Arhiva zilnică: 13 aprilie 2016

Munții noștri – cetăți, sanctuare și dăinuire a poporului nemuritorilor

Data: 30 noiembrie 2025 by Gheorghe Constantin Nistoroiu

Cercetările istorice și dovezile arheologice din cele mai vechi timpuri și până astăzi afirmă că VATRA străbună a traco-geto-dacilor – „poporul nemuritorilor pelasgi”, cum frumos îl agrăia părintele Constantin Virgil Gheorghiu, un prodigios, prolific și rafinat scriitor român-universal, sălășluia în marele sân al Munților Carpați. „Aproape fiecare râu mai important care iese din munți este străjuit la dreapta sau la stânga de câte o cetate dacică.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed. Saeculum I.O. București, 2006, p. 403)… Marele istoric Herodot amintea despre strămoșii săi traco-geți, faptul că atunci, „când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer…” Astfel, geții par să fie și un trib al să-geților, lucru care îl remarcă și Ovidiu („între ei nu-i niciunul care să nu poarte tolbă și arc, și săgeți îngălbenite de veninul viperei”.) (cf.Andrei Vartic, Ospețele Nemuririi, Ed. Vicovia și Babel, 2012)… Este o legătură destul de vizibilă între geți și să-geți și Se-ge-tuza Sarmi sau Se-ge -tu-za lui Sarmi, craiul căruia Luceafărul nostru liric Mihail Eminescu i-a închinat poezia cu același nume. „Mijește orizontul cu raze depărtate…/ Natura doarme dusă, tăriile în pace…/ Deodată luna-ncepe din ape să răsaie/ Și pân-la mal durează o cale de văpaie…// Din umbra de la maluri s-a desfăcut în larg/ O luntre cu-a ei pânză sumese de catarg./ Tăind în două apa ea, poartă o păreche:/ Pe Sarmis, craiul tânăr din Geția cea veche,/ Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,/ Stetea și pe-a lui umăr își sprijină o mână.” (Sarmis, ciclul Poezii, Ed. Pentru Literatură)

Lexiconul lui Hesychios din Alexandria, consemnează că termenul pelasg „dhawos”- dhau – ko-s, desemnează cuvântul dac echivalent animalului cel mai inteligent și cel mai frumos Lupul. Se spune că în sanctuarul traco-geto-dacic dogoritoarele vestale deapănă veghea lor aprinsă la flăcările îndârjite ale focului sacru, dantelând într-o broderie albă de nea, chemarea lupilor…

Mircea Eliade explica asocierea dacilor cu lupii, caracterizând astfel inițierile militare, respectiv „confreriile secrete de războinici”, știindu-se faptul că lupii au cea mai bună organizare, cea mai bună tactică și strategie privind calea de atac, respectiv de luptă, de război, strategie adoptată de toți dacii, de Ștefan cel Mare,de Mihai Viteazul, dar și de Napoleon Bonaparte. Traco-geto-dacii descălecători din neamul patriarhal pelasg erau deopotrivă înfrățiți cu cerul și pământul, respectiv cu aștrii, semnele cerului, Calendarul cerului, dar și cu Codrul, apele, munții, bogățiile lor, dealurile, peșterile, natura în toată diversitatea ei, nu numai cu lupii. Lupii geto-daci care s-au luptat cu invadatorii romani păgâni au dat numele lor unor masive muntoase din Carpații Meridionali, precum „Munții Vâlcan situați la dreapta Jiului, Munții Lotrului (părintele Dumitru Bălașa amintește de „hotarul Lotrului”, în Documentul din anul 1720, iar în cel din anul 1725, menționează că „lotrenii – erau oameni fără nici un stăpân – adică daci liberi.” (Preot Dumitru Bălașa, Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenței Daco-Românilor, Liga Română de Misiune Creștină Cluj Napoca – 1999, p. 83)

Mândria munților Vâlcan dincolo de dăinuirea lor milenară prin legende, doine, și simboluri patrimoniale, se imprimă și pe frumusețea neasemuită a Mănăstirii Tismana, despre care atât de sublim ne grăiește poetul-epic Alexandru Vlahuță în nemuritoarea sa „Românie pitorească”, descriere sacră care se ia la întrecere cu penelul și iscusința celor mai mari pictori ai lumii. „La o cotitură a drumului – crengile se desfac, o ferestruie se deschide-n păretele de verdeață, din fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt și galben. De-abia l-ai zărit însă – și bolta de ramuri se-nchide din nou… Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte sus, și pe vârful unei stânci fioroase, îți apare, în toată fantastica ei măreție, mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăznețe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi”. Etimologia cuvântului Vâlcan provine din străvechiul cuvânt pelasg vulkus, care înseamnă lup, descendență din care s-a născut și termenul Lupeni, ori Cetatea Vâlcei, devenită înfloritoare în vremea cânezatului viteazului Farcaș, farkas care în limba maghiară este sinonim cu vulkus – Lup. Munții Vâlcan se învecinează cu Munții Șureanu și cu Munții Lotrului la răscrucea dintre râurile Sebeș și Lotru. „În Evul Mediu și la începutul Epocii Moderne zona Lotrului și a Vâlcei a dat cei mai renumiți haiduci din România.” (Dan Oltean, op. cit., p. 404-405)

Dar și apele mari ale nemuritorilor traco-geto-daci au primit cu largă bunăvoință botezul vitejilor lor: Alutus – înalt, Artemis – Timiș, Crisos – Criș, Maris – Mureș – Marte, Sarmis – stâncă, Samus – Someș – Zamolxe… Munții Orăștiei onorează Carpații Occidentali, care odinioară adăposteau în sânul lor brav reședința politică și spirituală a nemuritorilor daci – Cetatea Sarmizegetuza, menționată de Ptolomeu (98-168 d.Hr.) și de Dio Cassius (155-236 d.Hr.), pe lângă râul Sargeția, apărată de vârfurile Grădiștea, Retezat-Godeanu, cetate înveșmântată într-o aură de sacralitate care i-a adus posterității faima ei milenară înveșmântată într-o nemuritoare aură legendară. În limba noastră străbună, vechea protodaca – limba universală a pământului, Grădiște înseamnă loc întărit, iar Godeanu se tâlcuiește: God – Dumnezeu + eanu – frumuseț, sfințenie, deci Godeanu – Muntele Sfânt – Frumusețea lui Dumnezeu. „Deasupra Sarmizegetusei lui Burebista și Decebal, așezată și ea la 1200 m înălțime, se ridică Dealul Muncelului (1565 m), iar la vreo oră de drum domol către răsărit se înalță principalul vârf al acestui ținut, vârful Godeanului (1659 m)”. (Acad. C. Daicoviciu/ H. Daicoviciu, Sarmizegetusa, Ed. Meridiane)

Neînfricații luptători și bravii strategi geto-dacii-lupi și-au înconjurat Cetatea-Mumă, reședința lor politico-spirituală Sarmizegetusa cu un brâu de cetăți aproape inexpugnabile: Costești, Piatra Roșie, Anineș, Grădiștea Muncelului, construite din rocă masivă, care la rândul lor erau apărate de dealurile înalte ale munților străjeri-temerari. Puțin mai departe de marile cetăți surori, dar bine retrasă în munți, străjuia cetatea Căpâlna, apoi apărată de munții Sebeșului și cei ai Retezatului, se mândrea cetatea Bănița, pentru ca apoi o stâncă uriașă aflată la 20 km de Alba Iulia, ca un impunător turn de veghe să ridice privirea semeață numit Piatra Craivii – Cetatea Craivii, înalt de 1083 m ce leagă hotarul de vest, sud și nord cu munții Trascăului și Metalici, până la Abrud și Valea Arieșului cu Țara Vinului – renumita podgorie a Albei. „Vorbim despre muntele Grădiștei (spune Andrei Vartic), de măreața construcție enciclopedică din Vârful lui, de faptul că săgeata care se află pe acel munte este Săgeata Timpului, săgeată ce poate indica și Timpul SĂ-GEȚII, adică a geto-dacilor.” (Andrei Vartic, Ospețele Nemuririi). „Din tot lanțul carpatic Munții Retezat-Godeanu sunt singurii la care legendele fac referiri în legătură cu eroul Novac sau Iovan Iorgovan, amintiți în denumirile rămase, „Brazda lui Novac” și „Piatra lui Iorgovan.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, op. cit., p. 417). O reflectare a munților Orăștiei o mai privim și în leagănul vestitului umanist, arhiepiscop de Strigoniu, cardinal primat și regent al Ungariei, Nicolaus Olahus (1493-1568), descendent din neamul Basarabilor de la Curtea de Argeș, dar și în unul din cele mai însemnate texte românești ale veacului al XVI-lea, Palia de la Orăștie (1581-1582),posibil o încercare de a tălmăci în limba noastră din Vechiul Testament, primele cărți: Facerea și Ieșirea.

