Arhiva zilnică: 22 martie 2019

Nu, nația nu și-a pierdut credința!

Data: 26 octombrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Iubiții mei, parcă e un blestem pe preoți și pe biserică ca, ori de câte ori îi vine unuia pohtă să vorbească lumea despre el, să iasă moț pe rahat, să atace Biserica. Și continuă respectivul acuzația afirmând că acest lucru este provocat de faptul că biserica a făcut pact cu politicienii, inclusiv în Pandemie, că a îndemnat la vaccinare! Doar că sociologia și istoria recentă arată altceva, pentru că tinerii nu și-au pierdut doar credința, ci și busola! Ce spun faptele?! Simplu: credința în Dumnezeu se transmite în familie! Înainte sa meargă încă în picioare, părinții și bunicii duceau copiii la biserică. Ce s-a întâmplat după 1989? Biserica nu a mai fost importantă! Când ziua de sâmbătă a fost declarata ca nelucrătoare, s-au creat două zile libere una după cealaltă. Orăsenii au început să plece din orașe la sfârșit de săptămână. Dintr-un singur program tv cu două ore de emisie pe zi, de la opt la zece seara, televiziunile s-au înmulțit și au început să emită non-stop, filme după filme, emisiuni după emisiuni! Vineri seara și sâmbătă seara au devenit zile de ieșit o oraș, la discotecă cum era pe atunci, la „bairamuri”. Când te culci la 4-5 dimineața, cam greu sa ajungi la Liturghie. Tinerii ieșeau, părinții și bunicii picoteau la TV. Odată cu trecerea anilor, generațiile care rupeau pragul bisericii în fiecare Duminica și la fiecare sărbătoare au trecut la Domnul. Foștii membri de partid sau credincioși care nu mergeau la biserica în timpul comuniștilor de frică și-au păstrat „bunul obicei”.

Societatea s-a secularizat încet și sigur, din ce în ce mai mult, de la an la an. Câți și-au mai dus copiii și nepoții la biserică?! Din ce în ce mai putini, an de an… O mare parte dintre copiii duși totuși la biserică au căzut în plasele neomarxiștilor care se întindeau ca râia, din anii 90, cu succes. Aflați la studii departe de părinți, au fost victime sigure ale ateismului „eliberator”. Cei care nu și-au pierdut de tot credința, au mers din ce în ce mai rar la biserică. Religia a fost lăsată în seama școlii. Asta dacă părinții nu și-au retras copiii de la ora de religie „ca să nu fie speriați cu prostii”. Părinții nu au mai avut timp sau nu au mai fost interesați să transmită măcar o brumă de credință copiilor lor. Pentru că nici ei nu prea mai aveau treabă cu Credință și biserica, iar copiii întotdeauna copiază comportamentul adulților lângă care petrec cel mai mult timp. Când copiii erau lăsați la bunici în loc de „grădi” mămăițele și tătăiții ii învățau câte o rugăciune, sa se închine, ii cărau la biserică. Acest lucru însă nu s-a mai întâmplat la orașe…

Statul care a obligat preoții sa depindă de primarii pentru o reparație, pentru lemne sau orice nevoie nu a ajutat. Unii preoți au făcut compromisuri. Iar în Timpul Covidului au fost mai mulți preoți care au îndemnat lumea sa nu se vaccineze decât sa se vaccineze. Nu mai mințiți! Dar un creștin adevărat nu se duce la biserică sa ii facă dosarul preotului, ci pentru Dumnezeu și pentru el, creștinul, însuși. Deci nu ar fi trebuit să conteze. Mai ales că bisericile s-au înmulțit! Atacurile din presă (pe atunci nu știam ce se pregătește) nu au ajutat nici ele. Dar oricât ar încerca unii și alții sa arunce vina pe preoții de mir din parohii, acest lucru nu este adevărat! Preotul din parohie nu poate lua pe nimeni cu arcanul la biserica! Poate el sa se dea cu fundul de pământ, sa facă oricâte vizite, sa indemne, e degeaba. Arunca semințe în drum! Nu vor încolți niciodată în familii în care părinții nu se închina, nu se roagă, nu țin post, nu se împărtășesc, nu merg la Liturghie! Nici Hristos nu și-a luat ucenicii cu forța, cum ar face asta un preot când Însuși Dumnezeu respectă liberul arbitru?! Nu mai învinovățiți preoții ca fiind singuri responsabili de lipsa de credință, pentru ateismul și lipsa de interes a copiilor și tinerilor de azi, a unei părți însemnate din națiune! Învinovățiți-le părinții și nașii de botez. A lor era datoria și responsabilitatea să facă creștini adevărați din tinerele generații. Iar ce se întâmplă în aceste zile la Iași, puhoiul de lume care merge la Sfânta Paraschiva, ne arată că Nația Română nu și-a pierdut Credința. Dimpotrivă!

Glasul din pustie…

Data: 26 octombrie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (la 29 August) este cea mai zguduitoare zi de celebrare a Sfântului. Și e pusă tocmai la sfârșitul anului bisericesc! S-ar părea că rămânem cu gustul amar, că binele, adevărul, dreptatea sunt condamnate la decapitare, în timp ce imoralitatea, dictatura, bunul plac, crima și criminalii trec în anul următor triumfători! Ioan nu era un oarecare. Ioan era un intelectual al vremii sale, un om ancorat în realitate, care vedea nedreptățile la tot pasul și nu se sfia să le demaște, cu orice preț și cu orice risc. Ioan striga în mijlocul orașului, la porțile palatelor, în fața mulțimilor, că dezmățul și corupția mai marilor au depășit limitele, că birurile puse pe umerii muritorilor de rând au devenit insuportabile, strivitoare, că dreptatea umblă cu capul spart, iar nedreptățile strigătoare la cer se întâlnesc la tot pasul. Auziți-i glasul: ,,pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care voi nu voiţi să le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar dar foarte puţin vă interesaţi de îndeplinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Ioan era un om învățat. În pustia Kumranului, în peșterile de acolo citise în bibliotecile esenienilor, cele mai bogate după biblioteca din Alexandria, mii de pagini ale scrierilor de tot felul ale oamenilor învățați ai lumii vechi. Se retrăsese acolo, renunțând la confortul lumii. Prefera să mănânce rădăcini și lăcuste decât delicatesele din palatele mai marilor zilei. Prefera să suporte arșița soarelui și a nisipurilor decât să se lăfăie în răcoarea piscinelor și umbra grădinilor. Ioan ar fi făcut o carieră politică strălucită, dacă ar fi cântat în strune stăpânilor zilei, dacă ar fi devenit lup asemenea lor. El a vrut și a reușit să rămână oaie până la ultima suflare, în sensul că nu a făcut nici un compromis, nu a învățat limba lupilor și nici n-a urlat ca ei.

Nu-i era frică de stăpânii zilei, nu-i era frică nici chiar de rege, ci, riscându-și libertatea, sănătatea și viața, spunea adevărul despre tot și despre toate. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Ioan ar fi fost un ziarist de înaltă clasă. Putea să aibă avere, putere, funcții, dar a preferat sărăcia și curățenia, credința și simplitatea, convins fiind că acestea sunt cele mai trainice podoabe ale sufletului, că toate celelalte sunt ceață și umbră amăgitoare. Ioan a devenit glasul lui Dumnezeu în lume, condeiul cu care dumnezeirea și-a exprimat dezaprobarea, revolta și scârba față de decăderea mai marilor zilei. Ioan a fost vocea miilor de oprimați și de nedreptățiți ai vremii sale și dintotdeauna. Sărbătoarea lui încheie anul bisericesc, dar sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului deschide noul an bisericesc, dând astfel și speranța că idealul lui Ioan nu a murit odată cu el. Idealul lui Ioan avea să fie continuat de Însuși Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos.

Ioan poate fi propria noastră conștiință, care strigă cu toate puterile ei și protestează de câte ori noi încălcăm voia lui Dumnezeu. Din păcate, îi aud glasul puțini, foarte puțini și tot mai puțini dau urmare îndemnurilor ei. Ioan nu a murit. Ioan continuă să trăiască prin fiecare dintre noi, care avem curajul să ne apărăm adevărul, dreptatea, credința, limba, tradițiile și Țara.

