Arhiva zilnică: 23 septembrie 2013

Pilda Vameşului şi Fariseului – scurtă reflecţie teologică şi spirituală…

Data: 1 februarie 2026 by Stelian Gomboș

Vameşul este modelul ideal a felului în care putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; pe când fariseul este un model păgubos de a fi. Această pildă şi parabolă este un moment duhovnicesc: prin ea Iisus Hristos ne dezvăluie cugetele dumnezeieşti, raportarea şi privirea lui Dumnezeu către Om. O asemenea descoperire nu putea fi făcută de către prooroci, ci putea ieşi doar din gura însăşi a lui Dumnezeu. Fiul ne arată miezul vieţii duhovniceşti, lăuntrice, de dincolo de aparenţe. Această parabolă se găseşte numai la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, adică la Sfântul Apostol Pavel, pentru care Sfântul Luca făcea slujbă de scriitor. Domnul se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe „urcarea către Ierusalim” pentru a săvârşi mântuirea lumii; El istoriseşte atunci o serie de parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei şi extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc”. Se cuvine mai întâi să amintim pentru ce Domnul istoriseşte această pildă şi parabolă: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi”. Cât de potrivită este această remarcă a lui Iisus Hristos! Avem adesea impresia, sentimentul că suntem buni, drepţi, ceea ce aduce aproape inevitabil comparaţia cu ceilalţi, care mereu este în avantajul nostru. Să ne amintim de preoţii şi cărturarii dinaintea orbului din naştere: „Noi suntem ucenici ai lui Moise…. Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut, şi tu ne înveţi pe noi?” (Ioan 9, 28; 34); se simte aici tot dispreţul preoţilor pentru cei de jos… Întotdeauna este primejdios din punct de vedere duhovnicesc să aibă cineva o părere bună despre sine.

Cu alte cuvinte, cei doi oameni care urcă la Templu sunt două arhetipuri ale omului şi ale creştinului, diametral opuse unul celuilalt. Un fariseu aparţine „castei” celei mai influente a iudaismului, am putea spune cea a „exclusiviştilor”. Cred în tot ce se află scris în Lege şi în Prooroci, şi pun în practică scrupulos preceptele lui Moise: se roagă, postesc, fac milostenie… Adesea sunt oameni remarcabili (Şi Sfântul Apostol Pavel era tot fariseu). Un vameş este un evreu care colaborează cu autorităţile romane. Acestea încasau de la ei taxele şi impozitele în avans, adică ei plăteau către vistieria publică romană taxele şi impozitele, şi îşi primeau înapoi plata percepând aceste taxe şi impozite luând pentru ei o parte importantă. Erau bogaţi şi duceau o viaţă fastuoasă, mai aproape de cultura greco-romană păgână decât de obiceiurile evreieşti. Evreii evlavioşi îi urau: nu le vorbeau, nu-i atingeau şi nu mâncau cu ei, pentru că erau „necuraţi” (atingeau banii idolatri, moneda romană cu efigia împăraţilor romani divinizaţi). Însă amândoi fac o faptă bună: „urcă la Templu spre a se ruga”, adică se ridică duhovniceşte pentru a întâlni pe Dumnezeu. Dar, odată ajunşi la Templu, pe pardoseala unde călcau numai bărbaţii evrei, atitudinea lor (comportamentul lor dinaintea lui Dumnezeu) este din nou complet diferit. Fariseul merge în faţă pe dalele templului lui Israel în apropiere de „primul văl” (la intrarea „Sfintei Sfintelor”) şi stă „în picioare”, drept ca litera I, sigur de el. Se roagă „în sine”: am putea aproape spune că face un solilocviu, că se ascultă pe sine. Cu toate acestea, rugăciunea începe bine: „Mulţumesc Ţie Doamne…”. Şi acestea sunt chiar cuvinte plăcute lui Dumnezeu. Dar urmarea este îngrozitoare. Îi spune lui Dumnezeu: eu trăiesc într-adevăr bine; ceilalţi sunt răi: sunt hoţi, nedrepţi, desfrânaţi, nu ţin Legea. Iată acest îmbogăţit care este „în spatele bisericii” şi care se tăvăleşte în desfrâu… Bine că nu sunt ca acest vameş! Eu ţin Legea: sunt un adevărat evreu. Putem să vedem că această rugăciune, care de fapt nu este o rugăciune, arată două păcate grave: pe de o parte arată o judecată de valoare absolută asupra celorlalţi, pe când Dumnezeu este singur Judecător. Dumnezeu singur cunoaşte starea lăuntrică a inimii fiecăruia. Ia locul lui Dumnezeu; şi pe de altă parte, acest om este mulţumit de sine, întors asupra lui însuşi, admirându-se pe sine. Nu se aseamănă lui Dumnezeu, care nu este întors înspre Sine. În Dumnezeu este o permanentă kenoză care îngăduie creaţia şi darul lui Dumnezeu către altcineva decât către Sine. Dacă Dumnezeu ar fi mulţumit de Sine, creaţia nu ar exista. Dumnezeu îşi retrage slava Sa pentru ca creaţia să poată exista. El este mereu „întru” (пpos, pros) şi dăruieşte totul fără a aştepta nimic. În fond, cel mai mare păcat al Fariseului este că nu are nevoie de Dumnezeu. Discursul său interior şi lăuntric nu este o rugăciune. Vameşul face exact invers. Nu îndrăzneşte să înainteze, stă la intrarea în templu, nu îndrăzneşte nici măcar să ridice ochii la Cer, adică la Dumnezeu, şi deci se uită în jos, în pământ, şi îşi loveşte pieptul – ceea ce în Antichitate era semn de doliu – şi spune o rugăciune minunată: „Doamne, miluieşte pre mine păcătosul”, cuvinte care alcătuiesc practic Rugăciunea lui Iisus. Acest om a găsit o comoară: pocăinţa. Are o nesfârşită nevoie de Dumnezeu. Această rugăciune minunată, duhovnicească, este exprimată: iese din inima sa şi este rostită de buzele sale. Este adresată lui Dumnezeu: vameşul vorbeşte cu adevărat lui Dumnezeu.

Aici Domnul nostrum Iisus Hristos rosteşte un cuvânt înfiorător: Vameşul, iar nu Fariseul, este îndreptăţit, iertat, pentru că a intrat prin poarta cea strâmtă, pocăinţa. Ce lovitură pentru evreii care ascultau! Căci Fariseii treceau drept oameni religioşi şi evlavioşi, modele, pe când vameşii erau urâţi. Domnul a ales dinadins un exemplu extrem pentru a zgudui sufletele, pentru a provoca o adevărată conversiune, o întoarcere a valorilor. Cu toate acestea pilda sa nu este atât de departe de realitate, căci vedem în Evanghelie mulţi farisei mulţumiţi şi siguri de ei înşişi, care Îl atacă pe Iisus Hristos, şi câţiva vameşi care se convertesc (cum este Zaheu vameşul, sau poate chiar Matei, care era un perceptor pe nume Levi, chemat de Iisus Hristos). Fraza de la urmă este cu adevărat un cuvânt dumnezeiesc, un logion, o lege duhovnicească: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” Drumul către înălţimile cereşti trece prin coborârea de sine voită: pocăinţa şi smerenia. Cel care vrea să urce trebuie mai întâi să coboare: este o antinomie duhovnicească. Partea a doua a frazei se aplică cu precizie lui Iisus Hristos: El S-a coborât pe Sine până la a lua chip de rob – şi chiar până la moarte – iar Tatăl Său L-a înălţat, dimpreună cu firea Sa omenească, peste ceruri.

În altă ordine de idei, ieşind puţin din această introducere – expunere, vom remarca şi sublinia faptul că Pilda Vameşului şi a Fariseului este precedată de pilda despre văduva stăruitoare (Luca 18, 1-8), ca exemplu de dăruire în rugăciune, şi de cutremurătoarea întrebare: „Oare, când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?” (v. 8). Pilda se vrea a fi răspunsul Mântuitorului dat unora „care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”.În Sfânta Scriptură, pe lângă farisei şi vameşi, sunt pomenite şi alte grupări religioase: saducheii, cărturarii, zeloţii, esenienii, fiecare cu istoria sa. Fariseii erau credincioşii nelipsiţi de la Templu; saducheii erau aristocraţii, sacerdoţii timpului; cărturarii erau înţelepţii poporului; zeloţii erau o grupare de politicieni credincioşi, care lupta pentru dezrobirea poporului de sub romani; esenienii erau un fel de călugări ai timpului. Vameşii erau perceptori, slugile romanilor, care strângeau taxele imperiale impuse prin lege. Cu toate că impozitele erau stabilite de stat, ei aveau suficiente mijloace de jefuire a populaţiei. Cei doi despre care vorbeşte pilda s-au urcat la Templu ca să se roage. Era timpul rugăciunii. Nu se spune dacă era vorba de rugăciunea de dimineaţă (9 a.m.) sau de seară (3 p.m.). Templul era aşezat pe una dintre colinele Ierusalimului. Aşa că pentru a se ajunge la Templu trebuiau urcate cincisprezece trepte. Ritualul cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti câte un psalm. Erau cincisprezece psalmi (119-133), de unde şi numele de „Psalmii treptelor”.

După cum am mai spus şi în rândurile anterioare, rugăciunea fariseului, deşi în prima parte dă impresia unei rugăciuni de mulţumire adusă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc” (v. 11), pe parcurs ea se transformă într-o rugăciune de elogiere a propriilor virtuţi, expunându-I lui Dumnezeu, spre informare, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi ştiut că „nu este răpitor, nedrept, adulter ca alţii şi chiar ca vameşul” aflat la rugăciune în preajma lui, pe care îl considera a fi un păcătos (v. 11). În plus, pentru păcatele poporului – dar nu şi pentru ale sale, cu toate că era iudeu – postea de două ori pe săptămână, lunea şi joia, deşi Legea prescria pentru aceasta un singur post anual – cel din Ziua Ispăşirii, şi plătea zeciuiala cuvenită din tot ce cumpăra, însă nu şi din grâul, vinul şi untdelemnul obţinute din noua recoltă, din care ar fi trebuit să dea zeciuială producătorului.