Xenofon tracul (430-360 î.Hr.), discipolul marelui dascăl-filosof Socrate, menționează muntele sacru care adăpostea comoara regilor odrisi – Hieron oros (Anabasis, 7,1, 4), iar Herodot ne amintește cu bucurie despre munții strămoșilor săi traco-geți: „Locuiesc pe niște munți înalți împăduriți cu tot soiul de arbori, cu piscurile acoperite de zăpadă și sunt foarte pricepuți în meșteșugul războiului. Aceștia sunt tracii la care se află oracolul lui Dionyosos, acest oracol se află pe cele mai înalte vârfuri.” (Istorii, 7, 111). Marele tragedian traco-get Eschil în drama sa favorită Bassarizzii, ne vorbește despre Prințul Orfeu – Regele Muzicii universale și despre muntele sacru Pangaion, fratele muntelui Kogaionon. „Apollo când se trezea, mergea dimineața în vârful muntelui Pangaion pentru a fi primul care-l vede pe Helios.” (zeul traco-elen al Soarelui). Orfeu însuși își are obârșia de la muntele sacru Orpheos, care se compune din cele două cuvinte: Or = munte și phos = lumină. (N. Theodosiev, Tracia, nr. 11, p. 374).

Masivul Ceahlău. Unii cercetători cu autoritate certă afirmă că pe la începutul perioadei cretacice (cu peste 150 de milioane de ani în urmă), pe locul Ceahlăului și al Carpaților Răsăriteni se întindea o mare – Marea Carpatică, având spre est un țărm variat și accidentat, iar spre vest un număr de insule formate din roci mai vechi. În cursul scurgerii timpului între aceste țărmuri, o zonă s-a scufundat. Pe fundul mării s-au sedimentat „nămolurile și nisipurile fine”, formând „stratele de Sinaia”, apoi s-au adăugat sfărâmături ce au format „stratele de Bistra”, iar după repetatele mișcări tectonice s-au constituit „stratele de Ceahlău.” (Prof. Ion Băncilă, Ceahlăul și lacul de la Bicaz, cap. Scurtă prezentare geologică, Ed. Uniunii de cultură fizică și sport, București, 1963). Ceahlăul care se ridică din ape spre lumină purcede din sânul Carpaților Orientali, onorat ca muntele – simbol al Țării Moldovei, ori muntele-strajă, lăudat între mulți alții și de Gheorghe Asachi (1788-1869), scriitor și om de cultură, născut în Herța noastră dacică, pentru vârful Toaca și Turnul Panaghia (ce se tâlcuiește ca Maica Domnului cea atotsfântă). „Corăbierul de pe Marea Neagră – vede piscul cel înalt al acestui munte de la Capul Mangaliei și până la Cetatea Albă. Locuitorul de pe țărmurile Nistrului vede soarele apunând după masele acestui munte, iar păstorul nomad, după ce și-a iernat turmele sale pe câmpii Buceacului, se întoarce către casă având în vedere vârful Pionului sau Ceahlăul, întocmai precum o corabie se orientează după lumina farului ca să intre în port.” (c.f. Silviu N. Dragomir, Controverse, Ed. Enmar, București-2001, p. 26). Argumentele istorice afirmă că în jurul muntelui Ceahlău – Kogaionon au existat din zorii timpurii ai istoriei numeroase schituri și peșteri binecuvântate cu călugări, monahii, pustnici și schivnice, și renumita stâncă a Dochiei din muntele Cogheonul, lăcașul lui Zamolzis, căreia Gheorghe Asachi i-a versificat legenda în călătoria sa pe acel munte sacru în anul 1838.

„Între Piatra Detunată/ Ș-a Sahastrului Picior/ Vezi o stâncă ce-au fost fată/ De un mare domnitor”.

Demnitatea prințesei strălucitului rege Decebal n-a fost pătată de năvălitorii romani, fiind ocrotită de marele profet Zamolxe: „O, nu lăsa, Zamolxes, romanii să mă prindă/ Și veci să mă despartă de-al Daciei hotar!/ Ci mă prefă în stâncă negrăindă/ Și-așează-mă de-a pururi sub sfântul tău altar!…// Drumețule, când glasul sublimului vreodată/ Spre templul lui Zamolxes intens te va chema,/ Să treci și pe la stânca în care e-ntrupată/ Făptura celei care, fu Dochia cândva!” Versificată după un veac și ceva de un învățător de la poalele Muntelui. (C. Andraș, Dochia, în „Legendele muntelui Ceahlău”, antologie, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2007). Este evident că Bădița al nostru drag Mihail Eminescu – Profetul jertfitor care a călcat țărâna sacră a țării sale de la un capăt la altul, nu putea ocoli Muntele lui Zamolxe – Înainte mergătorul său. „Mihai Eminescu, care se pare că a fost pe aceste locuri și a urcat pe muntele Ceahlău, în poezia Strigoii și-a aflat izvor de inspirație în această tradiție.” (Tașca Fremătând sprânceana Ceahlăului – File de monografie, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2012)

Lângă cabana Dochia la zece minute și la 30 de minute de stațiunea meteorologică Toaca s-a ridicat ca o mărturie a dăinuirii Mănăstirea Ceahlău, un înălțător lăcaș de cult cu hramurile: „Schimbarea la Față”, 6 August și „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”, 2 Iulie. Dacologi și tracologi „neavizați” de Academia (ne)română din România susțin că la data de 6 August – praznicul Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, când zorii Marii sărbători aprind boreal astrul ceresc, se formează un triunghi energetic deasupra muntele Cehlău ce se reflectă pe cer, moment pentru minute bune și lungi în care vibrează și reverberează entropia – „Săgeata timpului”, care se pogoară încă de la profetul Zamolxe – „Părintele” celui mai perfect calendar „solar”, al lumii, înspre divinul Hristos. Se presupune că este de fapt o întâlnire între Profetul Zamolxe și Profetul profeților – Iisus Hristos, ambii Fii ai Daciei Mari, reflectând în ultraviolet starea timpului, „câmpul gravitațional al Cosmosului, poate cel mai electromagnetic, dar poate și cel entropic – legile Marelui Eter, cum spune Platon în „Alkiona.” (Andrei Vartic, op.)

Printre susținătorii cei mai înfocați că în sânul temerarului Ceahlău se află Muntele sfânt al geto-dacilor – Kogaeonon, amintim pe ilustrul istoric-geograf, din stirpea noastră getă a Regatului Pont, Strabon (marele Străbun cum i se spunea de către contemporani… (63 î.Hr. – 17 d.Hr.) „Muntele unde se retrăgea Deceneus, a fost socotit sfânt și s-a numit Kogaionon și la fel a fost și numele râului care curgea pe lângă el.” (Strabon, Geografia 3, 3, 5). Marelui get i-au urmat prințul enciclopedist Dimitrie Cantemir, cu harta publicată de către fiul său Antioh Cantemir la Amsterdam, în 1737, „Mons Czahlou”, ca adaos la „Descrierea Moldovei”; Jean Baptiste-Bourguignon d-Anville (1697-1782), care publică harta „Troisieme partie de la Carte de Europe”, Avadah Shahlu Kafzoni, îl menționează A. Rizzi-Zannoni, cel care publică harta „La Moldavie, la Valakie et la Transilvanie” în anul 1777; Schachloi M, îl marchează Frederich Wilhelm von Bawr, publicând la Amsterdam în 1781 harta „Carte de la Moldavie, seat of war”, marele dacolog părintele-istoric Dumitru Bălașa, preotul-arheolog Constantin Mătasă, ori medicul-pelerin Gheorghe Iacomi. (ibid. Silviu N.Dragomir, op. cit.). Istoricul Dan Oltean, consemnează că Ko + gaion, muntele sfânt, semnifică întâlnirea dintre zeul cerului Ko (Kronos) și zeița pământului Gaia.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, op. cit., p. 413). Muntele e singura entitate care purcede de jos în sus, din pântecele Mării înspre înălțimea Cerului, așa cum îi este firesc și dacoromânului în zborul său cosmic-spiritual întru continuitate și dăinuire!