„In Memoriam Gib Mihăescu – 90 de ani de la intrarea în eternitate”

Data: 26 octombrie 2025 by Ion Nălbitoru

Gib Mihăescu este unul dintre scriitorii români, de valoare, din perioada interbelică. Născut la Drăgășani și participant la Primul Război Mondial, în scurta-i viață și-a rezervat timp să scrie teatru, nuvele și romane inspirate de viața cotidiană și „aristocrația” timpului său. În fiecare an Asociația Rusidava Culturală, și mai nou împreună cu Liga Scriitorilor Români, Filiala „Gib Mihăescu”, Vâlcea, organizează omagieri de ziua nașterii sale și comemorări în ziua decesului. Anul acesta, 2025, când se împlinesc 90 de ani de la plecarea la cele veșnice, m-am gândit că Gib Mihăescu ar merita să fie comemorat și prin alcătuirea unei antologii „In Memoriam Gib Mihăescu – 90 de ani de la intrarea în eternitate”. Evenimentele trec, se uită, chiar dacă unele sunt consemnate în articole publicate în reviste online (pentru că revistele tipărite sunt pe cale de dispariție), deci, în timp, și site-urile, dacă nu mai sunt finanțate de cei care le-au înființat, dispar. Dar scrisul rămâne scris, negru pe alb, într-o carte pe care o poți găsi peste ani și ani într-o bibliotecă, într-un anticariat sau chiar peste zeci și zeci de ani într-o bibliotecă particulară sau într-o casă memorială, ca document ce a căpătat valoare în timp.

Despre Gib Mihăescu au scris mulți autori în cărțile lor, despre opera și viața sa, au fost întocmite teze de doctorat etc.  Dar o antologie are o valoare aparte. Dacă într-un volum al unui autor Gib Mihăescu este analizat prin viziunea autorului, într-o antologie personalitatea sa este privită și analizată din puncte de vedere diferite ale cititorilor, fiecare „văzându-i” activitatea scriitoricească prin prisma viziunilor sale despre arta scrisului. Astfel a luat ființă această antologie în care au publicat scriitori din țară și diaspora. Dar în afară de prezentările vieții și a operei sale, au fost analizate, fiecare cum a perceput, cele două romane importante ale scriitorului drăgășănean: „Rusoaica” (interzisă de comuniști) și „Donna Alba”, ambele cu o  mare încărcătură psihologică. Dar în antologie se află și articole referitoare la omagierea și comemorarea scriitorului, la Drăgășani. Și acestea vor rămâne peste decenii o mărturie vie că Gib Mihăescu a fost, este și va rămâne nemuritor în rândul cititorilor, a oamenilor de cultură care știu să-și venereze valorile culturale și să le pună, la locul cuvenit,  pe piedestalul culturii românești. Romancierul, nuvelistul și dramaturgul Gib Mihăescu nu a fost uitat niciodată! La Drăgășani funcționează de mult timp cenaclul care îi poartă numele, la fel colegiul din oraș îi poartă numele, iar de trei ani Liga Scriitorilor Români, Filiala Vâlcea, a luat numele scriitorului! De asemenea există în Drăgășani și Casa Memorială Gib Mihăescu și o fundație înființată de urmașii acestuia.

Antologia este deschisă chiar de Președintele Ligii Scriitorilor Români, Al. Florin Țene (Cluj- Napoca), de loc din Drăgășani, și unul din fondatorii Cenaclului Gib Mihăescu, care vine cu patru articole importante: „Rolul operei lui Gib Mihăescu în schimbarea mentalității provinciale a locuitorilor din Drăgășani”,  „O scurtă istorie a cenaclului Gib Mihăescu”, „Dimensiunea psihopatologică și de obiectivare în proza lui Gib Mihăescu” și „Vinul și personajul în proza lui Gib Mihăescu: între tradiție și neliniște existențială”. Țene afirmă că Gib Mihăescu: a contribuit la schimbarea treptată a mentalității provinciale locale, prin forța ideilor, prin portretele critice ale micii burghezii și prin deschiderea către problematici universale. În continuare, Marian Bărăscu (Drăgășani), președintele Asociației Rusidava Culturală, membru vechi, fondator și actualmente președinte al Cenaclului Gib Mihăescu, ne prezintă o parte din „Istoria Cenaclului Gib Mihăescu”. Dânsul are în proiect să scoată un volum de la înființarea acestui cenaclul până în prezent; anexând documente xeroxate, cu procesele verbale de înființare și de la ședințele cenaclului, dar și declarații ale prietenilor apropiați ai scriitorului. Ecaterina Chifu (Râmnicu Sărat) – cea care a tradus poeziile lui Labiș în franceză și „Luceafărul” lui Eminescu – face o amplă analiză a romanului „Donna Alba” . Romanul „Donna Alba” al lui Gib Mihăiescu este o operă aparte în literatura interbelică, o monografie a unei iubiri fulgerătoare pentru o femeie fascinantă, o apariție meteorică în viața unui tânăr care abia își începea studiile în vederea unei cariere.

Despre „La Grandiflora de altădată” ne vorbește Iosefina Schirger (București), de loc din Drăgășani, aducând argumente bine documentate despre viața și opera lui Mihăescu. „La Grandiflora” este o alegorie filosofică a obsesiei, a căutării unui ideal în lume. Gib Mihăescu construiește destine dense, pline de simboluri, care lasă loc interpretărilor și reflectă neliniștile epocii interbelice. Nuvela este opera de debut, simbolică și complexă care îmbină realismul psihologic cu teme precum căutarea adevărului, imposibilitatea atingerii idealului, obsesia, conflictul dintre idealism și realitate, alienarea intelectualului, decăderea morală a societății. Preotul profesor doctor Liviu Lazăr (Drăgășani) face o recenzie la romanul „Rusoiaica”, cel mai valoros din opera autorului. Dânsul afirmă că: Gib Mihăescu şi-a încercat puterile literare ca prozator, romancier şi dramaturg. S-a proiectat asupra operei sale influenţa literaturii ruse, a unui anumit ,,dostoievskianism”. Opera lui Gib Mihăescu are însă luciditate şi limpezime, autorul manifestând interes pentru proza analitică, prin sondarea adâncimilor subconștiente. Constanța Badea (Râmnicu Vâlcea) vine în această antologie cu două articole: „Gib Mihăescu: Viața, Opera și Contribuția Literară”  și  „Rusoaica – O Călătorie în Abisul   obsesiei”. În opinia Domniei sale: Gib Mihăescu este una dintre figurile marcante ale literaturii interbelice românești, fiind cunoscut pentru proza sa psihologică și pentru modul unic în care explorează conflictele interioare ale personajelor sale. Opera sa reflectă complexitatea societății românești din acea perioadă, aducând în prim-plan teme precum iubirea obsesivă, alienarea și destinul tragic. Preotul Dan D. Gîrjoabă (Timișoara) face o analiză psihologică foarte interesantă în articolul „Opera lui Gib I. Mihăescu – zbuciumul raportului Om – Societate”. Gib I. Mihăescu reușește să redea cu acuratețe acest dublu plan al existenței: realitatea exterioară a personajelor este strâns legată de tumultul lumii lor interioare, iar acest univers psihic reflectă, în mod inevitabil, tensiunile unei societăți aflate în tranziție, în special în perioada de după Primul Război Mondial. Ion Talpoș (Tălmaciu, Sibiu) ne vorbește despre omagierea din acest an a scriitorului Mihăiescu care a avut loc pe 27 aprilie, la Drăgășani  și vizitarea Casei memoriale a scriitorului în prezența nepoatei sale, Daciana. Cronica „Rusoaica, un erou și un roman-destin…” aparține domnului Mihai Petre, autorul volumului „ Gib Mihăescu. Un scriitor în cinci lunete”, lansat la Drăgășani în primăvară, cu ocazia omagierii scriitorului.