Rugăciunea trufaşă a fariseului din Evanghelia Sfântului Apostol Luca 18, 11 păstrează linia rugăciunilor talmudice. Trufia se omologhează cu mândria. Spre exemplificare, voi reda textul unei astfel de rugăciuni: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai dat partea mea la un loc cu cei ce stau în scaunul învăţăturii şi nu cu cei ce stau în colţurile uliţelor; căci eu mă duc cu ei devreme la muncă şi ei tot devreme sunt la muncă; eu mă zoresc să lucrez asupra cuvintelor Torei, iar ei se zoresc să lucreze la lucruri de o clipă. Eu mă ostenesc, se ostenesc şi ei; eu mă ostenesc şi prin aceasta câştig, pe când ei se ostenesc fără nici un câştig. Eu alerg şi aleargă şi ei; eu alerg spre viaţa veacului ce va să fie, iar ei aleargă spre prăpastia nimicirii”. Din păcate, o astfel de rugăciune nu te apropie de Dumnezeu, ci te înstrăinează; te izolează de Dumnezeu; este o rugăciune care te închide în propriul egoism. Este rugăciunea omului trufaş, semeţ, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce foloseşte sau ajută sufletul, ci dimpotrivă, îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui Dumnezeu, ci îl respinge. Da, trufia împrăştie tot binele. De remarcat este faptul că, pe măsură ce fariseul îşi enumera virtuţile, expunându-I-le lui Dumnezeu într-o manieră arogantă şi, astfel, sporindu-şi trufia şi aşa fără măsură, nu numai că nu-L sensibiliza pe Dumnezeu, ci el însuşi se înstrăina de însăşi dorinţa sa de mântuire, izolându-se astfel chiar de propriile sale reuşite. Ba mai mult, faptele lui virtuoase îi deveneau exterioare, ostile şi chiar acuzatoare, deopotrivă, în relaţie cu Dumnezeu.

Cât priveşte rugăciunea cu bună-umilinţă a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (v. 13), însoţită de lovirea pieptului, ca sediu al păcatului, înjugând plângerea cu umilinţa, se arată a fi diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa; totodată, aceasta arată dorinţa manifestă de îndreptare a vieţii şi de mântuire a unui om cu conştiinţa zdrobită de păcat. Unei atare dorinţe, Dumnezeu i-a acordat bunăvoinţa Sa; i-a răspuns pozitiv şi, graţie acestui răspuns primit de la Dumnezeu, vameşul „s-a întors mai îndreptat la casa sa” (v. 14). Astfel, rugăciunea de psalm a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” ne apare în total contrast cu rugăciunea de autoelogiere a fariseului, faţă de care Dumnezeu s-a arătat reticent (v. 14). Trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, pe când sărăcia desăvârşită s-a arătat îndestulătoarea îndreptării, spune troparul cântării a 4-a. Sfântul Grigorie al Nyssei spune că: „mândria este un fel de urcuş «în jos», pe când smerenia, născută din credinţă, este o «coborâre în sus»”. Dumnezeu nu are nevoie de campania de imagine personală şi nici de CV-ul nimănui. Fiind Dumnezeu, ne cunoaşte biografia în întregimea ei. Din păcate, comportamentul fariseului, prin modul său de abordare a lui Dumnezeu, în loc să-l fi înălţat, l-a pogorât, pe când vameşul, prin zdrobirea şi lovirea inimii, a obţinut gratitudinea lui Dumnezeu. Iertarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În actul liturgic, gesturile sunt de o importanţă covârşitoare. Dumnezeu, în relaţie cu vameşul şi, prin el, cu toţi oamenii, asemenea lui, nu Se dezminte. Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită a vameşului nu au fost urgisite, ci recompensate. Pe când fariseul, înălţându-se peste măsură, a căzut în lanţurile slavei deşarte. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că „smerenia este har şi dar de sus” (Filocalia, VII, p. 134). Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei doi este o prefigurare a ceea ce va fi la Judecata de Apoi. Atunci, Dumnezeu îl va înălţa pe cel smerit şi-l va smeri pe cel mândru. Acolo, va avea loc o inversare eshatologică a condiţiilor existente.

Vameşul este modelul ideal a felului în care putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; pe când fariseul este un model păgubos de a fi. Un om, asemenea fariseului, nu ar putea să descopere treptele care duc la Dumnezeu fără o prealabilă pocăinţă, fără o despătimire, fără ca mai întâi să întoarcă păgubiţilor fraudulosul câştig. Schimbarea atitudinii lui Dumnezeu în relaţie cu vameşul aflat în disperarea izolării, ca răspuns al societăţii la comportamentul său, s-a produs graţie smereniei acestuia. De aici reiese că îndurarea lui Dumnezeu faţă de inima înfrântă şi smerită este fără de margini. Smerenia – împărăteasă a tuturor virtuţilor – este remediul omului căzut. Sfântul Ioan Scărarul consideră smerenia uşa Împărăţiei lui Dumnezeu (Filocalia, IX, p. 306). Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacă mândria l-a coborât pe om din cer, smerenia l-a înălţat”! Da, vameşul a avut o smerenie ce i-a înlesnit înălţarea. Fie ca loghionul parabolei din Luca 18, 14: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine va fi umilit şi oricine se smereşte pe sine va fi înălţat” să devină argumentul înălţării fiecăruia dintre noi. Prin urmare, Slava lui Dumnezeu izvorăşte numai acolo unde odrăsleşte smerenia…

Plecând de la această pericopă evanghelică şi pildă a Vameşului şi a fariseului, vom observa şă constata că, de cele mai multe ori încercăm, într-un mod scolastic, să clasificăm păcatele şi patimile noastre omeneşti, gândindu-ne că unele sunt mai mari sau mai grave decât altele, uitând de concluzia Sfântului Vasile cel Mare „că nu există păcate mari sau mici ci numai păcate!…” Şi chiar ne resemnăm şi ne consolăm cu gândul că nu avem păcate chiar atât de mari ori atât de multe, nădăjduind cu toţii în marea bunătate, dragoste şi milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor noastre, uitând faptul că El este atotbun şi atotmilostiv dar şi atotştiutor şi, mai cu seamă, atotdrept!…

În dezbaterea şi evaluarea noastră valorică şi axiologică, ce este de cele mai multe ori pur subiectivă şi, mai mult decât atât, răsturnată, ignorăm adevărul şi realitatea că unul din păcatele şi patimile cele mai mari pe care-l săvârşim cu toată îndrăzneala, justificarea, aroganţa şi ignoranţa este păcatul şi patima ipocriziei, a făţărniciei sau a vicleniei, conform căruia: una gândim, alta zicem şi cu totul alta facem ori săvârşim!… Suntem foarte puternic afectaţi, înşelaţi sau amăgiţi de această cursă şi capcană a duplicităţii, a dedublării care, din păcate, mai devreme sau mai târziu ne va duce la o amarnică dezamăgire, la necazuri şi suferinţe atât pentru noi înşine cât şi pentru ceilalţi fraţi ai noştri!… Constatăm faptul că acest păcat a cuprins pe foarte multă lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual şi că se bazează pe fundamentul machiavelian care susţine că „scopul scuză mijloacele!…” Uităm de indemnurile Mântuitorului dar mai ales de aversiunea Sa faţă de acest păcat, admonestat cu greul apelativ „Vai vouă!…” sau de îndemnul Sf. Ap. Iacov – ruda Domnul, care spune în epistola sa că la noi creştinii „ce este da trebuie să fie da, iar ce este nu să fie nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la diavolul este!…” Cu foarte multă „abilitate” şi „disponibilitate” găsim argumentări şi justificări cum că aşa este diplomatic sau aceasta este politica, uitând de faptul că este bine să avem permanent tărie de caracter şi coloană vertebrală dreaptă, şi la propriu şi la figurat!… Iar consecinţele acestor cauze amăgitoare şi înşelătoare vedem cu toţii care sunt, şi anume: multe dezamăgiri, multă tulburare şi sminteală atotcuprinzătoare!… Suntem, foarte mulţi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem puţin sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!…

Tendinţele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastră interioară, la relativizare spirituală şi duhovnicească, sunt foarte nocive şi mult dăunătoare!… De ce? Fiindcă lipseşte tot mai mult încrederea şi sinceritatea, onestitatea şi consecvenţa faţă de semenii noştri, lucruri, fapte şi virtuţi care abundă şi predomină în vieţile Sfinţilor şi Preacuvioşilor Părinţi ai Bisericii, de-a lungul timpului!… În aceste condiţii, pentru că ne este sau ar trebui să ne fie teamă de avertismentul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit căruia „Vai de cel prin care vine sminteala!…”, trebuie să conştientizăm faptul că suntem, de foarte multe ori, exemple pur şi simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt într-o acută criză axiologică, lipsă de modele şi exemple demne de urmat, la această dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, într-o mai mare sau mai mică măsură, aducând prin aceste atitudini suficientă întristare, necazuri şi suferinţe!… Prin urmare, viaţa noastră cotidiană se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg şi divers ori variat: – din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” sau confuzia făţărniciei spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. Este tăria spiritului şi a duhului în faţa valurilor lumii”. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. De aceea, necazurile (fie ele şi pricinuite de alţii, datorită ipocriziei şi nesincerităţii lor), dacă nu sunt acceptate şi asumate, ele ne dublează greutatea suferinţei, cele abordate şi înţelese din punct de vedere duhovnicesc însă, ne înjumătăţesc necazul şi urmările acestuia, în virtutea pedagogiei divine atotştiuoare şi înţelepte. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine nouă tot ajutorul.

Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: – împreuna pătimire cu Iisus Hristos – Care şi El a suferit atât de mult din cauza făţărniciei cărturarilor şi a fariseilor (fără a avea aici pretenţia vreunei comparaţii între personae şi situaţii) – cu nădejdea învierii şi a răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, dar care au suferit şi ei cât se poate de mult, urmând pilda Mântuitorului, adică: – Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, atât de înşelată şi de înşelătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră. Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor, a necazurilor şi a smintelilor de tot felul, important fiind modul în care ştim şi reuşim să le depăşim!… Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei şi a sincerităţii autentice, ar putea înclina să creadă că această lume este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim aici plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită, tratată şi abordată dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic sau un fiasco. Privită însă, din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus Hristos, indiferent de activităţile şi acţiunile pervertite şi pervertitoare ale unora dintre semenii noştri!…

Prin urmare, aşa stand lucrurile, trebuie să realizăm faptul că ispitele şi necazurile noastre pot face rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, spălând-o cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mântuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă, ori de vreo sminteală oarecare. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”

De ce nu știu politicienii economie?!…

Data: 1 februarie 2026 by Mihai Vintilă

Ah, economia! Acea știință misterioasă care, de fiecare dată când o asculti, pare să fie o combinație de magie, horoscop și joc de noroc. Și, bineînțeles, politicienii noștri de top sunt maeștri în această artă. Ei știu totul despre economie… sau cel puțin așa ne spun. Se spune că politicienii sunt cei mai buni economiști, pentru că au o experiență unică: știu cum să cheltuie banii noștri, știu cum să-i împrumute, știu cum să-i ascundă și, cel mai important, știu cum să-i promită în campanie. Economia, pentru ei, nu este decât un teren de joacă, unde pot să răstoarne orice regulă, să facă promisiuni imposibile și să lase după ei doar dărâmături și salarii mai mici.