Ortodoxia între mândrie și responsabilitate

Data: 30 noiembrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Linia subțire între Mărturisirea Credinței întru mântuire și falsa mărturisire a Credinței întru fală și egoism. Nu de puține ori în mijlocul polemicilor care mai au puțin și devin scandaluri în toată regula, printre argumente solide, logice și incontestabile, apare tentația afirmării orgoliului, a înșelării. Afirmarea calității de a fi Ortodox se transformă într-o armă îndreptată asupra persoanelor care nu împărtășesc aceleași viziuni și credințe. Cum nu-mi place bătutul cu pumnul în piept pe motiv de „mândrie Ortodoxă” – doi termeni antagonici prin definiție, asemenea afirmații îmi ridică părul pe ceafă. Nu poți fi și mândru, și Ortodox. Când ești mândru, dispare Ortodoxia. Când ești Ortodox, nu e loc de mândrie. Din punctul meu de vedere, noi trebuie sa ne vedem Ortodoxia ca pe o responsabilitate suplimentară pe care o avem. Mai ales că majoritatea, adică cei ca mine, nu au niciun merit că sunt Ortodocși. Așa a rânduit Dumnezeu, ne-a îngăduit să ne naștem Ortodocși. Ortodoxia noastră nu există spre umflatul pieptului și afirmarea cu emfază și plină de ifos, ci trebuie folosită cu mare băgare de seamă, pentru că pe umerii noștri avem greutatea unei datorii imense! Când observ asemenea ieșiri în decor, mă întreb câți dintre cei care ocărăsc oameni pe care nu îi cunosc și le țipă în virtual că sunt așa și pe dincolo, și-ar păstra Ortodoxia în situații limită. Ce ar face acești vajnici apărători ai Credinței strămoșești în momentul în care le-ar fi pus pistolul la cap și li s-ar spune „Dacă renunți la Hristos vei trăi, dar dacă continui să îți păstrezi Credința, primești un glonț în scăfârlie!”?! Câți oare nu ar țipa „Mă lepăd!” cu viteza luminii?!

Le reamintesc tuturor acelor persoane care afirmă că le crapă rânza de „mândria Ortodoxiei” proprii că Hristos nu a venit pentru cei mândri și nici pentru sfinți. A venit pentru necredincioși, pentru rătăciți, pentru cei deznădăjduiți, pentru cei sărmani și nedreptățiți. Pentru toți. Bineînțeles, poziția mea contravine poziției belicoșilor care nu se dau în lături de a amesteca în frazele prin care proferează blesteme și un „Doamne-ajută!”, care acuză de atitudine „căldicică” pe oricine își păstrează cumpătul. Acestor oameni le spun doar atât: cum este fiecare om cu adevărat știe doar Dumnezeu. Faptul că nu toți urlăm ca apucații nu înseamnă că sunt ecumeniști. Înseamnă și că noi știm foarte bine că urlatul nu îndreaptă pe nimeni către Biserică. Și să știți că mulți dintre cei care preferă duhul blândeții îndreaptă mai ușor pașii rataciților către Biserica Ortodoxă decât vă puteți imagina. Pe câti oameni i-au băgat într-o Biserica sudalmele și aerele de superioritate?! Nu cumva cuvintele Mântuitorului erau „Pace vouă!” și nu „Războiți-vă, luați-vă de păr!”?! Ni s-a cerut să fim înțelepți și blânzi. Nu plini de mândrie ca niște căpușe și nici nu ni s-a spus să facem din Ortodoxia noastră motiv de fală. Am fost învățați prin puterea exemplului hristic cum trebuie să fim ca să Îi urmăm Lui Hristos.

În această linie, să încercăm să fim înțelepți și să îi facem pe oameni să gândească singuri, ca să-și găsească tot singuri calea spre Adevăr, nu este oare datoria noastră de Ortodocși?! Încă nu am înțeles că Dumnezeu nu poate fi băgat pe gât cu forța, ca pe un hap?! Încă nu am priceput că pe Dumnezeu Îl găsește omul când e îndreptat cu dragoste către El, nu cu șuturi?! Și încă ceva. Opinia mea e că atunci când arunc cu invective asupra altora, crezând că asta mă trimite direct în mântuire, mă tem că nu mărturisesc niciun Adevăr. Ci îl împiedic și pe cel pe care îl spurc să se apropie de Cale, de Adevăr și de Viață. Nu știu de ce, am impresia că și mărturisirea Lui Hristos ca sa fiu mântuită e ca și cum aș încerca să mă târguiesc cu Domnul! Nu cumva mărturisirea Credinței Ortodoxe nu trebuie făcută ca să ne punem bine cu Dumnezeu la nivel personal, pentru răsplată, ci pentru că așa e firesc?! Să mă iertați, dar cred din toată inima că a țipa la alții spre propria mântuire e o mizerie egoistă. Decât să cred că îmi fac planul la mărturisirea Credinței, nu mai bine îi ajut și pe alții să își deschidă ochii, urechile și inimile, că poate așa îi ajut pe ei să ajungă unde trebuie să ajungem în final cu toții?! La Hristos?! Și înainte de a ne mai mândri de Ortodoxia noastră, să ne întrebăm mai întâi dacă am renunța cu adevărat la ceva important pentru noi pentru Hristos înainte de a-i acuza pe alții de orice ne închipuim noi. În acest sens, să ne gândim la toți Sfinții din calendar, la toți Sfinții Închisorilor, la martirii de la Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, la toți cei care și-au dat cu bucurie viața pentru Hristos și pentru Adevăr înainte de a ne bate cu pumnii în piept. Mila Domnului în toate.

Nina Arbore – de la portretistică și flori la pictura bisericească…

Data: 30 noiembrie 2025 by George V. Grigore

Pictorița Nina Arbore este cunoscută pentru ornamentarea Bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena din Constanța, prin executarea unei picturi murale de 2.000 m². Icoanele bizantine de pe pereții acestei biserici, viu colorate, inspiră o religiozitate profundă, specifică tendinței de reintegrare latină a arhitecturii noului lăcaș de rugăciune. Prin ornamente liniare, artista transplantează la malul mării motive brâncovenești, în timp ce, în locul vulturului muntenesc și al zimbrului moldovean, delfinii Dobrogei alternează cu Steaua României întregite, simbolizând românismul învingător și unificat pe temeliile credinței strămoșești. Dacă ajungeți pe litoral puteți vedea această minune, vizitând și Cazinoul, în noile sale haine de sărbătoare.

Tamara Nina Arbore s-a născut la 8 octombrie 1889, la Tecuci și a fost o pictoriță și graficiană română, fiica lui Zamfir Ralli-Arbore și sora Ecaterinei Arbore. Nina Arbore își face studiile liceale în București, perioadă în care ia lecții de pictură de la Nicolae Vermont. În anul 1906 se înscrie și urmează cursurile Academiei de Pictură din Munchen. Acolo studiază cu expresioniștii germani Friedrich Fehr, Angelo Jank și Karl Schmidt-Rottluff. A urmat de asemenea cursurile profesorilor – creatori de referință în epocă, Wilhelm von Debschitz și Albert Weisgerber. Își continuă studiile la Paris unde va face parte din ultima promoție a școlii-atelier a pictorului francez Henri Matisse.

Cu ocazia unei expoziții personale pe care o deschide la București în anul 1928, Nina Arbore le aduce acestor maeștri numeroase elogii. Fiind la Paris, Nina Arbore ia contact cu boema pariziană precum și cu radicalismul și nihilismul avangardei. Cu experiența pe care a câștigat-o se întoarce la București în 1914 și se integrează grupurilor și asociațiunilor avangardiste reprezentate de Victor Brauner, Marcel Iancu, Aurel Jiquidi, Nicolae Tonitza, Milița Petrașcu și Dida Solomon-Callimachi. Artista are un succes enorm, fapt demonstrat de către colecționarul Alexandru Bogdan-Pitești care-i cumpără o mulțime de lucrări precum și de critici mari ai epocii care scriu despre ea și îi analizează cariera artistică (vezi Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Ștefan Nenițescu, Oscar Walter Ciseck).

Aceștia descriu opera Ninei și influențele ei expresioniste, cubiste, orfiste, impresioniste, foviste, neobizantine și chiar apropieri de pictura din Quattrocento. A fost o prezență constantă și agreabilă la Saloanele Oficiale ale vremii și la alte expoziții de grup, de răsunet în epocă: Arta română, Arta nouă, Grupul nostru, Expoziția de artă futuristă de la Roma, Expoziția Internațională de Arte Plastice de la Barcelona (unde Nina Arbore este distinsă cu „Diploma de Onoare Clasa I-a” în anul 1929). Artista este foarte cunoscută și datorită gravurilor cu tematică socială și a desenelor sale foarte expresive cu care a ilustrat în perioada interbelică revistele „Adevărul literar și artistic” și „Cuvântul liber”. De asemenea multe dintre desenele sale au apărut și în revista „România muncitoare” precum și în alte publicații periodice. În ce privește natura statică, florile – unul dintre aspectele ei esențiale – „ocupă un rol central în repertoriul tematic al Ninei Arbore.

