Am văzut, la un moment dat, câteva fotografii cu două domnișoare de 16 ani, undeva într-o tabără de vară, apoi, după 20 de ani, le-am revăzut pe cele două foste domnișoare, una în postura de premier a unei țări europene, cealaltă în poziția de cancelar. Și mi-am adus aminte de acel E. Hoover care devenise părintele a sute de copii abandonați de unde se racolau spionii. Și filmul „Agentul 007” parcă sugera un asemenea scenariu. Mi-am pus întrebarea: nu cumva acești oameni care ajung să conducă destinele unei societăți sunt racolați și crescuți într-un spirit impus, apoi ca un făcut ajung în vârful societății? Uneori cunoscutul jurnalist și profiler, H. D. Hartmann, numește aceste apariții: Neica nimeni. Poate are dreptate, dintr-un nimic educat așa cum ne trebuie, apare ceva. Supraomul este șlefuit, poziționat, proiectat, până când oglinda nu mai reflectă o persoană, ci un prototip. Totuși, cea mai înfiorătoare răsturnare de situație din acest mit modern nu este ascensiunea sa, ci dispariția sa, nu în legendă, ci în gol. Supra-Omul, fiind asamblat din fragmente de așteptare, se prăbușește nu sub presiune, ci sub greutatea propriei ștergeri ontologice: se dovedește, în cele din urmă, a fi „nimeni”. Construcția sa este un act meticulos de taxidermie ideologică. Mai întâi vine „desemnarea”: o figură este ridicată din mulțime nu pentru că o transcende, ci pentru că poate fi făcută să „țină loc” transcendenței, biografia sa editată, contradicțiile sale șterse, ambiguitățile sale traduse în sloganuri.
Apoi urmează „amplificarea”: ecosistemele media nu-l relatează, ele orbitează în jurul său, refractându-i gesturile în arhetipuri, tăcerile în profunzimi, erorile în „dureri de creștere” într-un arc narativ scris de consultanți și codificat în grupuri de focus. În cele din urmă, „abstracția”: omul se retrage; simbolul avansează. Numele său devine un brand, fața sa un logo, vocea un filigran sonic în zgomotul ambiental al puterii. Nu se mai vorbește „cu” el, ci „prin” el. Personalitatea nu se pierde într-o clipă, este cedată în tranșe, fiecare concesie adusă rolului erodând substratul sinelui. Acest proces nu este accidental; este structural. Instituțiile politice, corporative, chiar și academice cer din ce în ce mai mult nu lideri, ci „funcții lizibile”. Supraomul este funcția supremă: lizibil, scalabil, reproductibil.
„Viziunea” sa este o prezentare PowerPoint; „integritatea” sa, o listă de verificare a conformității; „înțelepciunea” sa, un flux curatoriat de aforisme lipsite de context și consecințe. În această economie a capitalului simbolic, autenticitatea nu este moneda de schimb, este răspunderea. Așa că el învață să vorbească în propoziții condiționale și ellipse strategice; să dea din cap cu o gravitate calibrată; să se întristeze, să se înfurie sau să se bucure la comandă, ca un actor al cărui scenariu i-a suprascris de mult sistemul nervos. Tragedia nu este ipocrizie, este „atrofie”. Capacitatea de gândire neprogramată, de ezitare morală, de „eu”-ul tăcut, încăpățânat care spune ”nu”, care se ofilește, neobservat, sub strălucirea reprezentării perpetue. Și apoi, dizolvarea. Nu o cădere, ci o estompare. Supraomul nu se prăbușește; el se evaporă. Declarațiile sale devin goale, nu pentru că minte, ci pentru că nu provin dintr-un interior discernabil. Deciziile sale duc lipsă de logică trasabila, nu pentru că sunt iraționale, ci pentru că sunt „fără autor”. Când apare o criză, el nu răspunde; el este răspuns. Când i se cere responsabilitatea, el nu oferă explicații, ci iterații: aceeași frază, aceeași postură, aceeași privire goală repetată până când sensul se evaporă și rămâne doar sintaxa. Nu este un impostor; este o „funcție fără referent”. Numele persistă. Biroul rămâne ocupat. Mașinăria zumzăie. Dar omul, cel care odată a ezitat, a visat, și-a amintit greșit, a iubit prost și cu înverșunare a dispărut. Ceea ce este în locul său nu este un tiran sau un (uneori parcă) clovn, ci un meci egal: Nimeni. Aceasta nu este doar o biografie, este un diagnostic. Supraomul este punctul culminant logic al unei culturi care confundă vizibilitatea cu vitalitatea, performanța cu prezența și autoritatea cu absența. Nu mai ungem eroi; comandăm interfețe. Și când interfața eșuează, nu prin funcționare defectuoasă, ci prin funcționare „prea bună”, prin devenirea perfectă, înfiorător de neîntreruptă, rămânem să ne uităm la golul din spatele ecranului, confundând reflexia cu o figură. Adevărata oroare nu este că supraomul este nimeni. „L-am construit ca să fie un nimeni” și apoi am aplaudat măiestria. Așadar, întrebarea finală rămâne nespusă, dar de ne-evitat: dacă vasul este gol, a cui sete încercăm să o potolim în continuare?
Să fie pace, iar dacă privesc în jurul meu văd mulți supraoameni care se transformă peste noapte în „neica nimeni”. Ceea ce sunt…
