleasă una dintre cele zece femei de succes ale anului la „Gala femei de success” și a primit din partea UARF- (Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film), premiul „Clacheta de aur” pentru activitatea sa artistică în Diaspora. A participat și a susținut diferite workshopuri de teatru în țară și în Statele Unite ale Americii și a prezidat diferite jurii ale Festivalurilor de Teatru și Film naționale și internaționale. A primit numeroase distincții și premii naționale și internaționale și a fost selectată în a deveni membru al Academiei de Arte din Bruxelles. Este apreciată de criticul de teatru și film Călin Căliman într-un volum publicat în anul 2016. A

ctrița Claudia Motea a primit la Tel Aviv Medalia Guvernamentală Numismatică a Statului Israel „Kol Israel Haverim”- Prietenii Israelului, pentru activitatea sa cultural-artistică. A primit de asemenea un premiu special și pentru cartea „Shalom, Israel!”. Cartea este și sursa de inspirație a piesei de teatru „Shalom, Israel!”, care a fost produsă și prezentată cu implicarea Centrului UNESCO. A bifat un succes uriaș prin cartea „Brâncuși, Dragostea mea”, care a fost tradusă în 10 limbi. Cartea a fost transformată în spectacol, în regia lui Beatrice Rancea. Actrița joacă 9 personaje: cele nouă femei celebre care i-au fost muze lui Brâncuși. Acestea sunt: Margit Pogany, Maria Tănase, Eileen Lane, Peggy Gugenheim, Madame Leonie Ricou, Maria Bonaparte, Cella Delavrancea, Baroneasa Renee Irana Frachon și Milița Petrașcu. Putem adăuga în panoplie și „Premiul Myosotis”, pentru măiestria în artele spectacolului și pentru prestigioasa carieră în teatru și film din țară și din străinătate, dar și Premiul „Regal Literar” primit în 2025, pentru volumul „Eminescu, dincolo de timp”. Cu speranța că ne vom revedea la alte și alte spectacole semnate și interpretate de Claudia Motea, încheiem cu un citat semnat de artistă: „Arta ne face mai buni și mai frumoși… și tocmai de aceea este impetuos [necesar] să iubim arta din noi”, acestea sunt cuvintele ce stau ca o mărturisire de suflet a actriței Claudia Motea. Aplauze și reverențe!


Situl „K2” din Țara Hațegului: peste o sută de fosile de vertebrate pe metru pătrat!

O descoperire paleontologică excepțională a avut loc în Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului ce relevă cea mai bogată acumulare de fosile de dinozauri din Transilvania, în situl „K2” din acest areal documentându-se peste o sută de fosile de vertebrate pe metru pătrat. Cercetări recente realizate pe teritoriul Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului, administrat de Universitatea din București, au scos la iveală unul dintre cele mai bogate situri fosilifere, cu o abundență de resturi de vertebrate fără precedent în această zonă. Situl, descoperit de o echipă de cercetători români și maghiari în vestul Bazinului Hațeg, completează imaginea evoluției faunei de dinozauri din Cretacicul Superior și oferă informații esențiale despre ultimele milioane de ani dinaintea dispariției acestora. Bazinul Hațeg este cunoscut la nivel internațional pentru fosilele sale de dinozauri pitici, documentate de-a lungul ultimului secol în numeroase situri. Cu toate acestea, descoperirile de schelete parțiale de dinozauri sunt rare, iar noul sit reprezintă o excepție remarcabilă. Aici, cercetătorii au identificat peste o sută de fosile de vertebrate pe metrul pătrat, cu oase mari de dinozaur îngrămădite unele peste altele.

Conf. univ. dr. Zoltán Csiki-Sava, cercetător și cadru didactic la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității din București și coordonatorul român al echipei de cercetare, subliniază importanța excepțională a sitului: „Pe lângă concentrația remarcabil de mare de fosile, o altă semnificație esențială a acestui sit nou descris este faptul că reprezintă cea mai veche acumulare de astfel de vertebrate cunoscută în Bazinul Hațeg. Studierea acestei asociații fosile ne permite să reconstituim compoziția timpurie a faunei de dinozauri din Hațeg și să urmărim direcțiile și procesele evolutive care au condus la dinozaurii cunoscuți din siturile transilvănene mai noi, dezvăluind în ce fel aceste ecosisteme din Cretacicul Târziu erau similare sau diferite între ele”. Grupul de Cercetare Paleontologică Vălioara, format din paleontologi români și maghiari, desfășoară de peste cinci ani cercetări în Geoparc, un teritoriu cunoscut pentru depozitele continentale din Cretacicul Superior, care păstrează dovezi din ultimele milioane de ani de dinaintea extincției dinozaurilor. În toată această perioadă, echipa a colectat mii de resturi fosile de vertebrate, printre care fosile de amfibieni, țestoase, crocodili, dinozauri, pterozauri și mamifere. Dintre toate aceste descoperiri, situl recent studiat se distinge ca fiind cel mai bogat dintre cele investigate până acum, furnizând peste 800 de fosile de vertebrate de pe o suprafață de mai puțin de cinci metri pătrați. Rezultatele detaliate ale investigațiilor geologice-paleontologice din acest sit au fost publicate recent în revista științifică „PLOS ONE”.

