„… Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe…” (Luca 17, 12). Departe de ei au rămas şi Ucenicii, şi cei ce treceau pe cale. Doar El S-a apropiat. I-a chemat la Sine fără cuvinte şi le-a vindecat vechile răni fără a le atinge braţele ostenite de suferinţă… Deasupra cetăţii Samaria, îngerii au umplut cerul bucurându-se ca în ziua Facerii lumii când apele modelau uscatul după chipul Raiului ceresc. Însă doar unul dintre cei zece a înţeles minunea. Şi s-a întors din drumul său şi „a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-i…” (Luca 17, 15-16).
Duminica a 29 a după Rusalii ne pune în față textul/fragmentul evanghelic de la Sf. Luca, 17, 12-19, în care ni se relatează minunea vindecării celor zece leproși!… Impresionant pasaj evanghelic ori scripturistic, atât de elocvent și de adevărat sau (de) actual căci, da, greu ne mai este nouă, oamenilor, să fim recunoscători, îndeosebi față de Dumnezeu și, nu în ultimul rând, față de semenii noștri și să rostim un „mulțumesc”!… Da, într-adevăr, recunoștința este o floare rară care trebuie, însă, cultivată des!… Da, este dificil de înțeles, de ce fapta bună stă sau rămâne foarte puțin timp în mintea și inima noastră pe când, în opoziție, fapta rea nu o putem ierta, trece cu vederea ori șterge ușor din sufletul nostru!… Uităm, foarte repede, darul primit, binele făcut, mulțumind prea rar, prea puțin ori prea superficial, în schimb, când este vorba de fapta cea rea, ne ascuțim simțul justițiar și intransingent, care alinentează dorința reglării de conturi sau a răzbunării, sanctțonării, amendării și pedepsirii cu orice chip, fără tăgadă, rest ori întârziere!… Da, noi, cei nouă, afectați de această maladie ori „lepră” a nerecunoștinței, considerăm că, în dreptul nostru stau numai facilități, merite și privilegii iar în dreptul celorlalți stau toate datoriile și obligațiile acestui veac!…
Trebuie, așadar, să înțelegem că, până când nu ne vom întoarce către Dumnezeu și semenul nostru, cu gestul sincer al recunoștinței, gratitudinii și mulțumirii, nu vom avea parte, nici noi, de liniște, apreciere sau prețuire, niciodată, de le nimeni!… Evanghelia Duminicii a 29-a după Rusalii este plină de învățăminte actuale, așa cum sunt toate cuvintele Mântuitorului, dar care de multe ori rămân fără ecou în inimi și fără lucrare în faptele noastre. Evanghelia în cauză ne vorbește despre ultimul drum pe care Mântuitorul l-a făcut către cetatea Ierusalimului, unde avea să pătimească. Înconjurat de ucenicii Lui și de mulțime de popor, a scurtat călătoria trecând prin Samaria. Cunoaștem desigur despre samarineni, Samaria și conflictele acestora cu iudeii. Trecând prin Samaria, chiar la granița cu Iudeea, Mântuitorul a fost întâmpinat de mai mulți bărbați bolnavi. Evanghelia prezintă numărul de zece. Sufereau de lepră, o boală gravă, contagioasă, foarte răspândită în Antichitate.
