De ce marotă…? Pentru că începem cu ideile obsesive „Să dărâmăm statuile scriitorilor, așa ne cere politica.” O propoziție care aterizează ca o piatră aruncată în apă liniștită: unda este mică la început, dar tremurul călătorește adânc, în biblioteci, săli de clasă, colțurile liniștite unde se nasc și se îngroapă cuvintele. Nu este vorba doar despre bronz sau marmură; este vorba despre memorie asediată, despre care voci primesc piedestaluri și care sunt șterse. Statuile scriitorilor nu sunt monumente de piatră, ci de sediment: straturi de gândire, disidență, dor și adevăr comprimate în timp. Mihai Eminescu nu stă pe un soclu în București pentru a admira vremea, stă acolo pentru că versurile sale au cartografiat cândva sufletul unei națiuni care învață să-și rostească propriul nume. Ion Luca Caragiale nu privește inexpresiv de pe o bancă în parcul din Ploiești, privește, nemișcat, cu o ironie ascuțită de decenii, amintindu-ne că puterea, atunci când nu este examinată, își repetă întotdeauna farsele. A demonta astfel de figuri nu este iconoclasm, este amnezie deghizată în reformă. Politica poate da ordinul, dar istoria nu primește ordine. Așteaptă. Își amintește. Se întoarce adesea în limbajul pe care radierele au încercat să-l reducă la tăcere. Ceea ce este cu adevărat demolat aici nu este granitul, ci continuitatea. Când îl răsturnăm pe scriitor, rupem firul dintre conștiința trecută și alegerea prezentă. Confundăm cenzura cu critica, ștergerea cu evoluția. O democrație sănătoasă nu își igienizează canonul literar, îl interoghează, îl extinde, îl argumentează tare, cu înverșunare, în spațiul public. Dar a alunga statuia înseamnă a alunga conversația însăși. Este mai ușor să rupi o mână de bronz decât să te lupți cu ideile pe care le-a ținut odinioară sus. Este mai ușor să reduci la tăcere o voce din secolul al XIX-lea decât să confrunți ecourile incomode pe care încă le aruncă în titlurile de astăzi. Și totuși să fim preciși: niciun scriitor nu este sacru dincolo de orice control. Naționalismul lui Eminescu, ambiguitățile lui Caragiale, compromisurile lui Sadoveanu acestea nu sunt defecte de șters cu aer, ci linii de falie de studiat. Pericolul nu constă în a pune sub semnul întrebării scriitorul, ci în a delega această chestionare decretului politic. Când Ministerul decide care condei trebuie să cadă, literatura încetează să mai fie o oglindă și devine un buletin informativ al ministerului. Când statul se desemnează curator al memoriei culturale, nu păstrează patrimoniul îl transformă într-o armă. O statuie poate fi reformată. O propoziție, odată cenzurată, poate dispărea înainte de a fi măcar scrisă. Așadar, lăsați statuile să stea nu ca idoli, ci ca martori. Lăsați-le să adune ploaie, pene de porumbel și graffiti adolescentini, nu pentru că sunt impecabile, ci pentru că sunt „acolo”, încăpățânate, incomod, uman acolo. Lăsați studenții să se certe cu ele, să le revizuiască în eseuri, să le traducă în noi urgențe. Lăsați următoarea generație să nu moștenească o piață igienizată, ci o arhivă încărcată, crăpată, contestată, vie. Pentru că, în momentul în care lăsăm politica să dicteze care scriitori merită să fie condamnați, renunțăm nu doar la memorie, ci și la însăși gramatica rezistenței. Și fără această gramatică? Nu va mai rămâne nicio propoziție de demontat.
ONG – ul și marota. Două cuvinte, dar apare și al treilea și al patrulea „Statuia lui Octavian Goga” care la prima vedere, par lumi separate: unul un acronim birocratic zumzăind de gravitate instituțională, celălalt o fantomă folclorică din amurgul transilvănean pe jumătate glumă, pe jumătate avertisment, marota care fură somnul, fură rațiunea, fură timpul însuși. Totuși, în România de astăzi, nu doar coexistă. Se orbitează una în jurul celeilalte precum niște corpuri cerești neliniștite, prinse într-un dans tăcut, zilnic, al responsabilității și absurdității. ONG – organizația non-guvernamentală nu este doar o entitate juridică; este un vas. Un vas pentru curaj civic, pentru memoria de la bază, pentru insistența încăpățânată că unele adevăruri trebuie documentate, unele voci amplificate, unele nedreptăți numite chiar și atunci când nimeni nu ascultă. Sosește cu foi de calcul și sondaje, cu cereri de granturi și formulare de consimțământ conforme cu adevărul. Bate la uși cu date în mână și demnitate în postura sa. Dar apoi există marota. Nu baba mitică din poveștile bătrânelor, ci încarnarea ei modernă: ceața târâtoare a întârzierii birocratice, cerința fantomă care se materializează doar după trei revizuiri, întâlnirea programată pentru „săptămâna viitoare” care se dizolvă în „când ciclul bugetar se aliniază” o expresie la fel de evazivă ca fumul. Marota nu țipă; oftează. Nu refuză, uită. Nu obstrucționează „reclasifică”. Și aici se află tensiunea: nu între bine și rău, ci între intenție și inerție.
Fiecare ONG care își depune raportul anual la timp duce un război tăcut nu împotriva corupției în sensul grandios, care atrage atenția, ci împotriva tiraniei mai tăcute a marotei: erodarea impulsului, sufocarea lentă a bunăvoinței de către ceața procedurală. Când un adăpost pentru femei din Cluj așteaptă șase luni reînnoirea unui permis, în timp ce cazurile de violență domestică cresc; când o organizație de supraveghere a mediului din Tulcea este rugată să prezinte aceeași hartă, certificată, notarială în trei formate diferite pentru trei ministere diferite; când o inițiativă pentru educația romilor este lăudată la Bruxelles, dar blocată la București din cauza lipsei unei cratime într-o anexă în limba română, marota nu este folclor. Este infrastructură. Este prăpastia dintre politică și practică, dintre promisiune și agrafă. Mă gândeam să pun și eu o întrebare: domnilor cu „onegheuri” (vorba unui fost dar actual „gânditor de „elitră”) voi cunoașteți opera poetică acestui scriitor? Dar să fie pace, iar marotă mai înseamnă și acel sceptru cu clopoței pe care îl purtau bufonii.