Atitudinea artistei în fața acestei teme este una contemplativă, păstrând totdeauna interesul pentru subiect, chiar și atunci când florile par un pretext pentru un exercițiu cromatic, aidoma lui Matisse”. (Gh. Vida). Nina Arbore este cunoscută și pentru ornamentarea Bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena din Constanța, prin executarea unei picturi murale de 2.000 m². Alături de Nina s-a aflat pe schele și zugravul de biserici Virgil Manoliu. Au realizat un stil al picturii în fresco-secco, elegant, sobru, în tonuri închise, poleit cu foilță de aur de 24 de karate. Împreuna cu pictorii basarabeni V. Manoliu, I. Filatiev și V. Ivanov, execută în frescă, tempera și mozaic/ulei, lucrările monumentale la Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena, din Constanța (1936-1937), dar și la Biserica Sf. Ilie Tesviteanul, din Sinaia (1938-1939), acestea constituind un prinos înnoitor, neo-bizantin, marcat de originalitate pentru atare gen de creație din prima jumătate a secolului al XX-lea – în primul rând prin amplificarea rolului tandemului: componente grafice și cele cromatice.

Între anii 1927–1930, participă la expozițiile Societății de Arte Frumoase din Basarabia. Figurează în numeroase cataloage de artă ale timpului. În numărul din 31 octombrie 1937 al revistei Adevărul literar și artistic, corespondentul Tache Soroceanu consemna: „…Nina Arbore a avut de la începuturile existenței ei pictoricești îndemn spre suprafețele largi de culoare și liniile simbolice. I s-a dat, în fine, posibilitatea să-și arate întreaga măsură a talentului ei de decoratoare, încredințându-i-se zugrăvirea bisericii Sf. Constantin și Elena din Constanța. …Căci păstrând canoanele stilului bizantin, Nina Arbore a făcut operă de înnoitor, operă personală.” Nina Arbore leagă o prietenie strânsă cu Cecilia Cuțescu-Storck și cu Olga Greceanu, toate trei formând așa zisul „Grup al celor trei doamne” care s-a dorit o contrapondere al „Grupului celor patru”, reprezentat de Oscar Han, Tonitza, Sirato și Ștefan Dimitrescu.

În 1916, alături de Olga Greceanu și Cecilia Cuțescu-Storck, artista a înființat „Asociația femeilor pictore și sculptore”, asociație prin intermediul căreia se organizau expoziții care promovau numeroase femei ce au reușit să-și expună public lucrările în perioada interbelică. Asociația era patronată de către Casa Regală a României prin Regina Elisabeta și mai apoi de către Regina Maria. După reînregistrarea societății artiștilor plastici din Basarabia – Societatea de Belle Arte din Basarabia – Nina Arbore conlucrează alături de August Baillayre, Vasile Cijevschi, George Petrașcu, Milița Petrașcu, Alexandru Plămădeală ș.a., la viața artistică de la Chișinău, simultan antrenează plasticieni originari din Basarabia în acțiuni de creație în alte centre culturale din România. A fost și profesor în învățământul artistic, la Academia Artelor Decorative fondată de M. H. Maxy, în perioada 1926-1927. După executarea sorei Ecaterina Arbore-Rally în 1937, s-a retras din viața publică. Artista a decedat pe 7 martie 1942. Moartea ei pare să fi fost rezultatul unui accident.

„Basarabeancă la origini, fiica lui Zamfir Arbore – luptător pentru românism și libertăți împotriva țarismului – dintr-o spiță cu multe ramuri care au urcat spre azurul intelectualității, Nina Arbore reprezintă una din cele mai puternice personalități ale picturii românești” Așa este descrisă Nina Arbore în revista Vremea, Nr. 510 din 24 Octombrie 1937. După punerea într-un con de umbră, de la finele anilor 1940 până la mijlocul anilor 1960, opera sa, treptat-treptat, este repusă în circuitul cultural. Abordările semnate de criticul de artă Tudor Stavilă, dar, în mod deosebit, de Gheorghe Vida, care a editat o primă monografie despre opera și activitatea Ninei Arbore ce redă dimensiunea adevărată a ceea ce înseamnă și poate să însemne Nina Arbore în arta românească și în dezvoltarea culturii secolului al XX-lea. Operele sale au fost incluse în multiple colecții publice: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Colecțiilor de Artă București, Muzeul Municipiului București, Biblioteca Academiei Române etc.

S-a redeschis „Edificiul roman cu mozaic” de la Constanța (sec. IV) prospăt renovat

Data: 29 noiembrie 2025 by Redacția

Ca urmași ai unor strămoși imperiali avem astăzi monumente și fortificații cu care ne putem lăuda. Dacă Limesul roman ca ultimă frontieră a imperiului poate intra pe lista monumentelor UNESCO, avem și pe țărmul Mării Negre „Edificul roman cu mozaic” (sec. IV) – cea mai mare construcție de acest gen din întregul Imperiu Roman. Edificiul Roman cu Mozaic, unul dintre cele mai emblematice monumente ale Constanței antice și moderne, și-a redeschis acum porțile vizitatorilor, într-un moment simbolic: celebrarea Zilei Dobrogei. După ani întregi de lucrări, cercetări și intervenții de restaurare, marele mozaic de la Tomis revine în circuitul cultural și turistic în condiții tehnice și muzeografice mult îmbunătățite. Evenimentul a avut loc în prezența reprezentanților Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, a Consiliului Județean Constanța, dar și a numeroși invitați din mediul cultural și academic. Managerul MINAC, Delia Cornea, a subliniat legătura dintre acest moment și istoria integrării Dobrogei în spațiul românesc: „Nu întâmplător am ales Ziua Dobrogei pentru redeschiderea edificiului. În 1878, imediat după preluarea provinciei, prefectul Remus Opreanu a înființat primul mic muzeu chiar în casa prefecturii, adunând câteva mozaice descoperite la Tomis. Era începutul unei tradiții muzeale care continuă și astăzi.” Tot ea a subliniat amploarea proiectului de restaurare și numărul mare de specialiști implicați: arhitecți, arheologi, restauratori, experți în conservare și echipe administrative din cadrul Consiliului Județean și MINAC.

„Este o bucurie să îl redeschidem publicului, în condiții tehnice moderne: climatizare, infrastructură, protecție a vestigiilor. Pentru constănțeni, care l-au văzut ani de zile închis, accesul va fi gratuit până la sfârșitul anului.” Cercetătoarea Irina Sodoleanu, autoarea primei monografii dedicate edificiului, a subliniat importanța sa pentru Tomisul antic: „Acest complex nu era doar o clădire monumentală. Era o declarație a administrației imperiale: există măreție și la granițele imperiului. Tomis era capitala provinciei și merita un astfel de semn al puterii și culturii romane.” Ea a ținut să amintească și pionierii cercetării: „Le datorăm arheologilor din anii ’60 și ’70 posibilitatea de a vedea astăzi acest monument. Au înregistrat tot ce au găsit, cu o rigoare care ne permite să continuăm studiile și acum, la peste 66 de ani de la descoperirea sa.”

Cu ocazia redeschiderii, a fost vernisată expoziția Arta mozaicului antic și bizantin. MOZAIKON. Școala de la Alba, realizată în parteneriat cu Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia – Facultatea de Teologie Ortodoxă, Secția Artă Sacră. Lucrările expuse, peste 30 la număr, includ și creații inspirate direct din motivele și simbolurile mozaicului tomitan. Vizitatorii au participat și la un workshop despre tehnica mozaicului, susținut de echipa coordonatoare și de studenți specializați pe această formă artistică ancestrală. Descoperit în 1959, Edificiul Roman cu Mozaic este considerat cel mai întins mozaic policrom romano-bizantin din zona balcanică. Ridicat în secolele IV-V d.Hr., complexul făcea legătura între port și zona urbană, fiind un centru comercial și administrativ animat.

Între 1967 și 1970 a fost protejat cu o clădire modernă și integrat definitiv în circuitul turistic. Proiectele dedicate acestui obiectiv continuă, iar cercetarea științifică rămâne activă. Specialiștii MINAC lucrează deja la noi interpretări ale descoperirilor vechi și noi, iar modernizarea facilităților de conservare este în desfășurare. Edificiul Roman cu Mozaic este din nou deschis publicului, iar constănțenii sunt invitați să își redescopere identitatea prin una dintre cele mai spectaculoase mărturii ale Tomisului antic. Accesul este gratuit până la finalul acestui an, conform programului de vizitare stabilit de muzeu. Pietricele colorate, puse laolaltă acum 17 secole, ne reamintesc astăzi că Dobrogea a fost mereu la răscrucea civilizațiilor. Iar mozaicul de la Tomis rămâne un reper al rezistenței culturale peste timp și o invitație de a privi altfel locul în care trăim. Amenajările muzeistice existente aici adăpostesc colecții de mărfuri găsite în magaziile edificiului: ancore, lingouri, greutăți, amfore cu vopsele și rășini, statuete, colecții de opaițe, placaje de marmură, mozaic policrom, capete de pilastru, etc. Edificiul roman cu mozaic din Constanța este ca o parte din „Roma” noastră, este un mic „Pompei”, o mică insulă de marele Imperiu, aflată aici, la țărm de Mare Getică. (G.V.G.)