De ce nu știu politicienii economie? În primul rând, pentru că nu trebuie să știe. Ei au consultanți, experți și tot felul de economiști care le spun ce să facă. Dar, de fapt, aceste sfaturi sunt ca și cum i-ai cere unui copil să-ți spună cum funcționează un motor de mașină: poate au auzit de niște litere și numere, dar nu prea înțeleg mare lucru. La fel și cu politicienii noștri. Ei ascultă, zâmbesc și dau din cap, chiar dacă în adâncul sufletului lor nu înțeleg nimic din ecuațiile complicate ale economiei. Un alt motiv pentru care nu știu economia este că nu le pasă. Ei sunt prea ocupați cu alte „probleme majore”: cine să fie prim-ministru, dacă să mai crească salariile sau dacă să dea drumul la un nou proiect de autostradă care, de fapt, va deveni un alt monument al prostiei și corupției. Economia? Ah, da, acea știință care poate să le aducă voturi sau să le distrugă carierele, depinde de cum o manipulează.

Și, bineînțeles, cei mai mulți dintre politicieni cred că economia este ca o loterie. Ai o mulțime de cifre, statistici și formule, dar dacă ar fi să întrebi un politician de top despre PIB-ul unei țări, el probabil că va răspunde cu o formulă magică: „Economia crește, deci totul este în regulă”. Nu contează dacă cifrele spun altceva, pentru că politicianul are propria sa interpretare a realității: dacă el zice că totul merge bine, înseamnă că economia merge bine.

Un alt aspect amuzant este că, atunci când economia se prăbușește, politicienii devin experți în soluții minune. Ei promit creșteri spectaculoase, împrumuturi pentru a salva țara și, dacă se poate, și o vacanță pe malul Mediteranei. Dar, în realitate, tot ce fac este să arunce praf în ochi populației, în timp ce buzunarele lor rămân pline și în siguranță.

Și dacă tot vorbim de economie, trebuie neapărat să menționăm și modul în care politicienii manipulează statistici. Ei pot să spună că șomajul a scăzut, chiar dacă știm cu toții că milioane de oameni sunt pe drumuri, fără un loc de muncă decent. Sau pot să susțină că inflația este sub control, în timp ce prețurile la alimente și energie explodează, dar nu-i nimic, pentru că „din punctul nostru de vedere, economia merge bine”. În plus, politicienii sunt maeștri în a da vina pe alții pentru problemele economice. Dacă economia unei țări se prăbușește, e clar că vinovați sunt „forțele externe”, „globalizarea” sau, în cel mai rău caz, „succesele economice ale precedentei guvernări”. Ei nu recunosc niciodată că, de fapt, deciziile lor proaste au avut un impact major asupra situației economice.

De ce nu știu politicienii economie? Pentru că nu trebuie să știe. Ei sunt doar actorii principali într-un spectacol de iluzii, unde cifrele sunt doar decoruri, iar promisiunile sunt scenarii de neînțeles. Economia, pentru ei, este un teren de joacă în care pot face tot felul de trucuri pentru a-și păstra puterea și pentru a ne convinge că totul este sub control… chiar dacă, în realitate, totul se destramă încet, dar sigur. Așa că, dragi cetățeni, dacă vreți să știți de ce nu știu politicienii economie, răspunsul este simplu: pentru că nu trebuie. Ei au alte preocupări, alte priorități și, cel mai important, alte talente: minciuna, manipularea și, uneori, chiar și arta de a minți cu nonșalanță. În final, economia va fi întotdeauna un mister pentru ei… și pentru noi, cei care trebuie să plătim nota.

„Venus de la Topolița” are 6500 de ani și era parte din recuzita religioasă a comunitaților culturii Precucuteni

Data: 1 februarie 2026 by Redacția

Civilizația Cucuteniană a surprins toate mediile academice prin operele ceramice desăvârșite pe care le-a creat. Dar, iată că și Civilizația Precucuteniană poate avea surprizele sale plăcute. Se pare că „izvorul” creativ cucutenian a avut o bază solidă în zona precucuteniană. Printre minunile acestei culture putem așeza această surprinzătoare „Venus”, care este una dintre descoperirile deosebite din anul 2023, ce au fost făcute în așezarea preistorică de la Topolița (jud.Neamț). Deși figurile descoperite acolo au forma a numeroase reprezentări antropomorfe feminine, piesa din imaginea alăturată este cu totul deosebită, prin maniera de reprezentare care își găsește analogii în descoperiri ale neoliticului din Grecia, Anatolia și chiar Levant. Statueta din imagine are o vechime de 6500 de ani și era parte din recuzita religioasă a comunităților culturii Precucuteni. La est de Carpați sunt foarte puține reprezentări de acest fel și cea mai bună analogie o cunoaștem în situl arheologic de la Traian, tot din județul Neamț. Oare merită să-i spunem „Venus de la Topolița”? Undeva într-o grădină, destul de retrasă, o echipă coordonată de arheologul dr. Vasile Diaconu, de la Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț, cercetează urmele unui sat care aparține comunităților ce au precedat faimoasa civilizație Cucuteni. Investigațiile arheologice, finanțate exclusiv de Complexul Muzeal Național Neamț, fac parte din programul anual de cercetare al instituției amintite, iar faptul că aceste săpături au fost posibile în aceste vremuri chiar este un lucru remarcabil.

Aflat nu departe de Târgu Neamț, șantierul arheologic reprezintă un punct de mare interes științific, deoarece în zonă nu sunt cunoscute, și cu atât mai puțin cercetate, urme de locuire atât de vechi. Situl arheologic a beneficiat de o scanare geofizică realizată de o echipă germană, în anul 2017 și cu acel prilej s-a observat că așezarea preistorică include ruinele a peste 20 de locuințe. Cercetările sistematice au debutat în 2019, iar anul acesta a fost investigat un alt sector, acolo unde arheologii au presupus existența unei vechi construcții. Un aspect cu totul deosebit este acela că echipa cu care arheologul dr. Vasile Diaconu sapă în situl preistoric este alcătuită exclusiv din adolescenți, care vin aici din diverse localități limitrofe orașului Târgu Neamț. Alături de ei au făcut voluntariat încă trei eleve, care au sprijinit munca pe șantier, dar s-au bucurat și de atmosfera interesantă. Săpăturile au permis dezvelirea urmelor unei noi locuințe a culturii Precucuteni, foarte interesant construită, dar au scos la lumină și variate vestigii cu valoare de patrimoniu. Merită amintite aici mai multe statuete de lut, legate de religia acelor vremuri, unelte de piatră, fragmente de vase, oase de animale.

„Complexul Muzeal Național Neamț are o îndelungată tradiție în cercetarea arheologică și mai ales în investigarea culturii Cucuteni și a civilizației care a precedat-o, motiv pentru care și noi, echipa de arheologi de la Târgu Neamț, încercăm să continuăm acest demers. Împreună cu colegul meu Ionuț Stigleț, dar și cu acești tineri destoinici, cercetăm în această campanie arheologică resturile unei locuințe milenare, aceasta fiind cea de a doua cercetată de noi în acest sit. Ca și anul trecut, am încercat să avem o abordare complexă a modului de săpătură, apelând inclusiv la cercetări pluridisciplinare, care să ne ajute să înțelegem cât mai bine realitățile acelor timpuri. Mă bucură prezența voluntarilor pe șantier și sper ca în anii următori numărul lor să fie cu mult mai mare. Din dorința de a avea un program variat, pe lângă munca propriu-zisă, am făcut și un atelier de arheologie experimentală, dar am și gătit aici, în manieră tradițională” a declarat dr. Vasile Diaconu, coordonatorul săpăturilor. Cred că această statuetă avea un rol dedicat fertilității, deoarece un număr mai mare de oameni aveau șanse mai mari de supraviețuire, decât unul restrâns. În lupta sa inițială cu natura vitregă, omul a realizat că Marea Zeiță poate fi benefică prin asigurarea „moștenirii” sale. O credință în nemurire, prin „predarea” ștafetei către o nouă generație a devenit mai mult decât necesară. Poate așa au făcut și „trecerea” dintre cultura precucuteniană, către cea cucuteniană, uimindu-ne pe noi, cei de astăzi. (G.V.G.)

Fragmente de prezență…

Data: 31 ianuarie 2026 by Redacția

Expoziția colectivă ,,Fragmente de prezență’’ ce reunește pe simezele Galeriei Brăteanu o suită de douazeci și șase de lucrări realizate în diferite tehnici de artiști vizuali din România, Polonia, Lituania, Kosovo, Republica Moldova, Bulgaria, Slovacia, Germania și Serbia. „Fragmente de prezență” prezintă o selecție de lucrări dintr-o colecție personală, reunite într-un demers expozițional care explorează actul colecționării ca proces subiectiv, relațional și deschis. Expoziția propune publicului o experiență construită din întâlniri, afinități și tensiuni vizuale, dincolo de criterii cronologice sau clasificări rigide.

Lucrările expuse au fost realizate în mare parte, dar nu numai, pe parcursul unor tabere și simpozioane de creație organizate de Costin Brăteanu, în calitate de curator, contexte care au favorizat dialogul artistic, schimbul de idei și experimentul. Aceste cadre de lucru colectiv au contribuit esențial la formarea colecției, conferindu-i un caracter procesual și relațional.

Selecția lucrărilor nu urmărește o ierarhizare sau o reprezentare exhaustivă a practicilor artistice incluse, ci pune accent pe dialogul dintre obiecte și pe relațiile care se nasc prin coexistența lor în același spațiu. Colecția este prezentată ca un organism viu, format în timp prin alegeri motivate de intuiție, proximitate afectivă și recunoaștere sensibilă. În contextul expoziției, fiecare lucrare își păstrează autonomia, dar se deschide către sensuri noi prin asociere și juxtapunere.

Expoziția funcționează ca un cadru de relaționare între artiști, lucrări și privirea publicului, invitând la o lectură neierarhică și deschisă, în care sensul se construiește gradual, prin experiența directă a vizitatorului.

„Fragmente de prezență” propune, astfel, o reflecție asupra colecției nu ca acumulare de obiecte, ci ca spațiu al întâlnirii, al memoriei și al relațiilor subtile care se construiesc între lucruri, priviri și timp.