Cristina Nălbitoru (Brezoi, Vâlcea) – redactor șef la revistele „Valea Lotrului” și „Memoria slovelor” – vine cu două articole scrise despre evenimentele culturale desfășurate în „orașul viilor”: „Comemorarea scriitorului Gib Mihăescu” și „Festivalul omagierii a 130 de ani de la nașterea scriitorului interbelic Gib Mihăescu”. Omagierea scriitorului drăgășănean, Gib I. Mihăescu, la 130 de ani de la nașterea sa, a marcat un moment deosebit în manifestările culturale ale Vâlcei, un act cultural în care a fost din plin implicată și tânăra generație, cea care va prelua ștafeta pe mai departe a valorilor românești spre eternitate. Elena Agiu – Neacșu, ne vorbește despre „Gib I. Mihăescu: Dramaturgia şi proza”, punând accent pe cronicile la piesele de teatru puse în scenă. Personajele lui Gib I. Mihăescu, cele care aparţin pieselor din prima perioadă de creaţie, se aseamănă foarte mult cu eroii lui Ibsen. În drama „analitică” întâmplările se dezvăluie ca necesitate şi destin, nu ca hazard şi întâmplare, ca în piesa „sintetică”. Sorina Ivănescu – Lynskey (Londra), la origini din Drăgășani și membră a cenaclului Gib Mihăescu, ne vorbește cu nostalgie despre „amintirile care nu îmbătrânesc”! Așa l-am întâlnit prima dată pe Gib Mihaescu. Nu în paginile unui manual, ci în inima unei biblioteci de-acasă. Aveam convingerea, că dacă aceste cărți sunt acolo, tatăl meu le citise deja. Iar pentru  mine, era o invitație pentru a le ura „Bun sosit și în universul meu”. Aura Stegaru (Paris), nepoata scriitorului, închină o odă romanului „Donna Alba”.

…Te zăresc ades în seară, când el vine să te vadă,

Plâng sub umbre de arcade, pe sub gene te privesc,

Vântul poartă frunze, vorbe şi-o idilă ce se-noadă,

Mâna lui e năzuinţa ce-nspre tine o îndrept,

Donna Alba, Donna Alba,

Lasă-mă să te iubesc…

Ilie Bucă, (Ștefănești, Vâlcea) îl consideră pe Gib Mihăescu „Emblema Drăgășanului” și face un îndemn atât pentru cadrele didactice în promovarea scriitorului în rândul elevilor de la colegiul din oraș, cât și autorităților locale de a se implica și susține actele culturale organizate de oamenii de cultură în memoria scriitorului drăgășănean. Sergiu Ștefan Gorjan (Drăgășani), de la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Viti -Vinicolă Drăgășani, susținător  și prezent la astfel de evenimente îl consideră pe Gib Mihăescu o personalitate marcantă a Drăgășaniului. Magdalena Neagoe face „O Călătorie prin Labirinturile Ființei”:  Stilul lui Gib Mihăescu este caracterizat prin introspecție psihologică profundă, prin lirism discret și printr-o tensiune narativă constantă. El excelează în crearea unor atmosfere încărcate de mister și senzualitate, iar personajele sale, deși adesea bizare sau excentrice, sunt construite cu o mare forță de convingere. Apoi adaugă trei poeme închinate scriitorului. Stelian Ionescu (București) ne prezintă pe „Gib. I. Mihaescu şi vămile văzduhului”, în care face o trecere în revistă a creațiilor sale, iar la finalul articolului ne oferă un tablou (creație proprie), în creion, cu chipul scriitorului. Anca Pînzariu (Boldea)  (București) vine cu o întrebare, mai puțin remarcată de cititori: „Ce și de ce citesc personajele din romanele lui Gib I. Mihăescu?” Personajele lui Gib I.Mihăescu sunt pasionate de lectură, precum era însuși creatorul lor. Motivele pentru care citesc sunt, uneori, surprinzătoare. Și în continuare autoarea cronicii vine cu numeroase exemplificări, bine documentate. Ghiță Boian și Pandele Bebe Jianu (Drăgănești-Olt), neobosiți și prezenți la mai toate evenimentele culturale din Drăgășani, Râmnicu Vâlcea, Drăgănești-Olt, Craiova, București etc, ne surprind cu proza „Linia întâi”, făcând aluzie la perioada războiului la care a luat parte Gib Mihăescu. Tiberiu Constantinescu scrie despre „Oameni și umbre din Drăgășani în proza lui  Al. Florin Țene și Gib Mihăescu”. Personajele sale sunt adesea reflexii deformate, interiorizate ale unor oameni reali: femei misterioase, bărbați măcinați de vinovății, militari cu moravuri duale, funcționari plictisiți, tineri confuzi, toate aceste siluete putând avea rădăcini în oameni din Drăgășani. Dar Gib le trece printr-un filtru oniric, obsesional, erotizat. Delia Smaranda Tertan (Oradea), „În așteptarea Rusoaicei” face o amplă analiză a personajelor din roman. Criticii impută autorului viziunile triviale livresc-erotice ale lui Ragaiac, dar Gib Mihăiescu e asumat, netemător și, oarecum, nepăsător, îmbinând patetismul, ridicolul și grotescul absolut umane și firești în construcția unui personaj complex, care freamătă între imaginație și real. Ileana Vlădușel (Timișoara) vine cu un eseu „În memoria lui Gib Mihăescu” Din proza sa răzbate o meditație profundă asupra sensului vieții, asupra firii umane, asupra raportului dintre trup și suflet, dintre dorință și morală. Într-un alt context, într-o altă epocă, poate ar fi devenit filosof. Dar a ales să nu teoretizeze, ci să trăiască. A ales să scrie nu din idei, ci din rană.

Ivona Popescu (Galați) ne prezintă o poveste „Obsesiile unui marinar – Memorial în derivă” și deschide proza cu un catren dedicat scriitorului:

Lui Gib, destinul i-a dat,

O rusoaică de neuitat…

Dar ce păcat, că-n a lui fire,

Era doar vis și… amăgire!

Lia Nenciu (Nenciulești, Teleorman) vine cu două articole: „Gib Mihăescu: „Din Linia întâi, până la Vămile văzduhului” și „Jurnalul Adrianei”.  Este uimitor, câteodată, cum bucuria se împleteşte cu durerea, succesul cu neputinţa, apogeul cu deznodământul, ca în romanele sale psihologice. Ca şi Eminescu şi, ulterior, ca Labiş, Gib Mihăescu a plecat din viaţă, lăsând în urmă, nu numai o operă uimitoare şi imaginea unui scritor prolific, ci a lăsat după el şi senzaţia că a plecat atunci când ar fi avut cel mai mult şi cel mai bine de spus contemporanilor săi. Ana Vasile (Slatina) ne prezintă un eveniment cultural „Aniversarea scriitorului-jurnalist Gib Mihăescu la Drăgășani” din primăvara anului 2025. Preotul profesor Paulian Buicescu (Slatina) aduce un oamgiu scriitorului printr-un „Laudatio”! Subsemnatul, Ion Nălbitoru (Brezoi / Zătreni, Vâlcea) vin cu trei articole: „Comemorarea scriitorului Gib Mihăescu” din 2024,  „Casa Memorială Gib Mihăescu” și „Donna Alba, un roman cu o mare încărcătură psihologică”.  Lecturând romanul „Donna Alba” te lovești de un conglomerat de idei, informații, descrieri ale vieții cotidiene cu tumultul și efervescența sa, individul reprezentând acea entitate unică, valoric sau nonvaloric, în acest univers planetar, căci însăși viața omului, cu preocupările sale profesionale, dar și particulare, nu este altceva decât un imens dosar de manuscrise, cu file netede și scrise lizibil, iar cu altele șifonate, întinate, ilizibile  – cumpene ale vieții – fiindcă ființa umană are momente în care este neînțeleasă de cei din jurul său, iar uneori chiar ea nu se înțelege pe sine însăși: eul și egoul părând să fie străini unul de altul.

Antologia „In Memoriam Gib Mihăescu – 90 de ani de la intrarea în eternitate” a apărut în 2025, la Editura Franco, din Brezoi, Vâlcea, sub coordonarea și finanțarea familiei, Cristina și Ion Nălbitoru, și va fi trimisă la bibliotecile și Catedrele de Literatura Română de la principalele universități din România. Păcat că autoritățile locale, din Drăgășani, nu s-au implicat în acest proiect, probabil și din cauza nebuloasei politice care s-a abătut asupra României, atât pe plan național cât și internațional, și lipsa fondurilor pentru cultură. Ne ocupăm de alții, dar ne uităm valorile culturale și spirituale care marchează identitatea unei națiuni, afundându-ne într-un globalism care va avea repercusiuni grave asupra obiceiurilor, tradițiilor, etnografiei și folclorului. Să nu ne uităm valorile culturale, fie ele în domeniul scrisului, muzicii, artelor plastice, sculpturii etc. dar și a datinilor strămoșești, a miturilor și legendelor specifice acestui neam, a spiritualității românești. Numai noi, generațiile trecute în toamna vieții, putem să mai transmitem noilor generații păstrarea valorilor culturale românești, care să dăinuie peste veacuri și milenii, odată cu poporul român! Asociația Culturală Rusidava,  împreună cu Liga Scriitorilor, Filiala „Gib Mihăescu”,  și Cenaclul literar „Gib Mihăescu” au ca obiectiv să facă din Gib Mihăescu un  brand al municipiului Drăgășani!

Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă!

Data: 25 octombrie 2025 by Redacția

O echipă de arheologi din Sibiu a descoperit pe în iulie 2025, în timpul unor săpături efectuate la cetatea dacică de la Tilișca, o ștanță monetară din bronz cu manșon de fier, veche de peste 2.000 de ani. La marginea localităţii Tilişca, pe dealul Căţănaş, se află ruinele unei cetăţi dacice. La începutul epocii fierului, aproximativ 1000 î.Hr., o comunitate locală de traco-daci a ridicat aici un sistem de apărare. Fortificaţia a dăinuit până în timpul războaielor daco-romane de la începutul secolului al ll-lea d.Hr.. Pentru specialiști, descoperirea de acum este una deosebită, în toată țara astfel de piese fiind foare rare și de o importanță istorică extraordinară. Practic, evenimentul întărește informațiile despre o așezare dacică dezvoltată, cu economie consolidată, în care se bătea monedă. Descoperirea a fost realizată de echipa condusă de dr. Gheorghe Vasile Natea de la Muzeul Național Brukenthal, în colaborare cu conf. univ. dr. Silviu Istrate Purece de la Universitatea Lucian Blaga, coordonator al unei echipe de studenți ai Facultății de Științe Socio-Umane – Departamentul de Istorie, Patrimoniu și Teologie Protestantă, specializarea Istorie. Fiu al satului Tilișca, Gheoghe Natea a făcut din cercetările arheologice de la Tilișca un scop în viață, de-a lungul anilor realizând numeroase cercetări și proiecte de promovare istorică.

„Se știa că, pe dealul Cățănaș, se află o importantă așezare dacică. Se știa că printre cele mai valoroase descoperiri de acolo sunt cele 14 ștanțe monetare — datate în prima jumătate a secolului I î.Hr. — din bronz, unele dintre ele montate pe un manșon de fier, toate depuse într-o ulcică de lut, spartă în vechime. Ei bine, de astăzi știm că sunt 15”, a transmis Muzeul Național Brukenthal. Dr. Gheorghe Vasile Natea a explicat faptul că în toată România s-au descoperit până în prezent 16 ștanțe monetare, din care 14 tot la Tilișca și doar două în restul țării. De aceea, descoperirea de acum este de o importanță istorică națională. Ștanțele au peste 2.000 de ani vechime, datând din secolul unu înainte de Hristos. În perioada următoare arheologii vor concentra săpăturile pe o eventuală descoperire a atelierului unde s-ar fi putut bate moneda. Ștranța nou descoperită a fost preluată de Muzeul Național Brukenthal pentru a fi curățată și conservată, urmând a fi cercetată în detaliu. Săpăturile arheologice în cadrul Cetății Dacice de la Tilișca au debutat săptămâna trecută și continuă până la finalul lunii septembrie. În anul 2024 aici au fost scose la iveală monede grecești din argint, iar în 2023 un tezaur roman. Aceasta dovedește importanța acestui punct fortificat în crearea de nouă monedă dacică, sau imitație grecească și romană, spre „susținerea” pieței din acel moment istoric.

Clubul sportiv Sfinx – „o treabă curat românească”…

Data: 25 octombrie 2025 by Viorel Patrichi

Cu mulți ani în urmă, am mers la Bivolari, pe Prut, ca să văd paradisul construit de fermierul Vasile Lungu. Uluit de rigoarea livezilor încărcate de fructe, de aromele podgoriei, de luciul heleșteielor în soare, de diversitatea cromatică din ferma zootehnică, am zis fără rezerve: „În sfârșit, văd și eu un loc unde s-a muncit nemțește”. Și răspunsul a venit fără menajamente: „Nu, domnu Patrichi, aici se lucrează românește, nu nemțește!” Am rămas mut fiindcă nu primisem niciodată o asemenea replică. Mai ales că și crama purta numele „Domeniile Hermeziu”, care i-a aparținut mai întâi lui Dinu Negruț (tatăl scriitorului Costache Negruzzi), care a primit la căsătoria sa cu Sofia Hermeziu, ca zestre, moșia Trifeștii Vechi (localitate care apoi s-a numit Hermeziu, din 1967 se chema Lunca Prut, iar din 1996 din nou Hermeziu). (Cineva m-a bănuit că eu aș fi construit crama Hermeziu. Ce mare aș fi fost…). Cam în aceeași perioadă, se întâmpla prin Bacău o scenă asemănătoare, dar cu nuanțe comice. Vasile Hermeziu, supranumit de copiii din oraș Sensilică, era și administrator într-un bloc din buricul urbei. Și vin pe la el doi feciori de la o companie celebră de lifturi din București. Trebuia schimbat liftul și Sensilică putea pretinde pentru asociația lui de locatari niște servicii de excepție. Se uită el pe un catalog și zice: „Aș vrea cel mai bun lift pentru bloc. Ăsta!…” „Gata, șefu!” „Vreau să iasă o treabă românească.” „Da, șefu. Uite, îl montăm pe ăsta ieftin și facem formele pentru liftul cel mai scump. Compania plătește diferența și facem fifty-fifty…” „Cum adică? Bă băieți, eu v-am cerut o treabă românească, nu e clar? Îmi montați cel mai bun lift, cel mai scump. Altfel, plecați cu tot cu antenele voastre de pe bloc!” „Șefu, tocmai ai pierdut 10.000 de euro…”

Așa era Sensilică: mereu pregătit de glume, privea dramatismul cu umor, cu zâmbetul pe buze, găsea ieșire din orice situație absurdă, în care îl aduceau directorii de la Letea Bacău sau patronii pentru care a lucrat după 1990. Era hărăzit cu talente multiple – picta frumos, făcea sculptură în lemn, restaura sau construia case de la zero cu echipa lui, era croitor desăvârșit și, peste tot, se ghida după același principiu: „Haideți să facem o treabă românească!…”

Spirit justițiar înnăscut, Vasile Hermeziu nu suporta prefăcătoria, falsul, improvizația, superficialitatea, impostura. Era un autodidact, citea foarte mult. Avea cunoștințe vaste de istorie și nu te ierta dacă luai țara în derâdere.

Ajuns la maturitate deplină, a fondat Asociaţia Sportivă Club Karate Sfinx Bacău, „o treabă curat romnească”, așa cum îi plăcea lui să spună. Aici i-a cucerit rapid pe copiii și adolescenții care îi călcau pragul. Avea un excelent simț pedagogic intuitiv, încât profesorii se minunau cum de reușește Sensilică să stăpânească energiile debordante și inepuizabile ale cursanților. Îi cointeresa și îi fideliza, cum nu am văzut la alte cluburi sportive. „Eu nu vă învăț aici cum să vă bateți, nici cum să vă apărați. Eu vă învăț cum să evitați lupta. Autocontrolul este mai important, decât victoria în luptă”, le spunea Sensei copiilor. El a cusut toate kimonourile albe pentru toate promoțiile. Ce profesor mai face azi așa ceva pe banii lui? Pe toate centurile punea obligatoriu tricolorul. Toate sărbătorile naționale erau marcate la Clubul Sfinx prin demonstrații la care veneau părinții, bunicii și tot felul de oameni din Bacău. Și nu-i cerea nici directorul, nici partidul, nici Consiliul Județean, nici Ministerul Învățământului sau sindicatul AlmaMater să organizeze asemenea ceremonii solemne…