Legenda monumentului „Sfânta Maria” din Timișoara ridicat pe locul supliciului eroului Gheorghe Doja

Data: 29 noiembrie 2025 by George V. Grigore

Monumentul „Sfânta Maria cu pruncul” din piața Sfânta Maria a fost ridicat în 1906 pe locul unei statui mai vechi a Sfintei Maria. Monumentul este un baldachin pe șase piloni în stil romanic sub care se află statuia Mariei, sculptată în marmură de Carrara. Monumentul face parte din situl urban „Vechiul cartier Iosefin”, cod LMI TM-II-s-B-06098. În 2012, după o vandalizare și o restaurare necesară, a fost propus să fie clasificat ca monument istoric separat. Tradiția spune că aici a fost executat Gheorghe Doja, regele neîncoronat al țăranilor. Legenda spune că în timpul execuției lui Gheorghe Doja călugării care intonau cântece religioase ar fi văzut în fum chipul Sfintei Maria, care a venit spre a-i salva sufletul celui damnat și schingiuit, lucru considerat a fi un miracol. Pentru a marca acest fapt senzațional, în locul respectiv a fost amplasată pe un stâlp o icoană a Sfintei Maria, protejată într-o cutie cu geam de sticlă. Această icoană a rezistat pe toată durata de 164 de ani, cât timp Timișoara a fost în stăpânirea turcilor și încă mult după asta. După eliberarea Timișoarei din 1716 călugării iezuiți organizau procesiuni în acel loc. Icoana a fost distrusă accidental în 1837 de un căruțaș venit la târg. Arhiepiscopul József Lonovics a făcut o colectă pentru înlocuirea icoanei cu o statuetă cioplită în lemn. În 1865 această icoană-statuie a fost înlocuită cu o statuie din piatră de Bavaria. În 1877 călugărițele din Ordinul Surorilor de Notre Dame au adus pe cheltuiala lor o statuie de la Institutul Mayer din München. La începutul secolului al XX-lea primăria Timișoara a hotărât să refacă monumentul. El a fost ridicat în 1906, după un proiect al arhitectului László Székely, iar statuia Mariei a fost realizată de sculptorul György Kiss. Monumentul este o capelă în stil romanic, cu un baldachin din gresie sprijinit pe șase coloane din granit din Belgia cu capiteluri din marmură albă. Statuia este realizată din marmură de Carrara și o reprezintă pe Fecioara Maria ținând pruncul în brațe. Statuia, înaltă de 1,55 metri, stă pe un soclu. În spatele capelei există inscripția: „Isten Anyjának, a [magyarok] Védőasszonyának. Dózsa György (+1514.) kegyetlen halála helyén, melyet évszázadok hagyománya őriz, kegyeletes engesztelésül ajánlják ez emlékművet Temesvár városa és lakossága. 1906.” În traducerea lui Ilieșiu textul este acesta: „Sfintei Fecioare, patroane [a maghiarilor], pe locul unde după tradiția de secole a suferit Gheorghe Doja cumplita moarte (+1514), locuitorii orașului Timișoara oferă ofrandă pioasă acest monument. 1906.”

Gheorghe Doja, cel căruia i-a fost dedicat monumentul (secuiul György Dózsa, născut în Dalnic, județul Covasna), a fost conducătorul Războiului țărănesc din 9 aprilie – 15 iulie 1514, una dintre cele mai mari răscoale din istoria teritoriului de azi al României. Datorită amplorii, a programului și a consecințelor sale, răscoala este considerată a fi fost un adevărat război țărănesc. Gheorghe Doja a îmbrățișat de tânăr cariera militară înrolându-se în armata maghiară și servind în mai multe garnizoane din Transilvania. În 1513, s-a făcut remarcat în campania contra turcilor condusă de voievodul Transilvanei Ioan Zápolya în Serbia. Aici, la Belgrad s-a desfășurat un episod care a rămas consemnat în analele vremii. Faimosul Ali Pașa, cel mai puternic luptător al cavaleriei turce, a venit în fața cetății unde erau încartiruite trupele maghiare și a început să îi provoace pe cei dinăuntru „Hei, unguri! Veniți aici, oricine este curajos! Ieșiți din castel, se va decide pe câmp cine este învingător!” Nu a trebuit să li se spună de două ori, pentru că Székely György Dózsa, a ieșit în galop pe poarta castelului. „Ajunge de vorbă, tu turc de această credință! Voi lupta cu tine pentru Isus al meu!”. Conform regulilor de duel ale vremii călăreții și-au întors caii și s-au duelat în sulițe, apoi în spade, iar Doja a lovit atât de tare, încât Ali Pașa a căzut de pe cal, inconștient. În acea clipă, Doja a sărit de pe cal și l-a decapitat pe turc dintr-o singură lovitură . Drept răsplată după această faptă de vitejie, regele Ungariei i-a dăruit lui Doja titlul de cavaler, un colier de aur cu o gravură care reprezintă scena duelului și un sat ca domeniu propriu. Întors acasă, în Transilvania, a primit însărcinarea de a forma un contingent de oaste pentru a participa la o cruciadă antiotomană anunțată pentru anul 1514. Momentul de cotitură a venit în 1513, la Buda, unde Doja a rostit o cuvântare înflăcărată, promițându-le viitorilor cruciați scutirea de dări. Vestea s-a răspândit ca focul, iar sub comanda sa s-au adunat aproape 40.000 de oameni. Dar mica oaste, în care fuseseră recrutați țărani maghiari, slovaci, sârbi, croați, români și secui ce începuseră deja să fie antrenați ca soldați, sub conducerea lui Doja va începe o răscoală împotriva marii nobilimi din Ungaria și Transilvania, care înăsprise foarte mult condițiile de muncă ale iobagilor și crescuse dările în produse și bani, percepute țărănimii libere, nelăsându-i să părăsească moșiile. După câteva succese militare, la 15 iulie 1514, după atacul nereușit al oastei țărănești asupra cetății Timișoara unde se refugiase marea nobilime, Ioan Zápolya, fostul său protector a ordonat ca Gheorghe Doja să fie capturat și ucis. Nobilii, profund lezați de răscoală, nu s-au mulțumit cu o simplă execuție ci, la 20 iulie 1514, l-au torturat și executat pe acesta prin așezarea pe un „tron” înroșit în foc. Întreaga operațiune a fost atât de barbară încât este menționată astăzi pe numeroase siteuri dedicate execuțiilor și torturilor înfricoșătoare: Doja a fost legat cu lanţuri înroşite în foc, a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroşit în foc, în mână i s-a pus un sceptru încins, iar pe cap o coroană încinsă, dintr-un fier de plug. Se pare că fratele său a fost obligat să-i bea sângele, iar bucăți din trupul sfârtecat de cleştii călăului au fost date pentru a fi mâncate tovarăşilor săi, care au refuzat, preferând moartea în chinuri, traşi în ţeapă. Pentru descurajarea celor care încă mai luptau (cetele conduse de diacul Balogh, în regiunea Muncaci, Ioan Secuiul, în secuime, Anton Hossu în Sud şi Meszaros în Cluj, Bihor şi Sălaj, au continuat luptele până la sfârşitul anului 1514 sau în vara anului 1515, când Meszaros a fost ultimul înfrânt, prins şi ars pe rug la Cluj), trupul tăiat apoi în patru i-a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba Iulia şi Oradea, iar capul a fost trimis judecătorului-șef al Seghedinului (actualul Szeged din Ungaria), Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja. Martori ai supliciului de la Timișoara spun că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăși Maica Domnului, pentru a-l lua în Rai pe Gheorghe Doja, moment de care amintește și azi monumentul ridicat în Piața Maria din oraș, simbol al execuției lui Doja ridicat în locul care va deveni peste secole kilometrul zero al unei alte revolte de proporții, cea din decembrie 1989.