Artiști participanți: Zoran Suvajac Zograf, Eshref Qahili, Jūraté Račinskaité, Vladislava Čolić, Anastasia Racovcena, Maria Balea, Sorin Nicodim, Aurel Bulacu, Maja Obradović, Alexander Vecerinović, Nora Blaj, Doru Brăteanu, Magdalena Deput, Sarah Raluca Miulescu, Maria Gliga, Jaroslav Čech, Alexander Telalim, Horia Bojin, Ileana Oancea, Janos Török Csaba, Valeriu Sepi, Amalka Ľudmila Valenčiková, Jens Lawrenz și Costin Brăteanu.

A consemnat Costin Brăteanu

Muzeul Tradițiilor Codlene (jud. Brașov)

Data: 31 ianuarie 2026 by Redacția

Apariția unui nou muzeu în România a devenit o „rara avis”, ce solicită oameni pasionați și dedicați acestui domeniu care ne amintește cine suntem și de unde venim. Apărut în panoplia muzeelor naționale ce s-au organizat după anul 1989, Muzeul Tradițiilor Codlene a fost dorit de comunitatea locală și s-a înființat în anul 2016, având o tematică multiplă ce cuprinde etnografie, istorie, numismatică, artă plastică, arheologie, documente, carte veche și elemente de industrie comunistă. Muzeul funcționează într-o clădire monument istoric de secol XVIII, unde pe vremuri, își avea sediul primăria localității. Acesta este organizat pe trei niveluri, demisol, parter și etaj, unde sunt găzduite șase expoziții permanente și un spațiu destinat expozițiilor temporare.

La intrare, în partea dreaptă, se poate vizita expoziția din demisol, cu care s-a inaugurat muzeul, denumită „Expoziția Donațiilor”, ce adună laolaltă diverse obiecte relevante pentru istoria localității, cum ar fi macheta Cetății Negre, cetate construită de cavalerii teutoni în sec. al XIII-lea la 980 metri pe muntele Măgura Codlei (poate ar trebui căutate ruinele și restaurate, spre a fi vizitate), piese de mobilier și imagini vechi din Codlea. Tot aici se regăsesc și costume – porturile tradiționale românești, săsești și secuiești, un document de la 1852 păstrat într-o capsulă de sticlă cu sigiliu și cutia milei din anul 1707, aparținând Bisericii Evanghelice Fortificate din imediata apropiere a muzeului – un superb monument de secol XIII.

La parter spre stânga, în prima dintre cele trei camere, se află expoziția „De prin Codlea adunate…”, ce dezvăluie obiecte dintre cele mai diverse donate de locuitori, printre cele mai deosebite amintind un model de conductă de apă din lemn, aparținând primelor instalații din zonă și o călimară din fontă, din perioada „La belle époque”. Următoarele două încăperi redau în mod fidel imaginea camerelor tradiționale românești și săsești, în care găsim elemente specifice precum războiul de țesut și mobilierul săsesc, pictat manual în culori vii, cu vopsele obținute în mod natural din plante și minerale. La etaj, regăsim alte două expoziții permanente, prima fiind dedicată lui Aurel Bordenache, pictor al Casei Regale, stabilit la Codlea, iar cealaltă, intitulată „Tezaurul Codlei”, ne prezintă elementele arhitecturale ale clădirii originale, respectiv bolta în stil neoclasic din 1828 și un perete despărțitor original, realizat prin vechea tehnică de construcție cu lemn și var nestins.

Tot aici, se regăsesc obiecte de cult de la cea mai veche biserică ortodoxă românesacă din localitate și de la biserica evanghelică, de la aceasta din urma muzeul deținând cel mai vechi obiect din patrimoniul său, respectiv o cană de cositor din anul 1647, pentru păstrarea vinului bisericesc, ce amintește de legenda lui Thomas Göbble, pe care o veți afla în muzeu. În cea de-a treia cameră de la etaj, cea destinată expozițiilor cu caracter temporar, se organizează periodic expoziții cu tematici diferite, având totodată expuse și câteva elemente permanente din domeniul numismatică, arheologie și carte veche. Este de precizat faptul că muzeul beneficiază de tehnică modernă, ce implică reprezentarea istoriei și tradițiilor locale prin realitatea augmentată și virtuală. De asemenea, este bine de știut că pe lângă etichetarea detaliată a tuturor obiectelor de patrimoniu, vizitatorii se pot bucura și de un ghidaj profesionist, oferit de muzeografi. (G.V.G.)

De la spiralele neolitice la o proiecție a eternității…

Data: 31 ianuarie 2026 by Redacția

Acest eseu poate e ceva mai laborios dar aș spune că merită efortul lecturii prin prisma faptului că la căutarea Google, din multitudinea de site-uri și bloguri din lume, AI-ul Google îl consideră suficient de relevant pentru a-l returna nu doar în prima pagină ci chiar pe prima poziția la căutări după „immortality spirals” sau după „afterlife spirals”. Evident, rezultatele aduc versiuni în limba engleză a articolului care cuprinde referiri la Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu precum și la spiralele culturilor neolitice de pa actualele meleaguri ale României. Iată, așadar, articolul în limba română: Dr. Sigmund Freud este creditat cu afirmația: „în inconștient, fiecare dintre noi este convins de propria nemurire”. Dr. Carl Jung nu credea în nemurirea literală, ci a susținut că psihicul uman și experiențele sale trăiesc într-o conștiință mai mare după moarte, considerând moartea un scop natural și final al vieții. El a văzut indicii ale stării atemporale și neextinse a psihicului în viața conștientă, sugerând că ceva din sufletul uman rămâne după ce corpul fizic moare. Jung a sugerat că, la moarte, individul se detașează treptat de corp, iar experiențele eului continuă să evolueze într-o conștiință colectivă. În studiul său „Psihologia vieții de după moarte”, Dr. Ronald K. Siegel rezumă următoarele: „Jung a adoptat poziția conform căreia conceptul de nemurire, prezent universal în inconștientul individului, joacă un rol important în «igiena psihică»”. Așadar, pentru cei care nu cred în nicio formă religioasă de viață de apoi, singura posibilitate de a atinge această „igienă psihică”, cu armonie între conștient și inconștient, rămâne credința într-un fel de conștiință supraviețuitoare, cu respect pentru legile evoluției lui Charles Darwin.

„Dumnezeu este mort” al lui Friederich Nietzsche semnifică declinul credinței religioase ca fundament al moralității și sensului occidental, nu un eveniment literal, afirmând: „este mort! rămâne mort! Și l-am ucis!”. Această declarație, făcută în, reflectă progresul științific al Iluminismului care subminează credința, creând o criză de nihilism în care umanitatea trebuie să găsească noi valori, potențial prin intermediul lor, pentru a înlocui autoritatea divină și a-și crea propriul scop, în loc să se bazeze pe vechile conforturi sau să se prăbușească în lipsa de sens. Minunile, chiar dacă se întâmplă arareori, totuși se întâmplă… O minune fundamentală e chiar apariția primei celule vii în condițiile în care substanțele organice trebuie să se fi aliniat extraordinar de favorizant, practic într-un scenariu SF, pentru apariția vieții. Așa încât, cugetând curajos, de ce să nu se fi întâmplat sau de ce să nu urmeze să se întâmple și o altă minune? Să zicem că ar fi șanse de unu la un miliard sau unu la o mie de miliarde dar pe ce bază să poți afirma cu absolută certitudine că nu a apărut sau nu va apărea niciodată un fel de viață de apoi bazată pe legile evoluției? Celor cărora religia le e căpătâi în viață întrebarea s-ar pune așa: de ce să nu fi lăsat Dumnezeu legea evoluției să-i desăvârșească a Sa creație?

Acest eseu își propune să exploreze, cu ocoluri mai mult sau mai puțin largi, o astfel de infimă posibilitate dar care poate oferi o fărâmă de speranță tuturor. În orice caz, măcar e un bun exercițiu de imaginație. Eliade a căutat nemurirea în folclor și „paranormal”. E incitantă proiecția unei nemuriri mai palpabile decât simpla menționare glorioasă a numelui în și cărți de istorie. Mircea Eliade și-a arătat deschiderea față de posibilitatea nemuririi îndeosebi în articolul „Folklorul ca instrument de cunoaștere” (Revista fundaţiilor regale – 1937), asociind-o cu fenomene de frontieră precum levitația sau „incombustibilitatea” adeverită de practicile de a merge desculț pe jar. Iată un citat elocvent și concluziv din acest articol: „Problema morţii, după părerea noastră, poate fi atacată dintr-un nou punct de vedere, dacă ţinem seama de faptele şi concluziile de mai sus. Înainte de toate, se cuvine să ne întrebăm întru cât mai poate fi validă argumentarea pozitivistă contra ipotezei supravieţuirii «sufletului», când avem un număr convenabil de mare de cazuri (levitaţiune, incombustibilitate) care dovedesc autonomia omului în cadrul legilor fizice şi biologice. Pozitiviştii au negat în general posibilitatea supravieţuirii sufletului, întemeiaţi pe legile vieţii organice (relaţia creier-conştiinţă, condiția celulei, etc.). Dar aceste legi ale vieţii organice sunt uneori suspendate; bunăoară, în cazul cărnii pe care jăratecul nu o vatămă. Este adevărat că împrejurările în care se realizează incombustibilitatea sunt excepționale ; dar tot atât de excepțional este şi faptul morţii. Corelaţia creier-conştiință poate fi perfect validă în condiția umană, dar nimeni nu ne poate spune dacă că nu este anulată în clipa morţii. Cum asupra acestui fapt ireversibil, moartea, nu avem nici un fel de «document» în limitele experienţii umane normale, putem să ne îndreptăm atenţia asupra credințelor folklorice. Suntem îndreptăţiţi s-o facem; pentru că, dacă seria credințelor folklorice este verificată în punctul a, d, c, d… avem dreptul să credem că ea ar putea fi verificată și în punctul n, o, p”. Articolul integral poate fi citit și online pe site-ul Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” Iași.

Nemurirea, tangibilă prin sub-conștientul colectiv… Alți mari gânditori moderni ai lumii care au întrezărit o posibilitate a „amprentării” de către sufletul individual a unei mari conștiințe universale, transcendentă temporal, sunt Nikola Tesla: „Creierul meu este doar un receptor, în Univers există un nucleu din care obținem cunoaștere, putere și inspirație. Nu am pătruns în secretele acestui nucleu, dar știu că există”, hindusul Sri Ramana Maharshi, care credea că „mintea este un mediu prin care o conștiință cosmică universală se poate exprima”, Aldous Huxley – care a surprins „subconștientul colectiv” în cartea sa „Porțile Percepției. Raiul și Iadul”, pe care o încheie, dealtfel, cu o pledoarie întru supraviețuirea sufletelor individuale într-o „congregație” a tuturor sufletelor, Rupert Sheldrake – susținător al ideii de subconștient colectiv, precum și celebrul dr. Carl Gustav Jung, artizan al curentului psihologiei analitice bazate pe sub-conștientul colectiv. Ideea de bază e că menținerea unei amprente a sufletului individual pe orizontul unui sub-conștient colectiv independent de granițele temporale ar asigura, practic, un fel de „nemurire”.