A rafinat luptele karate shotokan atât de subtil, încât le-a dat tentă românească. Dacă ar veni japonezii pe la Clubul Sfinx din Bacău, cu siguranță ar face ochii mari. Așa cum au rafinat ei artele marțiale sau ritualul ceaiului, preluate de la chinezi, la fel a croșetat Sensilică pe marginea acestei discipline sportive de origine niponă și i-a dat strălucire națională, fără pretenții competiționale, deși sportivii lui au luat cele mai multe premii și medalii. Ca să înțeleg mai bine această personalitate, am discutat cu maestrul Doru Botez, Sensei cu centură neagră 7 dan, care a fost instructorul lui Vasile Hermeziu. La 87 de ani, Doru Botez a rămas o felină fără vârstă. El este unul din fondatorii karate-ului din România. „Lică Hermeziu a fost un om deosebit, un filozof în sport, spune Doru Botez despre Sensilică. Era un om special. Am mai avut doi elevi la fel de buni: Dan Botezatu și doctorul Corneliu Botezatu. Toți aveau caractere frumoase. Te impresionau prin ceea ce făceau, te atrăgeau. A învățat la clubul „Seishin” („spirit”, în japoneză), pe care l-am fondat eu. Și fiicele lui au fost elevele mele. Lucrau împreună. Toți participau la competiții. Ulterior, el a înființat Clubul Sfinx. Acolo, el a făcut un altfel de karate, pornind de la grădinițe și școli. Sălile lui erau pline de cursanți. Concepea luptele karate shotokan sub formă de joc, nu de joacă. Așa îi atrăgea pe toți. A intrat în jocul copiilor și el, dar, prin acest joc, le dezvolta atenția, îndemânarea, puterea de concentrare, rigoarea și disciplina, toate fiind elemente foarte importante în artele marțiale. Copiii nu se plictiseau, învățau, se și jucau. Ei nu prea le au cu disciplina, dar el a reușit. Avea două săli și ambele erau pline toată săptămâna. A dat toate examenele de centuri negre cu mine, la fel și elevii lui. Pe 21 august 2025, i-am conferit centura neagră cu 5 dan pentru contribuția deosebită la dezvoltarea acestei discipline din artele marțiale. Din cauza unui accident de mașină, eu practic acum Tai Chi Chuan.”

L-am întrebat dacă Ambasada Japoniei știe ce au făcut românii din Bacău în artele marțiale. Și a început să râdă cu poftă și cu toată modestia. „Eiiii!… Noi îi spuneam Lică. Era un filozof și eu rezonam foarte bine cu el. Un tip spiritual, un căutător de idei și forme, avea un simț al umorului ieșit din comun, nu prea îl vedeai trist. Totdeauna avea o poantă pregătită. Un om foarte respectuos și un sufletist în tot ce făcea. Avea piciorul amputat și venea la sală printre cursanți. Dădea comenzile. I-am acordat centura neagră cu 5 dan pentru performanțe, pentru activitatea lui de sensei. Avea rezultate frumoase pentru un karate necompetițional și asta am apreciat mai mult la el. Pentru că esența artelor marțiale s-a diluat foarte mult în timp din cauza gladiatorilor care se bat prin cuști până la moarte. Nici eu nu am agreat asemenea stiluri de luptă. Nu mai este karate-ul din anii 1970, pe când am învățat eu. Trăim alte transformări astăzi. Se poate vorbi la superlativ despre el, fără exagerare. A fost un copil bun, un suflet generos. Lică Hermeziu a făcut parte din generația de aur de la clubul „Seishin”, pe care l-am fondat în 1990, dar eu practic karate din 1976”. Ce aș mai putea adăuga după maestrul Doru Botez? Am bănuiala „rezonabilă” că Dumnezeu îi va porunci Sfântului Petru să facă de urgență un club de karate shotokan pentru Sensilică. Așa cum poartă îngerii și sfinții straie albe, le-ar sta minunat cu niște centuri negre ca să exerseze comenzile lui Sensei în limba japoneză prin grădinile Raiului. Nu se mai plictisesc arhanghelii. Iar pe Pământ, visul lui Vasile Hermeziu continuă: ștafeta a fost preluată la Clubul Sfinx de fetele lui Sensilică – Mădălina, Raluca, Oana, Alina – iar comenzile se execută frumos, nu se discută…

Vaporul „Principesa Maria” a asigurat vreme de mai mulţi ani ruta Constanţa-Istanbul-Pireu

Data: 25 octombrie 2025 by George V. Grigore

Dacă astăzi nu putem vorbi de bucuria de a avea vapoarele noastre de pasageri cu care să călătorim către alte zări, iată că acum zeci – sute de ani românii nu erau văduviți de asemenea accesibilități. Astfel, la sfârșit de secol XIX, România oferea doritorilor șansa de a traversa Marea Neagră, strâmtorile Bosfor și Dardanele și Marea Mediterană. Vaporul „Principesa Maria” pe care îl prezentăm aici a fost construit ca vas de pasageri în anul 1895 în Șantierul „Fratelli Orlando” din Livorno, Italia. În anul 1897 a fost cumpărat de România. Avea atunci 18 cabine de pasageri pentru clasa I și 12 cabine clasa a II-a. La 1 iulie 1898 a avut loc la Constanţa, în prezenţa Regelui Carol I, botezul vapoarelor „Principesa Maria” şi „Regele Carol I”. Cele două vase de pasageri au asigurat vreme de mai mulţi ani ruta Constanţa-Istanbul-Pireu. În 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, guvernul român a hotărât să pună la dispoziția guvernului rus, în baza unui contract de închiriere, un număr de nave grupate la Galați și Măcin. Între acestea se afla și Principesa Maria. Pe 9 octombrie 1916 vasul pleacă, împreună cu o parte însemnată a flotei maritime a țării, la Sevastopol. Pe șantierele Flotei Rusești de la Sevastopol vasul de pasageri a fost transformat în vas de război. În timp ce celelalte vapoare de pasageri românești au fost transformate în crucișătoare ușoare, „Principesa Maria” a fost echipat pentru lupta antisubmarine. În fapt pe vapor au fost montate două tunuri de 120 mm în borduri și o instalație de pozat plase antisubmarine. Echipajul era compus din trei ofițeri, patru mecanici și 30 de marinari români, fiind completat cu aproximativ 150 de marinari ruși.

Ca membră a noii Divizii de Crucișătoare vaporul „Principesa Maria” executa de cel puțin trei ori pe săptămână misiuni de supraveghere pe coasta Bosforului și a porturilor turcești, misiuni care durau între 24 și 48 de ore. În timpul acestor marșuri navele românești s-au angajat de multe ori în dueluri de artilerie cu bateriile turcești, au bombardat depozitele de muniții ale inamicului, au instalat mine la intrarea în Bosfor și au transportat trupe de debarcare. Evenimentele din Rusia bolșevică au adus flota maritimă românească la un pas de dispariție. Inevitabil, influența nefastă a revoluției ruse s-a făcut resimțită și la bordul navelor românești, pe care numai un sfert din echipaj era format din români. Majoritatea erau îmbarcați înainte de declanșarea evenimentelor care au dus flota românească la un pas de dispariție. Colegiului Autonom pentru Afacerile Ruso-Române a încercat dezorganizarea personalul român de pe crucișătoare „aprobând orice act de provocațiune spre a împinge vasele în război contra României”. Încercarea de dezbinare s-a lovit însă de rezistența marinarilor români. Echipajele românești aflate pe vasele închiriate flotei marine a Rusiei și-au menținut credința și jurământul față de țară. Niciunul dintre ele nu s-a implicat în evenimente puse la cale de bolșevici. Revenirea în țară a tuturor navelor românești care acționaseră în Flota Rusă din Marea Neagră s-a dovedit a fi deosebit de anevoioasă.

Contractele încheiate în 1916 cu Guvernul Rusiei Țariste nu au mai fost respectate de noua putere sovietică. În ultimul an de război bolșevicii au încercat rebotezarea vasului. Pe data de 19 februarie 1918 nava a fost rebotezată și înregistrată cu denumirea ОСВОБОЖДЕНИЕ („Eliberarea”). Termenul de „Principesă” (cu referire directă la regalitate) nu era deloc pe placul noii orânduiri bolșevice. Ulterior echipajul și oficialitățile române reușesc schimbarea numelui pe perioada cât s-a mai aflat sub conducerea rusească, în „Dezrobirea”. În cele din urmă navele închiriate în 1916 guvernului rus au reintrat în România, începând cu noiembrie 1918, inclusiv „Dezrobirea”. Aflate într-o stare de avansată deteriorare vapoarele au necesitat lucrări operative de reparații ample deoarece trebuiau reluate cursele maritime pentru a putea satisface nevoile urgente de aprovizionare ale țării. În 1919, la reîntoarcerea în România, vasul de război „Dezrobirea” a fost redenumit „Principesa Maria”. Reintrat în circuitul vapoarelor de călători acestea va asigura în anii următori linia Constanţa-Varna-Istanbul, pe care naviga cu două voiaje pe lună. Aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir de la Odessa, cu vaporul Principesa Maria (15 iunie 1935) înlesnește o premieră în istoria relațiilor dintre București și Moscova. Din păcate în anul 1938, nava a fost casată şi vândută pentru dezmembrare. Povestea ei merită însă a fi cunoscută!