În Cartea Leviticului (capitolele 13 și 14), conducătorul poporului ales, profetul Moise, vorbea despre reguli clare pentru leproși, familiile lor și întreaga comunitate. Nu aveau voie să se întâlnească cu cineva, nu mai făceau parte din comunitate, din familie, trăiau în locuri izolate, iar atunci când zăreau un om, erau obligați să strige „necurat, necurat”. În Țara Sfântă, în perioada despre care s-au scris cele pe care le ascultăm în Sfânta Evanghelie, erau adeseori văzuți oameni fără mâini, degete, urechi, nas ș.a.m.d. Boala era cumplită, mutilând oameni și fiind nevindecabilă. Leprosul era asemănat cu un mort. Familia, rudeniile ori prietenii nu-l mai căutau. Într-o astfel de situație, Mântuitorul avea să-i întâlnească pe cei zece bolnavi. Ei L-au recunoscut și, înțelegând că El este singura lor vindecare, L-au strigat de departe și L-au rugat să aibă milă de ei. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a împlinit ceea ce spunea de mult în Lege Moise. Ei trebuiau să se arate preoților, nu pentru că numai preoții ar fi putut să-i vindece, ci mai ales pentru faptul că puteau constata vindecarea acestora. Existau liste în care erau însemnați, iar dacă cineva se vindeca, primea acordul preotului de a reintra în comunitate. Cei zece s-au dus să se arate preoților, după cum era obiceiul, iar pe drum s-au vindecat. Dintre cei vindecați, unul singur s-a întors la Mântuitorul Iisus Hristos pentru a-I mulțumi. Evanghelistul Luca ne spune că era de alt neam, samarinean. Ceilalți nouă erau iudei. Mântuitorul desigur, mâhnit de situația întâlnită, avea să întrebe: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”
Evanghelia acestei duminici este mai mult decât actuală. Împietrirea celor nouă, care nu s-au întors să-I mulțumească Domnului, ne caracterizează pe mulți dintre noi. Sfântul Chiril al Alexandriei spune într-una dintre omilii că principala datorie este de a-I mulțumi lui Dumnezeu, a doua de a mulțumi părinților și a treia de a mulțumi altora. De multe ori, dacă nu întotdeauna, suntem foarte oportuniști. Astăzi îi mulțumim celui care ne-a făcut bine, mâine nu-l mai cunoaștem. Dacă Mântuitorul S-a întristat atunci, se întristează și astăzi, întâlnind același procent al nerecunoștinței, sau chiar unul mai scăzut. Fără îndoială, cea mai înaltă formă de recunoștință este Liturghia trăită și simțită, învățând mereu din tainele ei, mulțumind lui Dumnezeu, după cum se și cântă la strană: Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Momentul cel mai important al Liturghiei, la epicleză, surprinde treptele acestei recunoștințe: Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim Doamne și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru. Însă cei mai mulți dintre noi așezăm pe primul loc cererea de orice fel, grăbită, care de multe ori nu ne face bine. Biserica ne învață că mai întâi trebuie să înălțăm rugăciune de laudă, arătând că suntem recunoscători. Unul dintre Părinții Bisericii, mare duhovnic care avea discurs foarte direct, spunea: Cei care nu mulțumesc sunt ca necuvântătoarele.
Pe lângă recunoștința, mulțumirea și lauda care se cuvin lui Dumnezeu, avem datoria să mulțumim celor de lângă noi. Într-o lume care se gândește tot mai puțin la alții și tot mai mult la sine, trebuie să găsim momentul pentru a fi recunoscători față de cei care ne-au făcut bine. Sunt mulți oameni care au făcut bine comunităților, societății, familiilor, uneori chiar unei țări sau unui ținut important, iar noi avem atitudinea ingrată de a rămâne nepăsători față de lucrarea lor. Ce să mai spunem de faptul că mulți preoți au botezat prin sate zeci, sute și uneori mii de copii, dar nu-i mai pomenește nimeni, ori de profesorii care au avut zeci de generații cărora le-au sădit în minte și în inimă taine ale științei și pe care nu-i mai cinstește nimeni, dascăli care sunt duși la mormânt însoțiți doar de câțiva oameni. Amintim și cazul marilor medici care au făcut intervenții chirurgicale și au salvat viața multor pacienți, dar nu se mai întâlnesc cu recunoștința celor pe care i-au tratat. Pentru faptul că suntem nerecunoscători, nu mai coboară peste noi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Părinții Bisericii ne-au învățat să nu ne comportăm asemenea poporului nerecunoscător, de demult în pustie, care nu-I mulțumea lui Dumnezeu, deși l-a hrănit vreme îndelungată. Suntem neatenți, îi criticăm pe cei care au peregrinat altădată prin pustiu, cârtind, deși primiseră multe daruri de la Dumnezeu. Atitudinea noastră nu diferă de a lor. Când mulțumești cuiva, faci ca darul tău să sporească. Dacă nu ești recunoscător lui Dumnezeu și aproapelui, altădată s-ar putea să nu mai primești nimic. Înțelepciunea poporului nostru a spus foarte clar: nemulțumitorului i se ia darul, iar din cuvintele Sfintei Scripturi și din înțelepciunea Vechiului Testament învățăm cât de importantă este această atitudine de a recunoaște darul altcuiva și nu de a pune în lumină doar propriile noastre daruri. Să nu vorbești de rău casa în care ai mâncat pâine și să nu tulburi apa fântânii care te-a adăpat, ne învață Scriptura. Ce-ar fi dacă într-un pustiu ca cel al Samariei, în cetatea Sichem, unde este o singură fântână veche de 3.000 și mai bine de ani, după ce a băut cineva o cană, să tulbure apa fântânii, iar ceilalți călători să nu se mai poată înfrupta din același dar al fântânii Patriarhului Iacov?