„Eternitatea, cale de a scăpa de sub teroarea timpului și istoriei”… În cartea sa „Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”, Doina Ruști proiectează Eternitatea la Eliade în felul următor: „Reprezentând o ipostază a dumnezeirii și fiind un spațiu al libertății absolute, temă și simbol important, eternitatea exprimă o năzuință arhaică a omului de a scăpa de sub teroarea timpului și a istoriei. Pentru hinduși, această eliberare înseamnă găsirea momentului favorabil pentru a ieși din timp, pe câtă vreme pentru creștini eternitatea presupune identificare totală cu timpul lui Cristos, dobândit prin moarte și înviere. Personajele lui Eliade evadează din timpul profan pentru că descoperă hierofaniile care leagă lumea de eternitate sau pentru că au revelația adevăratului sens al morții. (v. evadare, timp, moarte)”. În aceeași carte, Doina Ruști scrie despre „Coincidentia Oppositorum”, printre altele: „Ioan Petru Culianu, studiind tema călătoriilor în lumea de dincolo, face observația că actualmente, mai exact, în ultimii 30 de ani, a dispărut din literatură (sau din ritualurile moderne legate de moarte) viziunea iadului sau a judecății de apoi. Această idee este anticipată de Eliade; el spune că viața și moartea nu sunt diferite. Acest paradox poate fi cunoscut în timpul vieții, dar este camuflat. Viziunea despre armonizarea contradicțiilor ascunde nemulțumirea adâncă a ființei în legătură cu destinul ei: <Faptul că aceste teme și motive arhaice trăiesc încă în folclor și ies mereu la iveală în lumea onirică și imaginară dovedește că misterul totalității face parte din drama umană. El revine sub aspecte multiple și la toate nivelurile vieții culturale – în teologia mistică și în filosofie ca și în mitologiile și în folclorurile universale; în visele și în fanteziile oamenilor moderni, ca și în creațiile artistice>”.

„Reintegrarea contrariilor, <Coincidentia Oppositorum>, este cheia de boltă a sistemului lui Jung, afirma Eliade, într-un dialog cu psihologul elvețian, publicat în volumul <Briser le toit de la maison>”, e prima frază din articolul „Integrarea Contrariilor la Eliade și Jung. O analiză complexă”, de Bogdan George Silion. În același articol găsim conceptul de transconștiință, o posibilă formă de manifestare a sub-conștientului colectiv: „Transconștiința este de fapt conștiința religioasă care își recunoaște arhetipurile – este o realitate pe jumătate ontologică- pe jumătate psihologică, în care simbolurile se reunesc într-o primordială unitate. (…) Ideea de transconștiință reprezintă una din cheile epistemologice ale lucrărilor lui Eliade. Ea explică atât problema ontologică – modul cum sacrul se manifestă, influențând conștiința omului religios, cât și comportamentele arhaice – recunoașterea sacrului conduce la transformarea unui personaj istoric într-un personaj mitic sau al unui eveniment istoric în istorie exemplară.”

În zilele noastre găsim ușor articole care surprind similarități între operele lui Mircea Eliade și cele ale părintelui psihologiei analitice, cei doi cunoscându-se personal la conferințele „Eranos” de la Ascona. Despre metodele de sondare a transcedentalității de către dr. Carl Gustav Jung găsim un citat în cartea „Omul și simbolurile sale”: „Nu ne permitem să fim naivi în abordarea viselor. Ele își au originea într-un spirit care nu este uman, ci este mai degrabă ca o respirație a naturii – un spirit al zeiței frumoase, generoase și crude în același timp. Dacă vrem să caracterizăm acest spirit, în mod cert ar trebui să ne apropiem de el prin intermediul miturilor antice, al fabulelor pădurilor primordiale și apoi al conștiinței omului modern”.

Însă pentru scopurile articolului nostru e important și un citat din articolul „Măreață e împărăția minții. Studiul religiei ca experienţă salutară la Ioan Petru Culianu”, de Eduard Iricinschi, cu accent pe concepția energetică a sufletului, posibil ca un fel de spirală energetică. „În teza sa de licență, Culianu preia și rafinează înțelegerea aspectelor pragmatice ale experienței extatice, de o natură ieșită din comun, la Ficino și Kristeller, însă se adresează lucrărilor lui Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Mircea Eliade și Charles Richet, pentru a oferi cadrul interpretativ necesar unei ‘concepții energetice a sufletului’. Pe plan epistemologic, scrierile lui Eliade, împreună cu psihologia analitică a lui Jung, filosofia lui Heidegger și ecourile existențialiste din opera lui Kristeller, i-au furnizat lui Culianu o metodă de interpretare a faptelor religioase în cheie ‘energetică’: expresiile unor realități supramundane ce ar fi putut fi accesibile cercetătorilor curioși, dar și răbdători, ascetici, dar și imaginativi ai lumilor spirituale.”, afirmă Eduard Iricinschi.

Eliade, când a scris „Folklorul ca instrument de cunoaștere”, nu știa de spiralele neolitice. Revin asupra unui citat din „Folklorul ca instrument de cunoaștere”, de Eliade: „Cum asupra acestui fapt ireversibil, moartea, nu avem nici un fel de «document» în limitele experienţii umane normale, putem să ne îndreptăm atenţia asupra credințelor folklorice.”
De fapt, în ultimii ani s-a conștientizat că ar putea exista astfel de „documente” și, mai mult, ele ar data din neolitic, inclusiv din cel românesc. Regretatul Ion Ghinoiu, fost șef al sectorului de etnografie al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, arată că a existat o Carte românească a morților, la fel cum a existat Cartea Tibetană a Morții despre care a scris Mircea Eliade. Dealtfel, Ion Ghinoiu a și publicat lucrarea “Carte românească a morților. De la veacul de om la veacul vecilor”. La minutul 30 al documentarului TV „Niascharian -Taina, taina spiritualității românești”, realizat de Leonardo Mihail Tonitza, etnologul Ion Ghinoiu spune: „Românii au avut o carte rituală a morților, Cartea românească a morților, care spre deosebire de Cartea egipteană a morților scrisă pe papirus și băgată printre panglicile mumiilor, și spre deosebire de Cartea tibetană a morților, care era șoptită, Cartea românească a morților era cântată după moarte. În trei zile și trei nopți, sufletului mortului era inițiat asupra lumii în care trebui să meargă, lumea de dincolo. Cum ajunge acolo, cu cine se întâlnește, ce prieteni să ia, cum să plătească vămile, etc., etc. Acesta-i cântecul principal din Cartea românească a morților, Zorile. În acest Cântec al Zorilor, femeile acestea, adevărate preotese antice uitate în Carpați, îi spuneau mortului cântând: înainte să mergi și la dreapta s-o iei și pe urmă iar: înainte să mergi și la dreapta s-o iei, înainte să mergi și la dreapta s-o iei, înainte să mergi și la dreapta s-o iei până când ajungea la poarta împărăției de dincolo, lumea morților acolo unde e și Marea Zeiță”. În film se evidențiază că o astfel de traictorie urmează practic o spirală, iar realizatorul documentarului continuă: „Pentru Neoliticul european spirala era drumul ce unea două lumi, pe care preotesele probabil le cunoșteau. Pentru orientaliști este drumul reîncarnărilor succesive până la contopirea cu divinitatea supremă. În tradiția românească spirala este un drum inițiatic spre o altă lume, spre nemurire. Civilizația Cucuteni s-a dezvoltat în jurul simbolului spiralei, divinizat nu numai pe ceramica sacră”. Și, într-adevăr, dacă spirala abundă în Civilizația neolitică de Cucuteni, spirala e prezentă în mai toate fostele culturi neolitice de pe teritoriul actual al României.

Trecem în revistă doar câte un singur articol despre prezența spiralei în fiecare cultură neolitică. Spiralele Cucuteni-ului au fost găsite pe artefacte de pe teritoriul Republicii Moldova precum și a României. În articolul „Ceramica pictată Foeni din situl arheologic Alba Iulia – Lumea Nouă: De la studiul tipologicostilistic la investigațiile arheometrice”, autorul, Mihai Gligor precizează: „Noile construcţii motivistice (decorul „în scăriţă”, „virgule”, „zigzag”, spirala, combinaţia de linii subţiri şi linii groase) descoperite pe ceramica de la Alba Iulia-Lumea Nouă şi atribuite purtătorilor grupului Foeni le considerăm dovezi ale evoluţiei locale”. Spirala apare în număr redus, meandrele devin mai frecvente, triunghiul cîştigă un . avans apreciabil”, spune autorul Petre I. Roman în articolul Cultura Cotofeni. Spirala la cultura Turdaș–Vinča. În articolul Puncte de vedere privind elemente de tip Vinča din cultura eneolitică Sălcuța, de Cătălin Nicolae Pătroi, avem citatul „Spirala, cel mai timpuriu apare în B2/C10,cdar ea continuă în Vinča C. (planșa III, 4)”. În articolul Gumelnița, sondajul stratigrafic din 1960, de Vladmir Dumitrescu, găsim șase artefacte prezentând spirale. Notăm doar unul din cele șase citate „1n sfîrşit, amintim şi descoperirea unei mici pintadere, în zona de atingere dintre ultimul nivel A şi stratul B: are o formă aproape conică, ce aminteşte de conurile de lut din cultura Cucuteni, pe bază fiind săpat un şănţuleţ spiralic foarte îngrijit trasat”. Sunt mai multe situri ale culturii Starčevo-Criș în care s-au găsit spirale. Numim doar unul din ele: Ceramica neolitică timpurie din Banat. Așezările de la Dudeștii Vechi., teză de doctorat Iozsa Andreea, coordonată de dr. Sabin Luca. Citatul este: „Dintre acestea fac parte ornamente aplicate de formă nedefinită, nervuri simple dispuse sub formă de spirală sau în zigzag, impresiuni grupate câte trei sau realizate cu diferite obiecte, ciupituri aranjate în șiruri orizontale dispuse în zigzag sau în semicerc”. Chiar pagina Hamangia Culture este ilustrată cu un grup de artefacte ceramice dintre care unul prezintă clar forme spiralate. Spiralele se regăsesc și în tezaurul dacic găsit la Sarasău – Maramureș. Spirale neolitice și în insule îndepărtate: Malta, Canare, Irlanda etc. În primul rând trebuie ținut cont că multi-spirale similare se mai găsesc și în alte zeci de site-uri neolitice precum Tarxien (Malta), Newgrange (Irlanda), Piodao/Chaz D’Egua (Portugalia), Pierowall (Scoția), Bardal (Norvegia), Cairn Gavrinis (Franța), La Zarza-La Zarcita (La Palma – Insulele Canare), Castelluccio (Sicilia), Yangshao (China), Galicia (Spania) etc. E ilogic să credem că oamenii au deplasat și cioplit blocuri imense de piatră doar pentru niște ornamente oarecare așa încât spiralele trebuie să fi avut o legătură strânsă cu conștiința lor. Iar o explicație provocatoare a fost oferită de cercetătorii sud-africani D. Lewis-Williams și David Pearce, prin cartea „În interiorul minții neolitice: conștiința, cosmosul și tărâmul zeilor” („Inside the Neolithic mind: consciousness, cosmos and the realm of the gods”), publicată de editura Thames & Hudson în 2005 și republicată ulterior. Un sumar putem găsi în pagina de Wikipedia dedicată acestei cărți deosebite care dezbate rolul conștiinței umane „modificate” în dezvoltarea artei și religiei Neolitice.