Și ziua de mâine s-ar putea teme de ea însăși să mai treacă dincolo de zori…

Data: 24 octombrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Ticăloși, trădători, „idioții utili” – altora… Ăștia sunt toți aceia ce ne conduc… Cu mențiunea că „idioți” pot fi, deopotrivă, și ăia ticăloși, și ăia trădători… Și care se vor devoala singuri ca idioți (a mai fost unul, al regimului trecut, dar ăla, astăzi, ar fi fost dincolo de mediocru) doar la momentul scadenței vinovățiilor legate de distrugerea unei țări, a unui popor, a unei vetre de istorie, civilizație și continuitate, când se vor refugia în disculparea dată de presupusul lor analfabetism funcțional în funcțiile pe care le-au ocupat… Dar fără a fi fost deloc analfabeți, dimpotrivă… Ba, mult mai descuiați decât au lăsat a se vedea… Asta în cazul celor ce au mai semnat… Pentru că nu vă așteptați ca ăia „grei”, vârfurile de lance ale vânzării de țară, să-și fi lăsat iscăliturile pe undeva… Au făcut-o prin alții, cu „pentru”, continuând mișcarea de sfredel a trădării, vânzării, raptului economic (și curând de meleaguri) ale țării, dar, juridic, insuficient pentru a formula capete de întemnițare… Și am ajuns deja la un asemenea nivel de trădare și vânzare a țării încât ziua de mâine s-ar putea teme ea însăși să mai treacă dincolo de zori… Pentru că lucrurile nu numai că sunt deja de un cenușiu funest, dar fiecare viitoare clipă se conturează ca un ac de secundar morbid la adresa Națiunii, a Țării, a Istoriei, a trecutului și prezenței noastre (deja, „de cândva”) în rândul altor state… Și nu doar al acelora respectate… Ci al acelora aproape încă existente…

Suntem într-un „limes” de însăși existență… Iar întrebarea nu este, judecând „la rece”, dacă vom ajunge la un moment dat în afara UE, ci doar când, ca moment, dar și ca fel în care vom fi fost puși să facem acest pas… Pentru că, acum, un acum ce nu mai are interacțiune cu viitorul imediat, mai putem face noi această alegere pentru a salva ceea ce ne-a mai rămas… Dar, numai târziu de mâine, vom fi puși de alții să facem acest pas… Și vom fi scoși fără nici o jenă de Europa din UE… Pentru că însăși conturul nostru de mâine spre asta ne îndreaptă: un ghetou de existență trasat de mâna trădătorilor noștri la ordinele criminalilor de țări (și nu doar de națiuni) de la Bruxelles… Pentru că viitorul arătă, oricum l-am privi, cenușiu… Iar prezentul ce va „urma” va fi negru… Un negru acid… Căci vom fi depozitari cu acte în regulă, cu obligații asumate de netrebnicii, trădătorii și aparent idioții utili (altora) care ne-au condus… „Depozitari” ai valurilor viitoare de migranți, dar și de milioane de metri cubi de… dioxid de carbon (din gazele de seră)… Aparent, fără nici o legătură între una și alta… Pentru că, în vreme ce României i-a fost refuzată cererea aproape în genunchi de a mai menține o vreme capacitățile energetice pe cărbune, fiind pusă în situație viitoare de a importa masiv (și pentru ea, dar și pentru a-și respecta o altă obligație asumată: susținerea energetică a Republicii Moldova), aceeași UE i-a fluturat deja avertismentul pentru respectarea altei obligații asumate de către ticăloșii care ne-au condus. Stocarea de dioxid de carbon… Iar aici avem prima legătură dintre colonizarea țării cu migranții pe care va începe a-i scuipa UE din țările ei „alese”, și nu numai, și stocarea unei aberații fără precedent, CO2 -ul produs de alții, o legătură indusă de idioțenia extremă a idioților utili pentru aceiași alții… Pentru că o analogie nu poate fi ocolită: dacă în planul asumat prin pnrr de stocare a dioxidului de carbon, într-o proporție uriașă în raport cu ceea ce generăm noi, practic, obligându-ne să stocăm 20 la sută din totalul de CO2 al UE (pe care Bruxellsul l-a normat ca obligație de captare și depozitare), fiind responsabili (mai bine spus, eram, la acel moment al completării pnrr, când încă mai fumega câte un rest de industrie pe ici-colo) de nici doi la sută din aceste emisii, nu este greu de estimat cum stau lucrurile în cazul procentului asumat ca număr de migranți… Pe care acest guvern ticălos și l-a reasumat, deși, din momentul în care două state europene (Polonia și Ungaria) au respins planul de inserție a migranților, acesta trebuia revăzut. Și respins, de drept juridic comunitar, fiind, nu unul, ci, deja, două precedente…

Dar ticăloșii și-au luat arvunele pe seama punerii noastre sub un clopot ucigător…

Pentru că asta vor reprezenta depozitele de stocare a dioxidului de carbon. Distrugerea faunei, afectarea mediului, riscul de ucidere a populațiilor învecinate depozitelor. Și asta explică și felul în care aceiași guvernanți ticăloși, motivând primirea de bani europeni, acceptă distrugerea de situri ecologice și zone de protecție pentru construirea unor autostrăzi în loc să le retraseze… Și stau indiferenți și în fața calamității din zona Olteniei, deșertificarea, deși tehnologia a ajuns la un nivel la care zone, cu adevărat aride, au putut fi înverzite… Dar, Europa are nevoie de acest deșert în România pentru a-l folosi ca zonă de stocare a mizeriilor ei… Și nu doar a dioxidului de carbon, evident…

Și vom mai fi o vreme în UE, vânduți pe nimic de alți ticăloși, următori guvernanți… Pentru un kilowatt de energie, pe care noi nu vom mai avea unde să-l producem, fiind obligați să depozităm, la schimb, metri cubi de gaze toxice, de deșeuri, de reziduuri, și nu doar sanitar-biologice, precum cele îngropate de ani buni în pământurile noastre, ci poate chiar nucleare… Iar când ne vom fi „făcut” stocul de materiale și gaze periculoase, aceeași UE ne va scuipa ca pe o gumă alterată de prea lungul mestecat între colții colonizatorilor… Și nu vom rămâne doar cu banii neluați, neîncasați, suspendați înainte de a fi fost trimiși, nu doar cu depozitele pline de resturi periculoase, ci și sfârtecați de cei ce vor cere protejarea populațiilor lor (ca etnii) pe motiv că România și-a intoxicat pământurile… Cu Ungaria salivând „salvând” Ardealul de la crima de mediu a guvernanților, cu bulgarii deja molfăind și ei pe rost de recuperări, și ce tupeu vor începe a avea din momentul în care vor fi intrat în rândul statelor-elită, care au adoptat euro (pentru că nu întâmplător deja se prezintă zona euro ca elită a aleșilor)… Și nici măcar cu Marea Neagră alături, cum ne vuia în vremuri Iorga – să nu ne rătăcim de singurul nostru prieten, căci și acolo se va încetățeni un drept al altora…

Noi? Noi cu deșertul… Și nu doar la figurat…

Așa au creat dihotomia: mândria, sursa tuturor relelor…

Data: 24 octombrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Cum ești manipulat prin mândrie și lene: ți se spune extrem de scurt exact ce vrei să auzi! Serviciile, politicienii veroși și influencerii cu agende politice dubioase se folosesc de mândria și de lenea ta! „Mândria este cel mai mare păcat. Ea este începutul, rădăcina și maica tuturor păcatelor. Din mândrie a căzut satana din cer, din mândrie a pierdut omul raiul și tot din mândrie se pierde lumea de azi”. (Părintele Cleopa Ilie, „Predici la duminici și sărbători”). Or, de unde ideea că mândria este sursa tuturor relelor?! Pentru că mai toți avem o impresie extraordinară despre noi înșine și refuzăm imediat absolut tot ce ne strică această imagine. Dar preluăm instantaneu tot ce ne întreține ideea propriei măreții, fără a ne pune nicio întrebare, fără a gândi! Mândria ne face sa credem că noi deținem adevărul, că doar convingerile noastre sunt corecte. De aceea preluăm toate ideile care ne confirmă o părere – se numește bias de confirmare! Dar știți care este paradoxul?! Că doar cei nesiguri au nevoie de confirmări suplimentare! Așa cum cei care au o credință șubredă în Dumnezeu caută disperați „semne” și „minuni”! Satana știe asta. Și toți cei care îl urmează, conștient sau inconștient, pentru a manipula masele, că vorbim despre servicii, politicieni corupți și influenceri cu agende politice, toți exploatează mândria și lenea oamenilor pentru a-și promova propriile interese! Nu pe ale tale!