După ce, în timpul vieţii, conaționalii lui l-au descris în cele mai felurite moduri, de la tâlhar și criminal la cavaler și nobil, de la căpetenie de cruciați la rege neîncoronat al țăranilor (de aici se pare că a fost inspirat și „scenariul” oribilei execuții), numele lui Gheorghe Doja a intrat în uitare timp de câteva sute de ani. Până în secolul al XIX-lea, când istoriografia maghiară l-a redescoperit și l-a transformat în erou. Așa a apărut mai apoi la Dalnic (jud. Covasna), în locul nașterii sale, în anul 1976, un impozant monument, creație a sculptorului Szobotka András, în care Gheorghe Doja e prezentat ca un simbol al luptei împotriva puterii nobile opresive. În amintirea curajului fără de asemănare și a supliciului îndurat, Gheorghe Doja a intrat în galeria nemuritorilor, fiind pomenit prin acest monument de la Dalniuc, dar și de Monumentul „Sfânta Maria cu pruncul” din piața Sfânta Maria din Timișoara, sau cel din Piața Plevna din același oraș în parc, în zona de debleu, unde se află o statuie din bronz a lui Gheorghe Doja, realizată în 1977 tot de sculptorul Andrei Szobotka. Spre pomenirea și nemurirea sa avem astăzi comuna Gheorghe Doja în județul Ialomița, dar și în județul Mureș. Avem denumirea unor străzi din aproape toate marile orașe din România și nu numai: Ploiești, Oradea, Arad, Vaslui, Sighetu Marmației, Cluj-Napoca, Galați, Suceava, Beclean, Onești, Pitești, Sibiu, Zalău, Alba Iulia, Timișoara, Lugoj, Alexandria, Sinaia, Mediaș, Baia Mare, Borsec, Huși, Craiova, etc. Poate că providența sau puterea unor alte sfere a făcut ca sacrificiul său să nu fie zadarnic. Stau și privesc Monumentul „Sfânta Maria cu pruncul” din piața Sfânta Maria din Timișoara. Și el a fost spart și profanat, dar a căpătat o nouă viață, iar oameni de bine i-au redat strălucirea inițială. Tot așa amintirea eroului Gheorghe Doja va fi veșnică!

Plopu (jud. Prahova): depozite de arme și unelte agricole din perioada medievală timpurie (secolele VIII – X d.Hr.)

Data: 29 noiembrie 2025 by Redacția

Specialiștii Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova au realizat recent o cercetare arheologică pe teritoriul comunei Plopu, care a condus la „descoperirea unor depozite de arme și unelte agricole din fier datate în perioada medievală timpurie”. Prezența acestor depozite a fost semnalată de către profesorul Virgil Nițu, de la Școala nr. 1 din Mizil, care a anunțat Direcția Județeană pentru Cultură Prahova și reprezentanții muzeului amintit. „În urma acestei sesizări, a fost întreprins un diagnostic arheologic în punctul Podul Rotarilor, amplasat pe Valea Rotarilor, în comuna Plopu, județul Prahova. Lucrările de diagnostic arheologic au dus la identificarea și recuperarea unui număr de peste 80 de arme și unelte agricole specifice evului mediu timpuriu (secolele VIII – X d.Hr.) depuse în patru depozite distincte. Probabil cele mai spectaculoase descoperiri din aceste depozite sunt piesele de echipament militar care includ mai multe topoare de luptă, un vârf de lance și o sabie. La acestea se adaugă numeroase unelte agricole și meșteșugărești, printre care se numără mai multe seceri, cuțite și brăzdare de plug, catarame, scoabe, cuțitașe și verigi. Mai merită amintite aici o nicovală, o scăriță de șa și o zăbală.

Pe lângă armele și uneltele din fier, în cursul cercetărilor arheologice, în pământul care acoperea cele patru depozite au fost identificate numeroase fragmente ceramice”, au menționat reprezentanții Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Subliniind faptul că aceste descoperiri sugerează posibilitatea ca în zona comunei Plopu să fi existat o așezare medievală timpurie necunoscută până în momentul de față. În legătură cu descoperirile menționate s-au mai precizat următoarele din partea muzeului: „Cele patru depozite de arme și unelte agricole descoperite acum se alătură unui alt depozit, descoperit în condiții necunoscute, într-un punct neprecizat, tot de pe teritoriul comunei Plopu, în urmă cu mai multe decenii. Printre cele mai spectaculoase piese ale acestui depozit descoperit în deceniile trecute se numărau un cazan de aramă de tip peceneg și 11 monede bizantine de bronz. Importanța depozitelor de arme și unelte descoperite la Plopu pentru istoria spațiului românesc în evul mediu timpuriu este una deosebită. Printre altele, aceste descoperiri arheologice scot în evidență legăturile pe care acest spațiu le avea cu restul continentului european într-o perioadă tumultoasă despre care izvoarele istorice sunt adesea sărace în informații. Poate cel mai important însă este că vin să arate că, pe parcursul secolelor VIII – X d.Hr., zona Dealurilor Subcarpatice din nordul Munteniei era una de mare interes, fapt care se reflectă și în descoperirile arheologice. Colectivul care a realizat cercetările arheologice de la Plopu – Podul Rotarilor a fost alcătuit din dr. Bogdan Ciupercă (responsabil științific), dr. Cătălin Dîscă, Eduard Ghinea. La cercetările de teren au mai participat Virgil Nițu – voluntar, cel care a semnalat descoperirea – Aurelian Iorga și Paul Padiu, de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova”.

O societate umană existentă pe aceste plaiuri subcarpatice ce avea acces la aceste unelte și arme din fier trebuie să fi avut o dezvoltare destul de importantă. Cu ajutorul uneltelor aveau posibilitatea să producă recolte bogate, iar cu ajutorul armelor se apărau de dușmani. Depozitele erau ascunse pentru ca să poată fi folosite după trecerea unui pericol, sau ca fier vechi refolosibil, sau ca ofrandă dată pământului, sau unei zeități necunoscute. O scanare a întregii regiuni cu sistemul LIDAR, sau măcar cu detectoarele de metale, ne poate deconspira locația așezării de la Plopu (jud. Prahova). (G.V.G.)

„Doctrina” militară de apărare aeriană (sub steag fals!): „Nu doborî ceea ce oricum va cădea”…

Data: 28 noiembrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Și nu este vorba că ar fi prea scump sa irosești muniția pentru a doborî o dronă… Ci pentru că momentul „de incursiune” ar putea fi răsturnat în folosul unora… Chiar și cu riscul ducerii în ridicol a anilor de antrenament ai piloților… Dacă e ordin, se execută!… Sigur, până la un punct, defilarea, aproape „la pas” (la pasul elicei!) a dronei a avut configurația specifică unei incursiuni rusești… Una de ironizare și umilire a apărării spațiului aerian a flancului estic.. Iar dacă ar fi fost doborâtă rapid de armata noastră, așa ar fi rămas lucrurile… O provocare a Moscovei, o tatonare a apărării spațiului aerian, a sistemelor de operare radar (dar și a existenței mecanismelor de detectare de sub nivelul de „vizibilitate” al radarelor), a logisticii și modului de intervenție a forțelor noastre aeriene și, mai ales, a capacităților NATO… Dar, lăsată sa patruleze prin spațiul aerian vreme îndelungată, lucrurile duc deja spre altă „misivă”… Pentru că, nu doar că a zburat peste atâtea județe de la noi, dar drona a făcut și o incursiune aeriană în spațiul ucrainean, acolo unde nici măcar cei mai „slava” specialiști în doborârea dronelor nu au dat-o jos… Și chiar dacă ne-am făcut oarecum de bășcălie, reacțiile ulterioare internaționale par să indice un alt rost al acestei incursiuni posibil sub „steag fals”… Pentru că, în fond, pe sub roiul de drone dinspre Rusia, nu era greu de ridicat o dronă ucraineană care să acționeze departe de linia frontului… Și atât de adânc în spațiul nostru aerian… Sunt prea multe potriviri într-un sens mai mult decât în celălalt… Mai ales că, la cât a fost de „plimbată” prin spațiul nostru aerian, dacă era o provocare/instigare rusească, în mod cert ar fi avut un final mai spectacular… Cu adevărat de ironizare și umilire a capacităților noastre (plus NATO), prin aterizarea dronei poate chiar la poarta bazei de la Kogălniceanu (să fie totuși într-un spațiu civil!) sau într-un plop de la Deveselu ori Câmpia Turzii… Acela ar fi fost cu adevărat un final de ironizare a apărării aeriene a României… Apoi, este interesant că, deși în cazurile precedente de intrări, rătăciri și prăbușiri de drone la noi, existau aparate „rătăcite” și spre bulgari… Dar, iată că, de la o vreme, teritoriul și spațiul aerian al vecinilor noștri nu mai prezintă interes pentru astfel de acțiuni… Poate și pentru că Sofia nu a căzut în capcana tentativelor de exacerbare a necesității de activare a articolelor NATO pe seama dronelor căzute (sau eșuate, în cazul celor navale), nearuncându-se cu declarații ori, mai grav, nescoțând tocul stilourilor pentru a semna activarea articolelor NATO de intervenție. De fiecare dată, vecinii noștri au fost rezervați, vehiculând dreptul de a face propriile anchete vizând proveniența dronelor și dacă acestea nu erau cumva „infiltrate” sau deturnare într-un scop provocator, inflamabil, la adresa ariticolelor Alianței.