Potrivit cărții „În interiorul minții neolitice: conștiința, cosmosul și tărâmul zeilor”, scrisă de arheologii D. Lewis-Williams și David Pearce, spirala e asociată unui stagiu de conștiință alterată care conduce la experiențe vizionare. Mai mult, există deja o serie de autori care văd spiralele, ca simbol al trecerii sufletelor către nemurire. Privind megaliții străvechi împrăștiați în toată lumea există o percepție generală că spiralele cioplite ar fi reflectat eternitatea. Remarcabil e și faptul că în experiențele de hipnoză regresivă, când ajungi să-ți stai în față cu esența propriei conștiințe-suflet, sunt frecvente percepțiile unor vortexuri spiralate. O întrebare de esență ar fi cum este posibil, strict în condițiile evoluționismului lui Darwin, să fi apărut o „lume de dincolo”. Iată un posibil răspuns, nu neapărat singurul sau cert. Omul antic și-a imaginat, a dorit intens, a practicat ritualuri multimilenare și mai presus de toate a crezut în diverse forme de rai. Și din cauza acestei nevoi neurologice, creierul, cu posibilitățile sale uimitoare, poate să fi creat la un moment dat „aluatul psihic” necesar pentru coacerea unei conștiințe supraviețuitoare, la fel cum creierul biologic ancestral a proiectat și a făcut fiecare organ nou: ochi, nas, ureche etc.

O astfel de idee pare deosebit de îndrăzneață, așa că fac apel, în sprijinul ei, la două paragrafe din capitolul „Știință și Inconștient” scrise de Dr. Marie-Louise von Franz pentru cartea „Omul și simbolurile sale” de Carl Gustav Jung și colaboratorii săi. Astfel, aflăm: „Fizicianul Wolfgang Pauli a subliniat că, datorită noilor descoperiri, ideea noastră despre evoluția vieții necesită o revizuire care ar putea lua în considerare o zonă de interrelație între psihicul inconștient și procesele biologice. Până de curând se presupunea că mutația speciilor avea loc la întâmplare și că avea loc o selecție prin care speciile ‘semnificative’, bine adaptate, au supraviețuit, iar celelalte au dispărut. Dar evoluționiștii moderni au subliniat că selecția unor astfel de mutații din pură întâmplare ar fi durat mult mai mult decât permite vârsta cunoscută a planetei noastre. Conceptul de ‘sincronicitate’ al lui Jung ar putea fi de ajutor aici, deoarece pune în lumină unele fenomene mai rare, ‘limită’, unele evenimente excepționale, în acest fel, este deci posibil să explicăm cum s-au petrecut adaptările și mutațiile ‘semnificative’, într-un timp mai scurt decât ar fi fost necesar în cazul unor mutații întâmplătoare” (pagina 437 din „Omul și simbolurile sale”, carte coordonată de dr. Carl Jung și publicată de Editura Trei). Iar pe pagina următoare, 438, ideea continuă astfel: „Se pare, deci, că astfel de fenomene accidentale anormale apar atunci când există o nevoie sau o nevoie vitală, acest fapt ar putea, în continuare, să explice de ce o anumită specie de animale, aflată sub presiune mare sau în nevoie urgentă, ar putea produce modificări semnificative (dar acauzale) în structura sa materială exterioară”. Acestea ar fi premisele neurologice ale apariției unei posibile „lumi de dincolo”, ca o supraviețuire spiralată a conștiinței energetice. Există indicii că glanda pineală (epifiza) din creier ar putea secreta DMT-ul, dimethyltryptamina, o substanță psihoactivă, în momente precum nașterea, moartea sau în timpul viselor. Un documentar în acest sens, bazat în totalitate pe un studiu clinic realizat de dr. Rick Strassman, este „DMT: The Spirit Molecule” (2010). Apoi psihoterapeutul dr. Gabor Mate îl citează, în capitolul „Iisus în Tipi. Psychedelics and Healing” din cartea „Mitul Normalității”, pe dr. Rick Doblin, fondatorul și președintele „Multidisciplinary Association for Psychedelic Studies” (MAPS). Și iată ce spune dr. Doblin: „Avem tendința de a crede, cu ego-ul nostru, că suntem Centrul Universului. Psihedelicile mișcă acest lucru și putem să vedem asta, mult mai mult decât o parte enormă a acestui individ, mult mai mult decât o parte din acest individ. Unitatea merge înapoi în timp și înainte în timp. Ele ne pot scoate din tiparele noastre obișnuite. Când încetați să priviți lucrurile din perspectiva lui, simțiți că se eliberează un nou potențial și un sentiment de conexiune.”

Să ne amintim ultimele cuvinte ale cărții „Raiul și iadul”, de Aldous Huxley: „Ceva de același fel se poate întâmpla în stare postumă. După ce au văzut splendoarea insuportabilă a Realității ulterioare și după ce s-au plimbat înainte și înapoi între rai și iad, majoritatea sufletelor găsesc posibil să se retragă în acea regiune mai liniștitoare a minții, unde își pot folosi dorințele, amintirile și fanteziile proprii și ale altor oameni pentru a construi o lume tocmai aceea în care au trăit pe pământ. Dintre cei care mor, o minoritate infinitezimală este capabilă de unirea imediată cu Temelia divină, câțiva sunt capabili să susțină fericirea vizionară a raiului, câțiva se trezesc în ororile vizionare ale iadului și nu pot scăpa; marea majoritate ajunge în genul de lume descris de Swedenborg și de mediumi. Din această lume este, fără îndoială, posibil să se treacă, când au fost îndeplinite condițiile necesare, în lumi ale beatitudinii vizionare sau la iluminarea finală. Propria mea presupunere este că spiritismul modern și tradiția antică sunt ambele corecte. Există o stare postumă de genul descris în cartea Raymond a lui Sir Oliver Lodge; dar există și un rai al experienței vizionare fericite; există, de asemenea, un iad de același tip de experiență vizionară îngrozitoare pe care o suferă aici schizofrenicii și unii dintre cei care iau mescalină; și există și o experiență, dincolo de timp, a unirii cu Temelia divină”. E relativ ușor de făcut legătura între „Temelia divină” a lui Huxley și „Marele Tot” al lui Eliade.

O documentare de Cristian Horgoș

Absurdul ca paradigmă a unui scenariu „de lucru” deja distopic: „2027” – doar un altfel de import de gaze, petrol și uraniu (post)„putinist”…

Data: 30 ianuarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Noroc, vorba aceea, cu ăsta micu’, zis și „Piticul”, al lui hoașca aia de la Bruxelles… Și tanti, și camarila!… Că, de la prafuri, de la autosuficiență ori de la pornirile lui lăudăroase de aproape următor mare Napoleon al Europei ucrainizate (poate de aia îl și adoră Macron, mai știi?!…), Zelenski tot devaluează scenariile de mâine în fața publicului (internațional) de astăzi… Și, uite așa, aflăm și noi ce matrapazlâcuri mai pun la cale paiațele de la Bruxelles… Că, altminteri, degeaba avem europarlamentari și agenții de influență („lobby”) pe acolo… Noroc, dară, cu piticul agasant, care, acum, a început răcnească (ăsta ar mușca și țâța care l-a făcut mare în Europa, ferice de tanti Ursula că nu mai are de unde să îi dea!), zbierând, dară, nu că Ucraina ar putea adera cândva, ci va adera cert până în 2027… Nu „pe bucăți”, nu „pe capitole”, nici „pe liniuțe” (nici măcar din ălea de tras pe nas), nici „etapizat”, așa cum s-a grăbit Europa să expliciteze ieșirea lăudăroasă a lui Zele de intrare negreșită a Ucrainei în UE, aia „pe pași” fiind doar de refren de caterincă publică… Pentru că, știe el sigur, nu pe surse, Ucraina va adera la UE în 2027!… Și, deh’, deloc stranie coincidență de aritmetică în stele (ale UE), tot în 2027 trebuie să se mai săvârșească un pas, de data acesta impus de Europa propriilor membre, acela de interzicere totală a importurile de gaze din Rusia… Decizie asumată aproape „otova” de maimuțele europene mâncând din mâna Bruxelles -ului… Cu două excepții, Ungaria și Slovacia, iar, pe drumul de ridicare biped-politică (!) spre poziția vitruviană de refuz, posibil și Bulgaria, care s-a abținut de la vot, toate celelalte state membre semnând docile… Chiar dacă poziția de forță a Bruxelles -ului a trecut deja de linia roșie a despotismului de clică bolnavă, acolo fiind vorba de crimă de națiuni și suveranități, de crimă organizată, fascistoidă… Pentru că tratatul UE impune dreptul suveran al statelor membre de a decide singure ce fel de resurse energetice să utilizeze și de unde să le achiziționeze… Iar acest „eurofemicid” contra statelor membre săvârșit de Bruxelles nu se va opri aici… Pentru că, interzicere tipurile de energie și a zonelor (țărilor) pentru importul resurselor necesare reprezintă doar o parte a briciului decupând, deloc chirurgical, atitudini, tendințe, mentalități, poziționări, elitist naționaliste și suveraniste, de masa servilismului generalizat-impus… Va urma, după interzicerea dreptului unilateral al oricărui stat european de a alege ce energie și de unde să-și procure resursele, impunerea tipului de energie pentru consum național (și, aparent, doar „verde”) dar și selecția piețelor de unde să se aprovizioneze prin camăta de intermediar a Bruxelles -ului…