Da, cititorule, ești manipulat emoțional prin reducerea efortului tău cognitiv, prin eliminarea gândirii publicului al maselor. Cum ești manipulat prin mândrie?! Ți se dă un sentiment de superioritate prin apartenență grup. Ți s-a spus că faci parte din „elită”, lucru care ți-a flatat și ție ego-ul, dar și a colectivului, a celorlați care sunt ca tine. Așa publicul a devenit receptiv la poveștile lor mincinoase! Așa au polarizat România. Așa s-a creat ruptura între „pro-europenii deștepți” și „putiniștii proști”. Așa au creat dihotomia „noi, deștepții elitei” versus „ei, proștii din pleava societății”. Așa ți-au alimentat mândria că faci parte din grupul de inteligenți „care își dorește progresul omenirii” . Așa ți-au descurajat analiza critică, deoarece oamenii se simt validați doar prin asocierea cu „oamenii buni”.

Retorica mincinoasă?! Liderii politici ți-au promis că vor o „Românie Europeană” dar nu ți-au dat detalii concrete despre cum vor face exact acest lucru! Ți-a fost și îți este exploatată lenea, citorule! Toți au simplificat mesajele, pentru că ei știu că oamenii evită gândirea, efortul mental complex ( asta se numește lene cognitivă). Politicienii și influencerii ți au oferit „soluții” aparent simple pentru probleme complexe („toate problemele vin de la putiniști), reducând-ți nevoia de a gândi critic sau de a verifica informațiile pe care ți le-au băgat pe gât! Nu ți-au explicat nimic! Ți-au servit totul de-a gata, ca tu să nu te obosești gândind! Nici acum nu îți explică nimic, doar dau verdicte și tu, pentru că îți e lene să citești mult, să cauți singur, înghiți absolut orice! Influencerii ți-au livrat și îți livrează în continuare mesaje scurte care devin virale exact pentru că oamenilor le este lene să gândească singuri și nu se „complică” cu analize profunde. Clipurile scurte, postările sunt consumate rapid, fără a încuraja reflecția în niciun fel! Lenea ta te face să nu verifici sursele. Și lenea ta este exploatată prin răspândirea de știri panicarde și povești distorsionat, menite să te sperie ca să nu acționezi împotriva sistemului, ci pentru el. Fără să-ți dai seama! Lenea ii face pe oameni să accepte orice informații pentru că e mai ușor decât să cerceteze singuri. Serviciile, agenții de informații, agenții de influență și serviciile de dezinformare sau alte entități similare se folosesc de mândrie și lene pentru a manipula opinia publică în interes strategic. Mai ales acum!

Uită-te ce campanii de imagine se fac pentru Nicușor și în prezent, gândește-te cine ii finanțează campaniile de propagandă! Gândește-te cine îl glorifică pe Nicușor și pe Bolojan, „valorile europene” și pe liderii de opinie progresiști. De ce o fac?! Pentru că ei știu că publicul va accepta aceste mesaje fără a le pune la îndoială! Gândește-te cine creează și susține influencerii care îți par autentici, dar care promovează subtil agende politice sau personale, profitând de încrederea oarbă a urmăritorilor lor! Vrei exemple concrete?! „România onestă, pro-europeană”! Au promis soluții rapide, evitând detaliile plictisitoare care ar cere efort din partea alegătorilor! Pe platformele sociale influencerii cu agende politice postează conținut care te îndeamnă la lene „Președintele olimpic la matematică este geniul care salvează România de ruși și corupție”. Dezinformare?! Postări virale care exploatează lenea de a verifica („Ne atacă rușii!”, „Cu Georgescu / Simion România va ieși din NATO /UE!” sau „Din 15 septembrie intrăm în război cu Rusia!”) se răspândesc rapid, pentru că oamenii preferă să reacționeze emoțional decât să caute date reale! Da, da! Mândria de a considera că nu poți greși, că ești „ales” dacă faci parte din „elite”, cultivarea și manipularea prin „putiniștii sunt dușmanii progresului și al Europei” spală pe creier! Nu ți se explică nimic! Și, pe cealaltă parte vin liderii suveraniști! Care explică, cum o face Georgescu, în detaliu ce trebuie făcut. Îți vorbesc mult ca să te facă să înțelegi, te fac să îți pui întrebări, te provoacă să gândești. Și acum gândește-te o secundă! Cine îți vrea binele cu adevărat?! Cel care se folosește de tatăl minciunii, folosind înșelăciunea, apelând la mândria ta sau cel care îți spune adevărul, te împinge sa îți pui mintea la contribuție și te îndeamnă să ai Credință în Dumnezeu, să nu îți fie frică pentru că așa ți-a spus Hristos?! Cel care îți spune să fii treaz și neînfricat sau cel care îți spune orice ca să fii speriat și sa îl urmezi și urmărești în continuare?!

Fundamentul speranței…

Data: 24 octombrie 2025 by Petru Jipa

În fața bisericii orașului, sub o coroană de stejari bătuți de vânt, stătea o statuie de bronz, lucioasă în lumina zilei și solemnă în cea a lunii. Era imaginea unui mare poet, cu fruntea înaltă, ochii pierduți în depărtare. Locuitorii trecuseră de atâtea ori pe lângă ea, încât aproape uitaseră cine fusese acel om. Dar preotul nu uitase. El, păstorul sufletelor din oraș, știa că poetul nu fusese doar un scriitor de versuri, ci un călător al sufletului, unul care vorbise despre iubire, durere, Dumnezeu și pământ, cu o voce atât de pură, încât părea că vine din adâncul aceleiași pământ. În tinerețe, poetul locuise câteva zile în oraș, umblase pe aceleași poteci, se rugase în aceeași biserică și ascultase ploaia bătând în acoperișul de tablă. Apoi plecase, ca să creeze, să sufere, să scrie. Și când murise, într-un oraș îndepărtat, lumea îl declarase mare – dar orașul rămăsese tăcut. Preotul însă simțise că tăcerea era o nedreptate. Nu pentru poet – el fusese deja în a lui pace – ci pentru oameni. Pentru copiii care treceau pe lângă biserică fără să știe că, sub umbra acelui bronz, trecuse un suflet care le-ar fi putut vorbi despre frumusețea lumii și despre adâncul ei mister. Așa că, într-o dimineață de toamnă, când frunzele cădeau ca niște gânduri triste, preotul a adunat oamenii și le-a spus: „Trebuie să-i ridicăm o statuie. Nu ca un monument, ci ca o rugăciune de mulțumire.” Și așa s-a întâmplat. Enoriașii au contribuit – unii cu bani, alții cu muncă, alții cu amintiri. Un sculptor local a lucrat luni întregi, modelând fața poetului după o singură fotografie, dar și după cuvintele celor care-l cunoscuseră. Când statuia a fost ridicată, într-o zi senină de primăvară, preotul a ținut o scurtă cuvântare: „Această statuie nu este doar pentru el. Este pentru noi. Pentru că, în fiecare vers al său, a vorbit despre ceea ce credem, despre ceea ce iubim, despre ceea ce căutăm. Și dacă ne uităm la el, poate că și noi vom învăța să vorbim mai frumos despre suflet.” De atunci, statuia rămâne acolo – nu doar ca o amintire, ci ca o invitație. Copiii își fac selfie-uri lângă ea, dar uneori, când vântul suflă ușor printre frunze, se spune că poți auzi un vers șoptit, ca o rugăciune veche, rămasă în aer.