„În 2019, în timpul primei noastre prospecțiuni de teren din Bazinul Hațeg, am descoperit aproape imediat situl K2. A fost un moment definitoriu pentru noi. Am observat pe loc zeci de oase mari de dinozaur, excepțional de bine conservate, de culoare neagră, strălucind în straturile de argilă gri expuse în albia pârâului. Ne-am apucat imediat de lucru, iar în urma a câțiva ani de săpături am colectat o asociație de vertebrate extraordinar de bogată din acest sit”, a explicat dr. Gábor Botfalvai, conferențiar la Departamentul de Paleontologie al Universității Eötvös Loránd și liderul grupului de cercetare. Condițiile de paleomediu ale zonei contribuie la explicația acestei acumulări spectaculoase. În urmă cu aproximativ 72 de milioane de ani, teritoriul actual al Geoparcului Țara Hațegului era traversat de râuri efemere formate într-un climat subtropical. În perioadele de precipitații intense, aceste cursuri de apă se revărsau, transportând carcasele animalelor moarte întâlnite în calea lor , dar și măturând rămășițe ale altor animale răspândite peste tot pe întinsul câmpiei. „Studiul detaliat al rocilor din situl K2 arată că aici a existat cândva un mic lac, alimentat periodic de viituri rapide care aduceau corpuri de animale. Pe măsură ce râurile își pierdeau viteza la intrarea în lac, resturile animale transportate se acumulau în mica deltă formată la vărsarea cursurilor de apă, generând această concentrație excepțional de mare de oase”, completează Soma Budai, cercetător la Universitatea din Pavia și coautor al studiului. Situl a furnizat nu doar oase izolate, ci și resturile asociate ale mai multe multor schelete parțiale, aparținând a două specii de dinozauri erbivori. Printre acestea se află un dinozaur predominant biped, de aproximativ doi metri lungime, din familia Rhabdodontidae, un grup comun în Bazinul Hațeg. Restul scheletelor aparțin unui dinozaur sauropod titanosaurian, o descoperire deosebit de importantă, deoarece este pentru prima dată când în Transilvania sunt identificate schelete atât de bine conservate ale acestui tip de dinozaur cu gât lung. Studierea acestor schelete deschide noi direcții de cercetare privind taxonomia și evoluția  titanosaurilor din regiune. Descoperirea contribuie la înțelegerea proceselor evolutive și ecologice care au modelat fauna de dinozauri din Europa de Est în Cretacicul Târziu. Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului – Universitatea din București, reprezintă un teritoriu de referință pentru studiul geodiversității și al patrimoniului paleontologic, oferind un cadru internațional pentru cercetare, educație și valorificare sustenabilă a descoperirilor științifice. Proiectul a fost sprijinit de „National Research, Development and Innovation Office of Hungary” (NKFIH), Autoritatea de Supraveghere pentru Activități Reglementate, Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării din România și Universitatea din București.

Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului cuprinde întreaga Țară a Hațegului și are statut de sit UNESCO, parte a Programului Internaţional pentru Geoştiinţe şi Geoparcuri, care reuneşte 229 de teritorii din 50 de ţări incluse în Reţeaua Globală a Geoparcurilor, stabilite în urma unui proces de selecţieşi validare. Administrarea statutului de Geoparc Internațional UNESCO este realizată de Universitatea din Bucureşti. Geoparcul este un teritoriu cu valori naturale şi culturale, un program de dezvoltare durabilă, un brand care propune o călătorie în timp, în istoria de 4,6 miliarde de ani a Pământului, o stare de spirit a tuturor celor ce doresc să participe la renaşterea unor comunităţişi este tărâmul de întâlnire ce îi reuneşte pe toţi cei care se simt ataşaţi de valorile tradiţionale, fie că sunt locuitori reali sau virtuali. Geoparcul cuprinde elemente de interes geologic deosebit alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Dinozaurii descoperiţi în Ţara Hațegului sunt unici în lume, importanța științifică și atractivitatea lor fiind sporită prin descoperirile de cuiburi cu ouă și pui de dinozauri, ale unor mamifere contemporane dinozaurilor și a unei reptile zburătoare  gigantice (Hatzegopteryx), din grupul pterosaurilor. (George V. Grigore)