Și tot pentru 2027, UE a mai impus statelor membre un termen de aplicare a unei restricții majore: interzicerea totală și a importului de uraniu (îmbogățit) din Rusia… Și nu, explicația nu este deloc cea „vizibilă” acum: faptul că UE procură clienți pentru ofertanții din afara spațiului european (în primul rând, SUA)… Și nu este nici un joc de forță pe care Europa îl poate face doar cu propriile state membre (pentru că în afara UE nu o bagă nimeni în seamă), revărsându-se, frustrată, într-un abuz emoțional-șantajist (comercial, juridic, militar, politic, electoral, de mediu, de chiar drept de viață asupra însăși vieții bătrânului continent) asupra statelor membre UE, într-un adevărat acces de „eurofemicid” al abcesului cangrenos care a ajuns a trasa viitorul Europei… În fapt, până în 2027, cărțile par făcute strict în favoarea „unchiului Sam”… Și în cazul gazelor naturale și al petrolului pe care Europa le va importa de la acesta (din sursele capturate ori aservite prin pozițiile de forță ale lui Trump, precum cele din Venezuela), dar și în cazul uraniului (îmbogățit) necesar centralelor nucleare din Europa. Pe care, Bruxelles -ul nu-l mai vrea din Rusia, același motiv al războiului zgâriind placa platitudinii, ci din Statele Unite… Care, importă la rândul lor din Rusia, astăzi, pentru sine, mâine, masiv, pentru comerțul trumpist „de export”…

O situație urmuziană, în care absurdul, ca paradigmă a unui scenariu deja distopic, se va întinde până în 2027… Când, odată cu aderarea Ucrainei, și transformarea acesteia în cea mai mare putere de impunere europeană, chiar peste cățeii de la Bruxelles, ce vor fi devorați de carcinomul ucrainian în Europa, este posibil să vedem o răsturnare de „agende”, prin obligarea statelor membre să achiziționeze materiile prime energetice doar din Ucraina. Care le va lua, și la nivel de gaze naturale, și de țiței, dar și de uraniu îmbogățit, nu de la „unchiul Sam”, ci din… Rusia (cu sau fără Putin, atunci…), în baza despăgubirilor de război pe care le va cere de la ruși (puțin probabil însă ca Moscova să le accepte) ori subsumate unui acord de sprijin și reconstrucție oferit de Kremlin (ba, poate, chiar în baza unor relații comerciale reînviorate)… De altfel, în pregătirea acestui moment, avem și expansiunea Ursulei spre India („agendă” comercială, ce va fi plătită scump de Europa prin acceptarea infuziei de migranți pe model Merkel), dar și reacțiile ei vitriolante la adresa Statelor Unite, prin amenințarea că nu va mai achiziționa gaze naturale lichefiate (nu de acum, desigur, ci, cum altfel?!, din 2027) din cauza presiunilor trumpiste asupra Groenlandei (și probabil și asupra Canadei, care a „îndrăznit” să oferteze vari resurse Europei)…

Circ pe nisipuri mișcătoare…

Data: 30 ianuarie 2026 by Petru Jipa

Imaginați-vă politica de astăzi ca pe un cort de circ montat pe nisipuri mișcătoare, strălucitor luminat, plin de acrobați, clovni și maeștri în cerc care strigă unii peste alții, în timp ce pământul de dedesubt se mișcă încontinuu, neobservat, până când cineva se împiedică. Nu doar urmărim un spectacol; ținem în mână floricele de porumb și un stingător, nesiguri dacă să râdem, să aplaudăm sau să fugim. Scena politică globală a devenit o clasă de măiestrie a paradoxului teatral. Liderii postează pe Twitter precum comedianții de stand-up, dar legiferează precum birocrații bântuiți de fantomele unor ideologii depășite. Diplomația se desfășoară acum în rafale de 280 de caractere pe minut, servite cu garnitură de emoji. Summiturile climatice seamănă cu sesiuni de terapie de grup în care toată lumea dă din cap grav… apoi se îmbarcă în avioane private către următoarea locație. Inflația este personificată ca un văr viclean care apare neinvitat la fiecare cină în familie mereu flămând, fără să plătească chirie. Între timp, inteligența artificială redactează memorandumuri de politici, în timp ce politicienii dezbat dacă algoritmii ar trebui impozitați sau doar invitați la ședințele de cabinet. Acesta nu este haos fără model, este „absurditate structurată”.

Granițele se întăresc în timp ce poveștile traversează cu viteza luminii. Parlamentele blochează proiectele de lege privind locuințele, în timp ce TikTok-eri rezolvă dilemele de urbanism în info-grafice de 60 de secunde. Democrația, odinioară imaginată ca un stejar impunător, crește acum ca bambusul: rapidă, flexibilă, uneori goală în miez, dar uimitor de rezistentă la furtuni. Populismul nu mai vuiește, vibrează, un zumzet de joasă frecvență în fiecare secțiune de comentarii, fiecare marjă de vot, fiecare flux de știri selectat algoritmic. Nu are nevoie de un manifest; are nevoie de un hashtag în tendințe și de o privire rostogolită la momentul potrivit. Și totuși, iată replica discretă, continuăm să ne prezentăm. Alegătorii stau la coadă în ploaie și căldură. Jurnaliștii verifică faptele la 3 dimineața. Profesorii explică manipularea electorală folosind felii de pizza și sclipici. Adolescenții organizează greve climatice între testele de matematică. Sistemul poate că se rupe la cusături, dar croitorese sunt peste tot: neplătite, necreditate, cosând cu ață încăpățânate și liniștite.

Așadar, ce facem? Nu așteptăm ca dirijorul să coboare clapetele cortului și să declare spectacolul terminat. Nu ne predăm râsului cinicului, cel care spune: „Oricum, totul e o prostie.” Nu. Adevărata comedie nu stă în absurd, ci în refuzul nostru de a nu ne mai păsa în ciuda refuzului. Într-o lume în care schițele de politici concurează cu videoclipurile cu pisici pentru atenție, alegerea de a citi, a pune întrebări, a vota și a asculta rămâne cel mai subversiv act dintre toate. Replica finală nu este gluma, este publicul care rămâne, se apleacă și îndrăznește să rescrie scenariul, rând cu rând, vot cu vot, conversație cu conversație. Ce-ar fi dacă râsul ar fi o oglindă, nu lustruită, ci crăpată, reflectând nu doar chipul, ci și fisurile propriilor noastre presupuneri? Când un președinte se împiedică pe covorul roșu, sau merge pe lângă el. Când pasul său se clatină sub greutatea ceremoniei, primul nostru impuls poate fi un chicotit ușor, involuntar, aproape reflexiv. Dar o pauză: cine ține oglinda și cine stă în fața ei? Râsul este uman, da, dar nu toate râsurile sunt egale. Poate fi căldură împărtășită în vulnerabilitate sau poate fi o armă deghizată în umor. Să-ți bați joc de o împiedicare înseamnă a confunda persoana cu funcția, momentul cu mandatul. Covorul roșu nu este o scenă, este un simbol: al istoriei, al responsabilității, al punții fragile și tremurătoare dintre putere și popor. Când un lider se împiedică, nu cade singur; se împiedică de secole de așteptări, de speranțele și anxietatea a milioane de oameni. A râde de el înseamnă a uita că demnitatea nu este absența imperfecțiunii, este curajul de a persista în ciuda întrebări. Ce caută el pe covorul roșu? Mai mult, râsul are consecințe, răsună. Se răspândește. Modelează percepția.

Un clip viral al unui pas greșit, lipsit de context, de oboseală, de vârstă, de povara pură și copleșitoare a luării deciziilor devine o caricatură. Iar caricaturile, odată desenate, sunt greu de șters. Ele aplatizează complexitatea în comedie, reduc arta de stat la spectacol. Aceasta nu este satiră; satira ascunde adevărul cu ironie. Acesta este reducționism îmbrăcat în veselie, un râs care nu eliberează, ci ne adorm în lene morală. Imaginați-vă că Ion Luca Caragiale coboară dintr-o trăsură prăfuită din secolul al XIX-lea cu jobenul ușor strâmb, cu caietul în mână doar pentru a se trezi în mijlocul strălucirii pâlpâitoare a ecranelor smartphone-urilor, a scandalurilor parlamentare transmise în direct și a indignării alimentate de algoritmi. Nu ar gâfâi. Ar zâmbi: acel zâmbet liniștit, subînțeles, aproape trist, rezervat spectatorilor care au văzut aceeași farsă jucată în costume diferite timp de peste un secol.

Să fie pace!

Din Ucraina în Groenlanda și înapoi…

Data: 30 ianuarie 2026 by Cristi Pantelimon

Războiul din Ucraina nu se dezminte. Va schimba lumea. Xi Jinping a spus-o direct, după întâlnirea cu Vladimir Putin de după declanșarea ostilităților, când a prevăzut schimbări nemaiîntâlnite de un secol. Asemenea schimbări nu s-au mai văzut, într-adevăr, de un secol, de când, stimulată de invitația Angliei, SUA a pășit pe teritoriul european ca putere care a dictat pacea de la Paris. Următorul pas decisiv a fost făcut după al doilea război mondial, când, din cauza vechiului antagonism ruso-german și franco-german (practic, blestemul Europei moderne), continentul european a fost pe jumătate ocupat militar de SUA. Elementele care au dictat atunci ocuparea militară a Europei lipsesc azi. Germania și Rusia aveau legături economice din ce în ce mai strânse. Franța și Germania reușiseră să îngroape securea războiului; mai mult, se vorbea despre partajarea nucleară, adică despre posibilitatea ca cele două state să se angajeze împreună în gestionarea militară a bombei atomice. Nici relațiile Franței cu Rusia nu erau deloc proaste. În plus, China, puterea cea mai impunătoare a Eurasiei, începuse să se lege de subcontinentul european prin giganticul proiect al Noului Drum al Mătăsii.

În aceste condiții, prezența militară americană pe continentul european era superfluă. Doar un război ar mai fi putut să justifice așa ceva; și am avut războiul din Ucraina. Problema este că, odată început, acest război nu putea fi pierdut de Rusia decât dacă întregul continent european s-ar fi mobilizat împotriva ei. Caz în care, s-ar fi ajuns, cel mai probabil, la un război atomic. Dar ce sens ar fi avut acest scenariu apocaliptic? SUA au știut de la bun început că războiul e pierdut și de aceea nici nu au asistat Ucraina la capacitate maximă. Problema americană era să vadă dacă unitatea Europei se clatină și, mai ales, dacă Europa și Rusia se pot antagoniza pe termen lung. Dar, dacă strategii americani gândeau astfel, nici europenii nu erau naivi. Războiul se va termina cu victoria simbolică a Rusiei. În partea occidentală, nu avem responsabili. SUA au ridicat în aer porumbelul păcii, iar europenii se pregătesc de același lucru. Momentul este critic pentru NATO, iar pasul decisiv pe care americanii îl pot face acum este să pregătească momentul post-NATO.