Mergând într-o Duminică la biserica Maica Precistă din Ploiești, „Maica Prea Cinstită”, am văzut zarvă mare. Preotul bisericii, Ștefan, se auzea din curtea bisericii, atunci mi-am dat seama că doar prin credință mai există speranță. Oameni tineri și vârstnici ascultau cu capul plecat rugăciunea. Acolo în pragul bisericii tronează statuia marelui nostru poet Mihai Eminescu, ca semn al amintirii că el a trecut și s-a rugat în această biserică. Când vorbim despre „adevăratul rol” al bisericii, presupunem că există un ideal, una sau mai multe funcții fundamentale care transcend contextul istoric sau abaterile umane. Biserica este un spațiu dedicat întâlnirii cu sacrul, cu Dumnezeu. Ea oferă o pauză de la profan la înalt și o oportunitate de a ne conecta cu ceva dincolo de sine și de imediat. Împărtășirea credinței este comunitatea care păstrează, trăiește și transmite mai departe învățătura, dogma și tradiția religioasă. Prin ritualuri (cum ar fi Botezul, Împărtășania, Spovedania), biserica oferă canale concrete prin care credincioșii își trăiesc relația cu divinitatea și primesc, conform credinței, har divin. Biserica este, în esență, o familie spirituală. Construiește legături bazate pe valori comune, iubire și sprijin reciproc, oferind un sentiment de apartenență într-o lume din ce în ce mai fragmentată. Biserica are misiunea de a servi pe cei sărmani, bolnavi, marginalizați și cei în nevoie. Consiliere și Sprijin Psihologic. Uneori am spus: de ce românul nu merge la psiholog. Apoi am răspuns: pentru că biserica Oferă sprijin moral și spiritual în momentele cheie ale vieții (naștere, căsătorie, moarte) și în momente de criză, depresie sau suferință. Este adevărat și este bine ca biserica să propună un cadru de valori și principii etice (de exemplu, Cele Zece Porunci, Evanghelia) care ghidează comportamentul uman. Ea promovează virtutea precum cinstea, compasiunea, iertarea și responsabilitatea. În rolul său profetic, biserica are datoria să vorbească împotriva nedreptății, corupției și opresiunii, să fie „conștiința societății”. Acest rol este adesea incomod, dar esențial pentru o societate sănătoasă. De-a lungul istoriei, bisericile au fost pilonii în păstrarea limbii, artei, muzicii și tradițiilor. În multe culturi, ele sunt custodele identității naționale. Bisericile au înființat primele școli, universități și biblioteci, contribuind la educarea maselor și la dezvoltarea științei și culturii. În dimineața aceea când am ajuns la biserică, mi-am dat seama că există speranță într-o lume din ce în ce mai tulbure.

Dar să fie pace și Doamne ajută!

Cinstirea în chip deosebit a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul culturii și spiritualității Țării Românești

Data: 23 octombrie 2025 by George V. Grigore

S-a îmbrăcat țara în straie spirituale frumoase de sărbătoare. Pe 26 septembrie, credincioșii ortodocși l-au prăznuit pe Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul culturii și spiritualității Țării Românești. La 8 iulie 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, pentru faptele sale sfinte și înflorirea vieții spirituale și duhovnicești ortodoxe din Țara Românească. Prăznuirea lui se face pe data de 26 septembrie. Sfântul Voievod Neagoe Basarab a fost Domn al Țării Românești între anii 1512 – 1521. În timpul domniei sale, viața spirituală și duhovnicească ortodoxă a cunoscut o perioadă de strălucită înflorire. Autor al uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” și ctitor, printre altele, al sfintei Mănăstiri Curtea de Argeș, a rămas în istorie ca „Domn al culturii, spiritualității și Prinț al Păcii”. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 8 iulie 2008. După unii istorici, Neagoe Basarab era fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu și al soției acestuia, Neaga, după alții, era fiul voievodului Basarab al IV-lea „cel Tânăr” (sau „Țepeluș”). El însuși s-a autodeclarat fiu natural al lui Basarab al IV-lea și al Neagăi din Hotărani, soția marelui vornic Pârvu Craiovescu. Fapt cert este că a crescut în casa lui Pârvu Craiovescu, unde a primit, după moda vremii, inițierea în cele șapte arte liberale. Cunoștea limbile greacă, latină și slavonă. În 1504 s-a căsătorit cu fiica despotului sârb Iovan Brancovici, Despina Doamna (sau Milița, călugărită sub numele Platonida), cu care a avut șase copii: Ion, Petre și Anghelina (morți înainte de vreme), Teodosie, Ruxandra și Stana.

A ajuns la ranguri înalte în structurile statale ale Țării Românești. Astfel, este numit succesiv în funcțiile de postelnic la 28 ianuarie 1501, mare postelnic (decembrie 1501 – 19 iunie 1509) și mare comis (24 aprilie 1510 – 28 noiembrie 1511). După ce a ajuns pe tronul Țării Românești (23 ianuarie 1512), Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. Continuând viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ștefan al IV-lea al Moldovei (Ștefăniță Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleșii săi fii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la „sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuși, Țara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman. Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită celebra Mănăstire Curtea de Argeș, în jurul căreia s-a țesut cunoscuta legendă a Meșterului Manole. Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Se pare că lucrarea a fost scrisă mai întâi în slavonă, apoi tradusă în românește, iar mai târziu și în grecește. Cea mai veche copie în limba română, atestată, datează din 1654. Acolo, la Argeș, se odihnesc și resturile pământești ale voievodului, care a trecut la cele veșnice pe data de 15 septembrie 1521. Noi astăzi îl proslăvim și îl cinstim în chip deosebit, pentru viața sa dedicată apărării culturii și artei din Țara Românească.

Legat spiritual de zona apropiată capitalei București, Sfântul Voievod Neagoe Basarab va deveni ctitorul actualei biserici de pe insulița Lacului Snagov, construită în stil bizantin și având elemente decorative în stil românesc. Exteriorul este păstrat în cărămidă aparentă se observă formele cărămizilor și măiestria artistică a acestui monument. Biserica are balcon, navă și altar. Balconul era susținut de 16 stâlpi de diverse forme geometrice, foarte frumos ornate cu cărămidă aparentă. Se pot vedea la exteriorul pronaosului. Prima vatră spirituală a apărut aici undeva prin secolul al XI-lea. Prima atestare documentara scrisa, referitoare la aceasta mănăstire datează din a doua jumătate a sec. al XIV–lea, din timpul domniilor lui Dan I (1383-1386) și Mircea cel Bătrân (1386-1418). În anul 1453 Vladislav al II- lea zidește un paraclis cu hramul „Buna Vestire”, scufundat în lac, în jurul anului 1600, ale cărui uși împărătești se păstrează la Muzeul Național de Artă al României. În jurul anului 1456 Vlad Țepeș dispune construirea unui zid de apărare, a unui pod, a unei închisori pentru trădători și tâlhari și a unui tunel de refugiu pe sub apa, care ar exista și astăzi. Biserica actual va fi zidită de Neagoe Basarab la 1521 (cea anterioară fiind distrusă de un puternic cutremur). Biserica a suferit mari refaceri în timpul domniei lui Mircea Ciobanu. Pridvorul a fost transformat în pronaos, prin zidirea spațiilor dintre coloane, la jumătatea sec. XVI. Biserica a fost pictată în timpul domniei lui Petru Șchiopul în 1563, de Dobromir cel Tânăr. Această pictură este păstrată doar în pronaos. În naos și altar, actuala pictură este făcută în 1815, de Gheorghe Zugravul. Biserica a fost folosită ca necropolă domnească, astfel că aici se mai pastrează pietrele de mormânt ale unor dregători decapitați pentru trădare sau calugăriți cu forța pentru același motiv ca: Dragomir Postelnicul, Stoica Logofatul, Pârvu Vornicul, Ioan Călugărul, Serafim Mitropolitul. În naos, în fața ușilor împărătești, se află lespedea funerară a voievodului Vlad Țepeș, ucis în 1476 în pădurea din preajma Băltenilor. Tot aici, și-a găsit sfârșitul, în decembrie 1662, și bătrânul postelnic Constantin Cantacuzino. Mănăstirea s-a afirmat ca un centru panortodox prin sprijinul domnului Matei Basarab, care a instalat o tipografie în 1643. Apogeul cultural a fost atins în timpul lui Constantin Brâncoveanu, când stareț al mănăstirii este Antim Ivireanul (1694-1705), devenit mai târziu mitropolit al Țării Românești. El a tipărit aici cărți bisericești în limbile română, greacă, arabă, slavonă și gruzină care au dus faima meșterilor de la Snagov în Grecia, Asia Mică și Egipt. Biserica afectată de pe urma cutremurelor din 1977 și 1986 a fost consolidată în anii 1998 – 2000. Acum, înconjurată de apele Lacului Snagov, oferă o intimidate specială și un loc de întâlnire cu necunoscutul pe care îl căutăm cu toții. Să ne lăsăm cuprinși de spiritualitate și să îl proslăvim și îl cinstim în chip deosebit pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pentru viața sa dedicată apărării culturii și artei din Țara Românească.