Arhive autor: Cristian Vasiliu

Eseu despre orbire sau Democrația ca ideocrație (4)

Șah-matul la Democrație este dat în pasul trei de CCR. CCR mai mutase și înainte – modest, ezitant și nehotărât! – anunțându-se ca un agent politic, dar nimeni nu și-a imaginat vreodată (în afara de Gâdea) că va renunța la


Eseu despre orbire sau Democrația ca ideocrație (3)

Întâmplător, am comparat mesajele din online cu cele transmise de televiziuni și radiouri, în siajul scandalului alegerilor. Într-o parte, cu multă emfază, prezentatori tineri și vioi anunțau căderea bursei din pricina – susțineau ei – neîncrederii generate printre investitori de


Eseu despre orbire sau Democrația ca ideocrație (2)

Cu grija solicitată de acest subiect sensibil, fac apel la nuanțe și încerc devoalarea dublei măsuri și a contradicțiilor logice. Nu este un accident faptul că CG nu face apologia celuilalt conducător legionar, Horia Sima, o bestie însetată de sânge,


Eseu despre orbire sau Democrația ca ideocrație (1)

Nu situația politică în care ne aflăm este periculoasă, ci felul în care oamenii se raportează la ea. Există o competiție între servituțile iluziei și servituțile spaimei, competiție pe care rațiunea nu o poate arbitra. Pretutindeni întâlnim capcana superficialității, a


În mijlocul Apocalipsei: „Coldplay”, manele și De gustibus cu forța…

O zi întreagă, ziarele, televiziunile, site-urile și podcast-urile au vuit (adică și-au manifestat indignarea și dezamăgirea) pentru că la concertul „Coldplay” publicul a huiduit și a fluierat în timpul prestației cântărețului de manele Babasha (invitat de Chris Martin). Am convingerea


„Minima moralia” ca hazard; sau nu… (3)

Principalul semn al eliberării omului este aderarea lui la o morală superioară legilor și convențiilor sociale, adică trezirea conștiinței (și în sens ontologic și în sens etic). Capacitatea de a decide între bine și rău, fără a apela la judecăți


Îngăduie iubirii…

Sonet 11 (CCLV) Îngăduie iubirii să-şi prindă rădăcina Sub geamul tău; va crește spre înălțime blând, De-ţi va țâșni din sfârcul înmugurit lumina Pe trupul ei, şi încă pe-atâta sub pământ. La-nscăunarea toamnei s-o jefuiești de roade, Să-i fermentezi păcatul


Alerg pe catalige…

Sonet 5 (CCXLIX) Alerg ca vinovaţii pe căile iertării, Cu inima flămândă și aripi moi – zălog Destinului, căci șerpii din pomul resemnării Mi-au ispitit durerea afară din bârlog; Alerg pe catalige să țin cu tine pasul, Să văd mai


În ochii tăi…

Sonet 1 (CCXLV) În ochii tăi-mătănii, smerenia e larmă Ce tulbură amvonul în care eu mă rog Şi-n tine nu sclipește frumosul ci o armă, Iar imnu-nchis în tâmple nu-i aur, ci e drog. Pe dinăuntru mana speranţei se prefiră


Requiem pentru palestinieni…

Pe măsură ce furia, spaima și durerea pun stăpânire pe conștiințe, rațiunea – spiritul critic – cade în dizgrație și este luată drept un semn de moralitate îndoielnică, de slăbiciune și – paradoxal – de prostie. Nu ne putem alătura