A privi Eurasia ca un întreg este dureros, dar, probabil, SUA percep acum o atare realitate. Groenlanda este un Taiwan imens în fața masei eurasiatice. SUA se pregătesc de apărare în acest fel, securizându-și (ca de obicei) căile maritime (în cazul acesta traversarea prin N-V dinspre Pacific spre Atlantic). Căile de comunicație sunt vitale pentru orice talasocrație. S-a văzut în scurtul și dramaticul episod al Venezuelei. Bugetul imens al SUA pentru apărare pentru anii următori, care a crescut cu 50 la sută, în condițiile în care a început, de fapt, retragerea de pe diferite aliniamente europene, spune multe. SUA se vor baricada.

Între timp, așa cum era de așteptat, Franța a preluat inițiativa apărării europene. E. Macron declară că sistemele antiaeriene franceze sunt superioare Patriotului. Vom fi invitați și noi să le cumpărăm – și le vom cumpăra, cel mai probabil. Rămân, evident, câteva necunoscute. Marea Britanie joacă un joc ambiguu. Laburiștii fac loc Chinei în insulă (sunt deja proteste pentru imensa ambasadă a Chinei de la Londra), conservatorii mai privesc spre Washington. Dar insula britanică e prea izolată și prea mică pentru un război atât de mare. Fără Eurasia, nici ea nu poate reprezenta mare lucru. În plus, într-o mișcare de sufocare, China deja a pus piciorul în Canada, care recunoaște, prin vocea primului ministru, Mark Carney, că e timpul noii ordini mondiale (cea a Chinei). Când s-a vehiculat ideea aderării Canadei la UE (probabil se va mai auzi), era vorba despre același lucru. Eurasia bătea în poarta SUA, prin intermediul UE.

Polonia a fost mereu calul troian al talasocrațiilor între Germania și Rusia. Va mai fi? Nu știm câtă vreme. Cu o Românie în care fragila putere europeană rezistă bine, Polonia va ezita să mai joace rolul indus de Washington. Va fi din ce în ce mai greu.

Toate aceste reașezări vor lua timp, poate decenii. Dar americanii privesc cu anticipație de decenii și se pregătesc. Nici ceilalți nu stau degeaba. Când un strateg rus declara în anii 90 că extinderea SUA și NATO spre Est va epuiza America, probabil că rușii se așezaseră deja la pândă, alături de tovarășii chinezi! Acum a început Stalingradul de rit nou. Războiul din Ucraina este urmarea primului război mondial, în care puterile europene ajunseseră la apogeul dezbinării. Incapabilă să se unească sub sceptrul lui Napoleon și sub ambiția lui Hitler, Europa se va federa în jurul înțelepciunii milenare chineze și a resurselor Rusiei. În caz contrar, ea va fi strivită sau măcar bine înmuiată de valurile Atlanticului!

Hoțul…

Data: 29 ianuarie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Eram în clasa a VI-a, la școala din Malovăț. În fiecare an, în luna octombrie, făceam „practică agricolă”. Asta însemna întreruperea cursurilor și folosirea elevilor la strângerea recoltelor de pe câmp. Eram duși în coloană la tarlalele ceapeului și fermei de stat să culegem porumbi, struguri, mere sau ce mai trebuia. Cei din Malovăț nu am ieșit niciodată din hotarul comunei, dar cei din oraș erau duși în comune, la distanțe mari și acolo erau cazați în barăci și vagoane, ori pe la casele localnicilor. Practica dura, oficial, două săptămâni, dar, în realitate, putea să cuprindă toată luna octombrie, în funcție de recolta care trebuia adunată de pe câmp. Într-una din zile am fost duși la cules de mere la ferma de la Bârda. Era puhoi de lume la cules. Veneau din satele din jur oameni cu ziua, dar erau aduși cu camioanele și remorcile oameni din Dolj sau din sudul Mehedințiului. Erau cazați la dormitoarele sediului fermei și la barăcile special construite, li se gătea masa de trei ori pe zi. Nouă, elevilor, nu ne dădea nimeni nimic pentru munca prestată. Eram fericiți dacă puteam să mâncăm pe săturate fructe și să sustragem și noi la sfârșitul zilei de muncă niște mere, pe care le ascundeam prin buzunare sau în sân. Nu aveam voie cu plase ori alte bagaje. Pentru profesorii ce ne însoțeau era altă situație. Ei aveau voie cu bagaje. Când am ajuns la tarlaua de meri a fermei de la Bârda, ni s-a repartizat locul unde trebuia să lucrăm noi, elevii, ni s-a arătat cum să culegem merele, cum să le verificăm, cum să le așezăm în lădițe. După ce au plecat oamenii fermei, profesorii m-au chemat pe mine și pe colegul meu, Vasile Crumpei, zis Tarzan. Eu eram din Bârda și cunoșteam cel mai bine locurile, iar Vasile era mai voinic și bun de cărat greutăți. Ne-au dat multe sacoșe, plase și genți și ne-au spus să mergem prin plantație și să le umplem bagajele cu mere cât mai frumoase și sănătoase. Zis și făcut! Ne-am dus și am început munca.

Eram bucuroși că nu aveam normă și fusesem lăsați să lucrăm în voie. Pe la prânz bagajele erau aproape pline. Trebuia să le cărăm la locul unde erau profesorii și ceilalți elevi. Iată că apare însă Romică Păuleț, unul din paznicii fermei. Era cel mai de temut dintre paznici. Era înalt și puternic, și mulți îi simțiseră pe spinare măciuca, toporul sau frișca. Îl cunoșteam demult. Lucra cu taticu la fermă de mulți ani, erau buni prieteni, venea de multe ori la noi în casă, ședea la masă, glumea și cu mine. Atunci era însă de nerecunoscut. Leu paraleu, nu alta! Tuna și fulgera. Ne-a somat să nu fugim și ne-a ordonat să luăm bagajele și să mergem înaintea lui. Fiindcă erau prea multe și prea grele, ne-a ajutat și el să le ducem. Ne-a zis multe și de toate. Am ajuns la barăci, acolo unde erau cazați cei veniți la muncă de departe. Aceia tocmai erau la masă. Paznicul ne-a prezentat: „Iată hoții! Fură mere pentru profesori. De asta le dă lor note mari la școală. Acum însă li s-a înfundat. Cutare, du-te și anunță-l pe domnul inginer să vină încoace. Cutare, du-te și chemă-l pe Midoroiu și pe nepoată-sa Janeta. Să vină cu clanareta și tobița. Facem câte o tablă, pe care scriem mare „HOȚ” și le-o atârnăm ăstora de gât. Chemăm miliția și plecăm cu ei prin sate. Midoroiu să cânte din clanaretă, Janeta să bată din tobă și noi să strigăm: „Hoții, hoții, am prins hoții!” Lumea uitase de mâncare și râdea ca la circ. „Io-te, ăsta mai vrea să se ducă și la școala de popi!

Nu mai știu bine ce-a mai zis paznicul, fiindcă urechile mi s-au înfundat. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Mi se părea că toată lumea se prăbușește asupra mea. Dacă s-ar fi deschis pământul și m-ar fi înghițit în momentul acela aș fi fost cel mai fericit. La un moment dat, parcă anume să ne facă „vânt”, Romică s-a depărtat puțin de locul unde ne aflam. Atât ne-a trebuit. Am țâșnit ca din praștie și am pornit-o într-o goană nebună prin plantația de pomi. Auzeam în urmă strigăte și chiuituri. Nu-mi amintesc să fi fugit vreodată mai repede ca atunci. Mă loveau crengile peste față, săream peste tufele de mărăcini. Nu contau gropile, cioturile, piedicile. Trebuia cu orice preț să scap. Am ajuns la Ogașul lui Dorobanțu. Umblasem de câteva ori cu vitele pe marginea pădurii care-l înconjura, dar niciodată nu avusesem curajul să intru în pădure și mai ales să cobor în ogaș, la izvoarele pârâului Caminic. În ziua aceea am făcut-o. Am pătruns în pădure val-vârtej, ca o ciută hăituită, am parcurs cei câțiva zeci de metri de pădure și apoi am sărit pe o râpă amețitoare. Nu știu câți metri avea hirigoiul, dar, după ani, când am revăzut locul, nu-mi venea să-mi cred ochilor că am putut sări pe acolo și că am scăpat cu viață, nevătămat, cu oasele nezdrobite. M-am ascuns pe după radini, tufe și copaci și am pornit-o încet la vale, pe firul apei. Mi se părea că de peste tot sunt urmărit, că armate întregi de milițieni și de paznici sunt în căutarea mea. Tremuram din toate încheieturile. Până în amurg am stat în ogaș și am așteptat dintr-un moment în altul să fiu „executat”. Am ieșit tocmai la poteca ce făcea legătura între Dealul Dobresc și Dealul Pârvăneștilor din satul Colibași.

Acasă am ajuns pe întuneric. Eram plin de sânge, cu fața zgârâiată, cu cămașa ruptă. Tare s-au speriat părinții. Trei zile nu m-am dus la școală, de teamă că voi fi prins acolo și arestat. Când m-am dus, m-am apropiat cu mare teamă. Copiii se jucau, înainte de a pleca la muncă, parcă nimic nu se întâmplase. Am aflat că la sfârșitul programului din ziua cu ghinion, elevii de la Malovăț luaseră bagajele profesorilor pline cu mere și plecaseră, fără să le fi zis cineva ceva. Vasile Tarzan fugise prin plantație, dar nu intrase ca mine în ogaș, ci ieșise undeva la șosea, ducându-se de acolo acasă, la Malovăț. Tăticu a discutat cu paznicul Romică Păuleț și s-a arătat foarte supărat de felul cum s-a purtat cu mine. Romică a venit la noi acasă și, râzând, mi-a zis: „Bine, mă, nepoate, se poate?! Tu să nu știi de glumă? Tu nu știi că noi la fermă râdem și glumim toată ziua? Oamenii aceia care erau la masă erau plecați de mai bine de două săptămâni de acasă, nu știau nimic de familii, erau obosiți, flămânzi, necăjiți. Eu i-am făcut să râdă, crezând că tu te prinzi! Păi alții fură, uică, cu căruțele și remorcile și nu le fac nimic și tocmai pe tine te purtam cu lăutarii prin sat? Ce naiba, mă, nepoate! Suntem și noi oameni!”… Cu siguranță că omul avea dreptate, numai că atunci mi-am dat seama că sunt încă un biet copil, care mai am multe de învățat dintr-ale vieții. Mde!