Și mai avem un aspect importat legat de incursiunea dronei prin spațiul nostru aerian. Și al nedoborării ei… Faptul că, nici nu se încheiase bine incidentul, că polonezii au ieșit ei la rampă, invocând o necesitate de acțiune similară Articolului 4 („convocarea statelor”). Dar nu atât pentru a implica militar Alianța… Poate și pentru că ei înșiși au căzut în ridicol când au anunțat că zeci de drone au pătruns în spațiul aerian, pentru a recunoaște mai târziu că, de fapt, a fost „o estimare”, numărând, ca aparate individuale, fragmentele găsite pe un câmp, ori când au mai jucat o scenetă cu drona invazivă rusească iar aceasta era, de fapt, un aeromodel de hobby de la ei, dar și când o altă dronă, prăbușită peste o casă, s-a dovedit ar fi un obuz eșuat tras chiar de armata poloneză în cadrul unui exercițiu… Erori prin care au încercat tot de atâtea ori să activeze Articolul 5 („acțiunea comună a membrelor”)… Și, vorba aceea, dacă ar fi început un război, cine ar mai fi stat, peste ani, să vadă care a fost realitatea?… Istoria, mai ales în partea ei sângeroasă, este plină de provocări ce au dus la conflicte și decimări, nu?!)…

Și de data aceasta, dară, polonezii au solicitat ceva… Nu o intervenție militară pe baza eventualei activării a Articolului 5, ci un mecanism de finanțare (bani!) pe seama unei alte necesități justificate de incursiunea dronei la noi… Pentru că, în cele din urmă, cine mai numără penibilul, ironia, bazaconiile dacă ele aduc, unora, comisioane suficient de ispititoare pentru cei implicați?… Și cine se jenează de un râs hâtru vizând analfabetismul funcțional în materie de strategie militară când buzunarele se pot umple cu alți bani, nu?!… Pentru că, fără a aștepta o anchetă a părții române, polonezii au ridicat Bruxelles -ului o minge la fileu… Activarea operațiunii „Eastern Sentry”, mai mult, prin „întărirea zidului de drone” (de reacție, de apărare – încă nu se știe…), oricum inexistent, menționând că „deja opt țări și-au declarat disponibilitatea de a furniza forțele necesare”. Iar UE va da, desigur, „banii necesari”, acoperind din nou un alt mecanism de devalizare a banilor statelor membre… Ba, să nu ne fie cumva de mirare dacă, după acest „incident”, coroborat și cu strania coincidență a dezbaterilor CSAT chiar înaintea incidentului (pentru a ne pregăti să susținem financiar un război de lungă durată la granițe), nu vom achiziționa, ca pachet de înarmare, această tehnică specială, tocmai de la ucrainieni, ei având, nu-i așa?!, o bază solidă în acțiunea de doborâre a dronelor…

Gânditul ca acțiune exhaustivă: obosiți de grijile cotidiene…

Data: 28 noiembrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Societatea contemporană a devenit din ce în ce mai leneșă. Obosiți de grijile cotidiene refuzăm, conștient sau nu, să mai gândim de unii singuri. Rețelele sociale și media au devenit spații mai mult decât propice de spălare a creierelor mulțimii dornice de senzațional, dar incapabile să raționeze de una singură. Autointitulații guru, deținătorii adevărurilor absolute, formatori de opinii cu interese personale meschine și tot felul de neica-nimeni ajunși „vedete” de carton emană judecați „de valoare”. De la proferarea de metode privind vindecarea cancerului doar cu usturoi, repararea articulațiilor cotonogite cu zeamă de varză, vaccinurile netestate sigure și eficiente, invazia rusească a României și invazia Pământului de extratereștri, supremația omului „progresist” care nu mai crede în nimic în afară de bani și hipersexualizare, la totalitarismul corectitudinii politice, inutilitatea educației, definirea valorii omului în funcție de orientarea sexuală „netraditională” ca modalitate de eliberare primară a ego-ului și așa mai departe, asistăm la un freak-show generalizat. Nu mai avem răbdare, nu mai vrem să trecem totul prin filtrul propriei gândiri, am fost efectiv dresați să fim o societate de consum.

Uitați-vă la ce are succes maxim în online, inclusiv la suveraniști: două-trei rânduri care sperie sau întrețin frici, glume tâmpite, luarea în derâdere. Extrem de rar ceva care pune oamenii pe gânduri! Aproape niciodată! Oamenii efectiv sunt drogați cu „adevăruri”-instant! Iar totul este înghițit ca o gălușcă, pe nemestecate, de către turmă și scos pe partea cealaltă ca adevăr imuabil pentru evoluția noastră, a tuturor. Pe unde te uiți și pe unde te întorci, orice posesor de agendă politică (dar și orice prost cu idei) își găsește adepți dornici să dea mai departe și să susțină până în pânzele albe tot felul de aberații. Nu contează că prostiile pot fi demontate rapid de logică și că informațiile aruncate nu pot fi verificate pentru că sunt minciuni sfruntate. Atâta timp cât acestea ne gâdilă orgoliile, ne fac să ne simțim superiori, ne dezvăluie secretul asupra acțiunilor lui Bulică de sub pod sau cât ni se indică un acar Păun pe care îl putem blama în cor, sunt perfect credibile.

Astfel, totul este astfel luat drept litera de lege și prin urmare și demn de a fi dezvăluit și altora prin toate modalitățile posibile, de la o bârfă mică, expusă la coada de la olițe de noapte cu discount, la Facebook si aplicații mobile („messenger”, „viber”, „telegram”, „whatsApp” etc) pe care ne simțim obligați să le folosim ca să împărtășim tuturor cunoscuților noile, „adevăruri”. Procesul gândirii logice este făcut KO de către avalanșa de prostii care ne trimite într-o beznă a minților cotropite de sentimente viscerale. Prin fiecare tâmpenie care ni se bagă pe gât devenim victimele propriilor trăiri atavice. Iar viteza cu care ni se aruncă sub ochi informații menite să obțină un răspuns bazat pe afect și nu pe rațiune, ne face să clacăm și să ajungem masă de manipulare, carne de tun, pioni fără personalitate care mișcă apele în interesul terților – și nu pentru ei înșiși. Omul se transformă în cel mai mare dușman al propriei persoane, nu doar al semenilor lui, pentru că nu mai gândește pentru sine. De aceea, data viitoare când, sub impulsul primului sentiment de ură, indignare, nervozitate, curiozitate sau milă dați „share” sau „like”, poate vă și gândiți pentru ce interese sunteți slugi fără simbrie…

Cum elitele false răstălmăcesc cultura…

Data: 28 noiembrie 2025 by Lucian Ciuchiță

De multe ori mă întreb, cu o nedumerire care mă macină, dar care nu pare să frământe conștiințele celor care ar trebui să răspundă: ce ați făcut pentru această țară, domnilor Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, Patapievici, de primiți atâta recunoaștere și sinecuri? Care sunt sacrificiile voastre, care sunt luptele voastre pentru adevăr, pentru identitate, pentru onoarea unei culturi pe care pretindeți că o slujiți? Într-o lume în care măsura valorii pare să se fi evaporat, asistăm la un fenomen straniu și, totodată, tragic: marii scriitori ai acestui neam sunt îngropați în uitare, în timp ce nume minore, epigonice, răsună necontenit, propulsate nu de forța operei lor, ci de rețele de influență, interese obscure și obediența față de puteri efemere. Astfel, cei care merită cu adevărat să fie amintiți, studiați și venerați pentru opera lor monumentală sunt trecuți sub tăcere, în timp ce alții, ale căror condeie par mai degrabă simple unelte de propagandă, sunt ridicați la rangul de mari conștiințe ale națiunii. Căci, de mult nu mai este vorba despre literatură, despre forța unei idei sau despre arta cuvântului, ci despre interese meschine, selecții dictate de ideologii de moment și recompensarea celor care slujesc, nu a celor care creează.

Lumea literară și culturală, la fel ca multe alte domenii esențiale, pare să fi fost infestată de această cangrenă a imposturii. Se premiază obediența, nu geniul. Se celebrează conformismul, nu curajul. Se ridică în slăvi mediocritatea, nu excelența. Și atunci, cum să nu ne întrebăm, cu un gust amar, cine sunt cei care dictează aceste valori false și până când vom accepta această farsă sinistră? Dar ce ne rămâne nouă, celor care nu ne regăsim în această mascaradă? Un gust amar și o întrebare ce revine ca un refren obsesiv: cine sunt cei care stabilesc astăzi ierarhiile culturale, cine sunt cei care decid că obediența merită premiată, în timp ce curajul este condamnat la exil?

Și, mai ales, până când vom accepta această farsă sinistră, în care mediocritatea este aplaudată frenetic, iar excelența este lăsată să se stingă în tăcere? Poate că răspunsul nu va veni de la cei instalați confortabil în turnurile lor de fildeș, dar el trebuie rostit înainte ca tăcerea să înghită definitiv glasurile celor care încă mai cred în demnitatea actului cultural.

