Imaginați-vă politica de astăzi ca pe un cort de circ montat pe nisipuri mișcătoare, strălucitor luminat, plin de acrobați, clovni și maeștri în cerc care strigă unii peste alții, în timp ce pământul de dedesubt se mișcă încontinuu, neobservat, până când cineva se împiedică. Nu doar urmărim un spectacol; ținem în mână floricele de porumb și un stingător, nesiguri dacă să râdem, să aplaudăm sau să fugim. Scena politică globală a devenit o clasă de măiestrie a paradoxului teatral. Liderii postează pe Twitter precum comedianții de stand-up, dar legiferează precum birocrații bântuiți de fantomele unor ideologii depășite. Diplomația se desfășoară acum în rafale de 280 de caractere pe minut, servite cu garnitură de emoji. Summiturile climatice seamănă cu sesiuni de terapie de grup în care toată lumea dă din cap grav… apoi se îmbarcă în avioane private către următoarea locație. Inflația este personificată ca un văr viclean care apare neinvitat la fiecare cină în familie mereu flămând, fără să plătească chirie. Între timp, inteligența artificială redactează memorandumuri de politici, în timp ce politicienii dezbat dacă algoritmii ar trebui impozitați sau doar invitați la ședințele de cabinet. Acesta nu este haos fără model, este „absurditate structurată”.
Granițele se întăresc în timp ce poveștile traversează cu viteza luminii. Parlamentele blochează proiectele de lege privind locuințele, în timp ce TikTok-eri rezolvă dilemele de urbanism în info-grafice de 60 de secunde. Democrația, odinioară imaginată ca un stejar impunător, crește acum ca bambusul: rapidă, flexibilă, uneori goală în miez, dar uimitor de rezistentă la furtuni. Populismul nu mai vuiește, vibrează, un zumzet de joasă frecvență în fiecare secțiune de comentarii, fiecare marjă de vot, fiecare flux de știri selectat algoritmic. Nu are nevoie de un manifest; are nevoie de un hashtag în tendințe și de o privire rostogolită la momentul potrivit. Și totuși, iată replica discretă, continuăm să ne prezentăm. Alegătorii stau la coadă în ploaie și căldură. Jurnaliștii verifică faptele la 3 dimineața. Profesorii explică manipularea electorală folosind felii de pizza și sclipici. Adolescenții organizează greve climatice între testele de matematică. Sistemul poate că se rupe la cusături, dar croitorese sunt peste tot: neplătite, necreditate, cosând cu ață încăpățânate și liniștite.
Așadar, ce facem? Nu așteptăm ca dirijorul să coboare clapetele cortului și să declare spectacolul terminat. Nu ne predăm râsului cinicului, cel care spune: „Oricum, totul e o prostie.” Nu. Adevărata comedie nu stă în absurd, ci în refuzul nostru de a nu ne mai păsa în ciuda refuzului. Într-o lume în care schițele de politici concurează cu videoclipurile cu pisici pentru atenție, alegerea de a citi, a pune întrebări, a vota și a asculta rămâne cel mai subversiv act dintre toate. Replica finală nu este gluma, este publicul care rămâne, se apleacă și îndrăznește să rescrie scenariul, rând cu rând, vot cu vot, conversație cu conversație. Ce-ar fi dacă râsul ar fi o oglindă, nu lustruită, ci crăpată, reflectând nu doar chipul, ci și fisurile propriilor noastre presupuneri? Când un președinte se împiedică pe covorul roșu, sau merge pe lângă el. Când pasul său se clatină sub greutatea ceremoniei, primul nostru impuls poate fi un chicotit ușor, involuntar, aproape reflexiv. Dar o pauză: cine ține oglinda și cine stă în fața ei? Râsul este uman, da, dar nu toate râsurile sunt egale. Poate fi căldură împărtășită în vulnerabilitate sau poate fi o armă deghizată în umor. Să-ți bați joc de o împiedicare înseamnă a confunda persoana cu funcția, momentul cu mandatul. Covorul roșu nu este o scenă, este un simbol: al istoriei, al responsabilității, al punții fragile și tremurătoare dintre putere și popor. Când un lider se împiedică, nu cade singur; se împiedică de secole de așteptări, de speranțele și anxietatea a milioane de oameni. A râde de el înseamnă a uita că demnitatea nu este absența imperfecțiunii, este curajul de a persista în ciuda întrebări. Ce caută el pe covorul roșu? Mai mult, râsul are consecințe, răsună. Se răspândește. Modelează percepția.
Un clip viral al unui pas greșit, lipsit de context, de oboseală, de vârstă, de povara pură și copleșitoare a luării deciziilor devine o caricatură. Iar caricaturile, odată desenate, sunt greu de șters. Ele aplatizează complexitatea în comedie, reduc arta de stat la spectacol. Aceasta nu este satiră; satira ascunde adevărul cu ironie. Acesta este reducționism îmbrăcat în veselie, un râs care nu eliberează, ci ne adorm în lene morală. Imaginați-vă că Ion Luca Caragiale coboară dintr-o trăsură prăfuită din secolul al XIX-lea cu jobenul ușor strâmb, cu caietul în mână doar pentru a se trezi în mijlocul strălucirii pâlpâitoare a ecranelor smartphone-urilor, a scandalurilor parlamentare transmise în direct și a indignării alimentate de algoritmi. Nu ar gâfâi. Ar zâmbi: acel zâmbet liniștit, subînțeles, aproape trist, rezervat spectatorilor care au văzut aceeași farsă jucată în costume diferite timp de peste un secol.
Să fie pace!
