Textul meu stă sub semnul lui Jean D’Ormesson, e titlul său (emisiunea Antenne 2, Paris, 1977-88) și mă obsedează, ca tot ce-i bun și frumos. A deforma faptele istorice nu-i decât un mod de a profana morminte. De la Dosoftei cetire (psalmul 78), „sângele vărsat ca apa” era. În traducerea lui Șerban Foarță, „Vărsat-au sânge cum verși apă/ și n-avea cin’ să-i sape groapă/ celui în veci neastrucat./ Iar cei ce,-n jurul nostru, îs, /de-acest prăpăd al nostru-au râs,/iar cei mai ageri au surâs/a zeflemea… Până când, Doamne,/ de-a lungul câtor ierni și toamne/ mânia Ta să ne condamne?” (Hexachordos)… A fost vremea Roller, când patrioții erau etichetați „eretici periculoși”. Acum, trecerea Prutului, în 22 iunie 1941, nu mai e considerată ripostă la agresiunea URSS din tragicul an 1940: Basarabia întreagă, Bucovina de Nord, Herța (am auzit, la un miting post-socialist, pe cineva spunând, de la tribună, Herțegovina în loc de Herța, atâta istorie știa) răpite. Istoricul Adrian Cioroianu le spune evenimente; eu le spun dezastre. În teritoriile risipite, Basarabia și Bucovina, s-au risipit un milion și cinci sute de mii de români. Cât despre România, a fost mereu jertfelnică în război după război, ca și în criză după criză. După bilanțul lui Florin Mătrescu, au fost 180.000 de prizonieri, în URSS. După același bilanț, cinci sute de mii au fost uciși în lagăre și-n închisori.Uciși în mișcarea partizanilor din munți:10.000. Uciși de colectivizare: 200.000. uciși de Ceaușescu: 60.000. Totalul lui Mătrescu: 2.451.400. Aproape două milioane și jumătate. Acum se vaccinează „sigur și eficient” virușii patriotismului curat, element compromis după ’89. Un mercenar al corectitudinii politice, pe care nu-l mai numesc, zice ritos că nu-și poate iubi țara „pentru că dictatorii își iubesc țara”. Și-mi amintesc de disperarea lui Octavian Paler, îngrozit de ideea mai multor Românii, dar și a mai multor patrii, patria nefiind decât una. Avem acum cea mai numeroasă expatriere din Europa. Se nasc mai mulți copii în afara granițelor decât în România.
S-a revenit, ca-n timpuri rolleriste, la teme tabú. Giureștii, Prodan, Constantiniu, Berindei, Buzatu au fost catalogați reacționari, xenofobi, antisemiți, fasciști. S-a uitat că-n vremi reperiste (Stalin ne voia străini de istoria noastră, cu limbă cu tot: pe ferestrele de tren sta scris: „Ne naghibaitisi v naruju!” (Nu te apleca în exterior) dacă-mi amintesc bine), a-ți iubi patria, alta decât URSS, era crimă de lezdogmă comunistă, atitudine fascistă, hitleristă. Naționalism avea ca sinonim fascism. Brucan, devenit globalizator după ’89, intrat în admirația lui Mândruță de la ProTV, scria în „Scânteia” lui un editorial intitulat„ Dezrădăcinarea naționalismului”, cerând arestarea lui Iuliu Maniu. Istoricul Ovidiu Pecican, pe Facebook, în 16 iulie, 2025, a încercat o definiție a fascismului: „Fascism. opțiune antidemocratică aducând gravă atingere principiului egalitar care stabilea șanse echitabile pentru cetățeni dincolo de credința religioasă sau absența ei, dincolo de opțiunile erotice și sexuale, care manifestă predilecție pentru violența în spațiul public și soluțiile extreme în raporturile dezagreabile cu semenii (…) spre deosebire de celălalt extremism, cel munist, fascismul absolutivează naționalismul intransigent, nu internaționalismul proletar”.
Avem de ales? Mă întreb (oare ca un fascist?) dacă avem de ales. Da. Vocabula intransigent față cu cei care nesocotesc simbolul Unirii, ca istoricul universitar Cioflâncă. Colonelul Cuza îi place sau nu-i place, treaba lui, dar Cioflâncă universitarul caută efectele holocaustului într-un cimitir din preajma Iașului. N-a găsit groapa comună pentru evreii uciși, cum a crezut și a vrut să-l credem. Erau doar oase de țărani băștinași, nicidecum criminali fasciști, dintr-un vechi cimitir sătesc abandonat. Și-o fi cerut scuze pentru acest fake ridicol?
„Ne-au tras iarăși pe sfoară Corbii”, mi-a spus Gheorghe Buzatu, cu referire la gruparea filosovietică Iliescu-Brucan-Mazilu-Kostyal. În dosarul „Corbii”, instrumentat de col.Gh. Trosca, ucis nu întâmplător, apar ca agenți sovietici. Nicolae Militaru, pus de Ion Iliescu ministru al Apărării, Virgil Măgureanu, pus director SRI, gen. Ionel Vasile, pus șef la Marele Stat Major, Emil (Cico) Dumitrescu, pus secretar de stat la interne. Cico l-a chemat pe Iliescu la TV. Era membru GRU. Iar istoricul Buzatu a fost etichetat edec reacționar, pășunist, conservator. „KGB și GRU, a mărturisit gen. Victor Atanasie Stănculescu, în interviul cu Alex Mihai Stoenescu, au tras în București și în Timișoara”. 1015 teroriști adevărați, zice „Victoraș”, s-au evaporat.
Am intrat în post-adevăr? Și-i mulțumesc pentru vocabulă lui Lee McIntire, Post-Truth, 2018. A fi corect istoric înseamnă să denigrezi trecutul și să vâri bug-uri în urechile tinerilor ca să-i derutezi, prin manuale alternative, despre fapte alternative. Să cauți dovezi? Metodă perimată. O fi un depășit Jaques Le Goff care scrie că „Istoria trebuie făcută cu toate documentele pe masă”, nicidecum cu toate de-mitizările pe masă, cum face Boia? Manipularea prin istorie e la ordinea zilei. Și nu mai scapi de minciună, n-o mai scoți din minte, minciuna fiind de multe ori mai convingătoare decât adevărul. Avem „pământul răstignirii”, spre a-l numi ca Goga, iar semidocții care apar pe varii canale găsesc cu cale să-i conteste pe martirii închisorilor, în siajul lui Florian (de ce nu este un ONG Institutul „Elie Wiesel”, dacă nu contenește să-i conteste pe partizanii din munți?). Știe urmașul profesorului de marxism-leninism-stalinism – exact așa se numea cursul – de martirajul din pușcării? Știe ce le era interzis „bandiților”? N-ai voie să vorbești. Să privești afară. Să răspunzi admonestărilor gardienilor. Să citești, să studiezi? Interzis. Să scrii cu tocul sau cu stiloul? Interzis. Și acum ce facem? Ne supunem iarăși de-personalizării? E minim, pe cale de consecință, curajul de a vorbi? Libertatea civică e și ea minimă sub Legea Vexler? Ne e scris în ADN să fim supuși, nu demni, nu cu onoare? Nu, nu cred asta. Suntem liberi încă să acceptăm ori să negăm. Ce-i drept, cu riscul unei condamnări, conform Legii Vex, între doi și cinci ani de pușcărie. Condamnarea pentru exprimarea unui opinii o fi democratică? Dar inducerea unei frici iraționale, ca să-ți pui lacăt la gură, tot democratică este?