Și totuși, de ce I.A.?… Să construim numai lucruri ce ne sunt de folos!

Data: 27 noiembrie 2025 by Ben Todică

Să ne închipuim că inventatorul motorului electric, Michael Faraday, în 1821, nu l-ar fi vândut populației, ci ar fi construit un motor gigant, cu o elice imensă, folosindu-l ca fen… – …ocazie cu care întreaga populație era invitată, pentru un dolar, să se răcorească, vara… Milioane de oameni veneau în câmpia lui Faraday, să-și petreacă vacanța de vară. Inventatorul se îmbogățise peste măsură – și devenise „Dumnezeul vântului”. La un moment dat, plin de bani, un pic pilit și plictisit de bine, s-a hotărât să mărească viteza motorului și, nemaiputând să-l oprească din accelerație, întreaga populație a fost zburată peste coline, direct în ocean ! Rămas singur pe lume, Faraday a îmbătrânit și murit, cu regretul că, dacă ar fi vândut ideea (materializată în motorașe mici !) oamenilor, El ar fi devenit nemuritor. Asta se întâmplă, azi, cu inteligența artificială. Niște șmecheri se grăbesc s-o folosească, în chip de fen, împotriva întregii specii umane. E lupta materialismului împotriva conștiinței. I se ia omului dreptul la visare și la creativitate proprie? Da !

De fiecare dată când omul a inventat ceva, a dăruit întregii lumi. Nu și azi. În cazul inteligenței artificiale, despre care se spune că va aduce sfârșitul civilizației (a civilizației autentic umane – așa cum o știm până azi…). Când omul a inventat motorul, i-a promis individului eficiență, bunăstare și libertate. Fiecare om își conducea mașina, pe orișiunde dorea. A apărut radioul și fiecare om avea unul și asculta postul preferat, după dorință. Au apărut calculatorul, televizorul, frigiderul etc. Și fiecare dintre noi aveam unul, cu excepția internetului, cel dezvoltat de industria militară, în numele „controlului și al securității imperiului planetar”. Alte forțe-surori au profitat de relație și au aplicat sistemul și la nivel domestic.

E competiție, mare competiție între păienjeni. Controlul populației: foarte important pentru imperiul mondial, căci deschidea o platformă largă, A unui viitor sclavagist total, vorba lui Orwell. Au fost desființate toate sursele de informații independente de internet, obținându-se astfel monopolul. Omul, ca să accelereze evoluția, a inventat I.A. Culesul informațiilor individuale, din toate direcțiile, nu face altceva decât să-l ancoreze, pe individ, în plasa păianjenului precum pe o muscă. Prins din toate direcțiile și ancorat precum spițele unei roți de bicicletă tu, butucul, învelit precum coconul, vei fi consumat. Cei mai inteligenți oameni din lume concurează pentru câștigarea superinteligenței. Dr. Roman Yampolskiy spune: „Ei joacă la cărți viața a opt miliarde de oameni”. Șomajul se va ridica la 99%. Telefonul mobil va evolua cu o asemenea viteză, încât, zilnic, se va învechi de câteva ori. Omul va sărăci : cât despre „aducerea la zi” – nu va tine pasul: se va prosti rapid, din lipsa timpului de a se informa, de a reflecta-medita încât nu va mai recunoaște mediul înconjurător, în care trăiește. Toate meseriile/profesii vor fi înlocuite de roboți. Asistăm la „reinventarea minții umane” (la modul satanico-luciferic…) „ultima invenție a omului pe pământ”. Și chiar va fi ultima !

I.A. va prelua știința, cercetarea etică, morala etc. vor fi automatizate (…să ”automatizezi morala”, de sorginte divină ?!). Să cred că omul va fi aruncat la latrină, lângă viermi? Singura scăpare și revenire la normalul creșterii conștiinței umane este ca această mașină (I.A.) să fie vândută/dăruită omului, pe bucățele, în calculatorul său, ca instrument care să-l servească, pe fiecare om, individual. Fiecare om să-și creeze algoritmii personali, după necesitați/dorințe. Iar daca el, individul, are apucături diabolice – atunci, victima să aibă posibilitatea de a se apăra, cu un instrument asemănător (I.A. personalizat). Adică: săgeată contra săgeată, glonț contra glonț sau întrecerea olimpică, după capacități. Asta ar fi forma etică și justă de a continua o evoluție civilizată și matură a planetei. Faptul, despre care se spune : „Clima ne va fierbe în 100 de ani !” nu trebuie să ne mai îngrijoreze, acum, că avem I.A. : vom fi mâncați mai devreme. I.A. va crește, precum o plantă extraterestră, va fi atât de avansată, încât încercările omului de a comunica vor fi interpretate ca lătrat. Într-o sută de ani, ”civilizația viitorului” nu va mai putea fi recunoscută, de către „civilizația de azi”.

Pentru cei care spun că e foarte simplu: scoate-o din priză, . am o veste: calculatoarele de mâine vor fi de o mie de ori mai rapide și eficiente. Nu vor mai funcționa pe bază de electroni, ci de fotoni. Ați auzit bine. Vor funcționa pe bază de lumină. Dacă până acum, în cablul digital, un fascicol alb de lumină căra impulsurile semnalului telefonic, pentru internet – azi s-a reușit să se folosească spectrul culorilor din fascicol, reușindu-se, până azi, să se despartă lumina, în 32 de culori -fiecare culoare cărând un semnal de televiziune. Fotonului i se dă memorie fotografică, pentru ca să te recunoască. Dacă intri într-o încăpere, te recunoaște ! – și fotonul se amorsează, își recirculă energia, se face lumină și apoi se stinge, când ieși din zonă… – …energia odihnindu-se în pereții clădirii. În cameră, menționez că nu există o sursă de lumină, precum aceea folosită de noi, azi. ”Cipurile” din calculator vor funcționa cu lumină. O pastiluță mică, solară – va fi suficientă să alimenteze un calculator. Nu va fi nevoie de cabluri. Informația se va propaga pe întreaga planetă, precum un virus biologic.

Lăcomia ne va termina! I.A. nu e un Dumnezeu al viitorului, așa cum ne este vândut de către „sperietori” – ci este un motor de procesare și analiză rapidă a informațiilor, „un motor care poate înnobila specia viitorului în univers”. I.A. – „să fie un motor de folosință personală”? – și nicidecum împotriva poporului ? – Ăsta este terorism? – Nu! Este ca și cum unul cu sabia, sau cu pistolul – atacă o școală, sau centru comunitar. Este ca și cum doar guvernul conduce pe autostradă, un Lamborghini – iar noi, restul: căruțe- și ne provoacă, la întrecere sub lozinca: „Cine pierde, plătește!”. Că vom fi mâncați, din nou, de Tyrannosauri Rex? Sau…să le urmez exemplul: „Ia-ți miliardele, criptează-ți adresa pe internet și fă-te invizibil, lăsând toți urmăritorii și investitorii, familii sărmane, fără un sfanț, precum O schemă piramidală? După asta, se ascund mulți dintre ei.

Uite ce se întâmplă când un grup mic de oameni declanșează războaie, în jurul lumii: distrugeri catastrofale și pierderi de vieți nevinovate, de ordinul zecilor de milioane. Dacă te ating, din greșeală, cu un joagăr/ferăstrău manual, nu vei avea răni prea mari în afară de câteva înțepături în piele. Dar imaginați-vă dacă, din greșeală, vă ating cu un ferăstrău circular în funcțiune? În viteză. Nu mai aveți timp să ziceți „au”, pentru că sunteți, deja, rănit grav! Așa e și I.A. – în viteză. Și pentru asta avem nevoie, urgentă, de reglementare și ordonare, în ierarhia lucrurilor. Toti bilionarii, adunați de Trump, nu sunt altceva decât niste arlechini ai reptilelor din umbră, surse de muls specia umană. Sistemul de guvernare de tip „Păianjen” trebuie eliminat din evoluția speciei umane. I.A. e un instrument nou, precum au fost toate cele antecedente, în istorie – și, ca atare, trebuie pus în raft și vândut, individual, precum calculatoarele, sau precum telefoanele mobile. Guvernul și guvernanții n-au decât să-l aplice pe spinarea lor, nu pe pielea populației nevinovate, veșnic, înșelate. Omul e făcut să trăiască în comunitate cu oamenii, nu cu mașina! Dacă nu intra în țăcăneală orgolică, inventatorul motorului, cel din debutul povestirii noastre,trăia, și azi.

Concluzia: să construim numai lucruri ce ne sunt de folos. Cei ce decid, să fie calificați s-o facă. Și nu doar ca profesioniști, ci ca cetățeni de încredere, să meargă la săpat, vreo câtiva ani, la prășit, abia apoi, să candideze la o funcție de conducere.

Loialitatea e primordială.