Ne întrebăm care este modul în care putem arăta recunoștință? În primul rând față de Dumnezeu, arătându-I că suntem ființe euharistice, iar această mulțumire ar trebui să nu fie manifestată rar, doar în ziua Sfintelor Paști, sau de Crăciun, ori exclusiv atunci când avem nevoie, ci permanent. Un om care Îl iubește pe Dumnezeu va simți nevoia să aibă convorbire cu El în fiecare zi, fie și una scurtă, dacă nu mai avem timpul și răbdarea necesare să ne rugăm mai mult. Dacă am întâlnit vreun om care ne-a făcut bine, ce minunat ar fi ca de ziua lui, sau la un moment important, să-i ducem o floare, iar dacă nu putem face gesturi de recunoștință, măcar să nu uităm să-l pomenim în rugăciune. De mai mulți ani, cunosc o familie de medici, părinți și copii, care au arătat modelul dăruirii ori de câte ori a fost cazul, atunci când li s-a cerut ajutorul de către monahi, preoți tineri, străini chiar, au făcut mai mult pentru aceștia decât pentru propria lor familie, neacceptând niciodată nimic, nici un fel de recompensă, ci, dimpotrivă, s-au arătat atenți și binevoitori cu alții. Cum poate Dumnezeu rămâne indiferent la astfel de fapte? Ce să mai vorbim de cei care fac fapte mărețe și construiesc case pentru oameni, de cei care intervin în momentele dificile ale existenței unor semeni de-ai noștri. Toate acestea, chiar și atunci când rămân nerecompensate sau nerăsplătite de oameni, sunt în primul rând răsplătite de Dumnezeu. Părinții Bisericii ne spun un lucru tulburător, adevărat, că binefacerea și recunoștința nu s-au întâlnit niciodată în această viață. Se poate să fie o apreciere aspră, dar de cele mai multe ori vedem nemijlocit că așa este. Binefacerea făcută multora dintre semenii noștri nu se mai întâlnește cu recunoștința lor, aceasta fiind una dintre carențele din ce în ce mai evidente ale societății contemporane, nu doar la noi, ci în lumea întreagă, o situație generalizată, pentru că oamenii trăiesc ca și cum sunt singurii stăpâni și nu-L mai consideră pe Dumnezeu Binefăcătorul și Proniatorul vieții lor.
Sfântul Vasile cel Mare, într-o preafrumoasă rugăciune, se roagă la Liturghia care îi poartă numele ca Dumnezeu să-i pomenească pe toți, și pe cei pe care nu i-am pomenit din uitare sau din pricina mulțimii numelor… Doresc să evidenţiez atitudinea, deosebit de importantă, a recunoștinței față de dușmani. Veți spune că este imposibil de a ajunge la o asemenea măsură, dar rog să luăm aminte la o inspirată rugăciune scrisă de Sfântul Nicolae Velimirovici: Doamne, Îți mulțumesc și pentru vrăjmașii care m-au ajutat ca să ajung în brațele Tale. Prietenii mei de multe ori m-au depărtat de Tine, dar vrăjmașii m-au ajutat ca să fiu mai aproape de Tine. De aceea, eu Te rog ca să-i ierți, să nu le răsplătești răul pe care mi l-au făcut de atâtea ori și Te rog ca să-i întorci de la răutatea lor. Avea dreptate marele ierarh, că de multe ori vrăjmașii care s-au înmulțit după cum ne spune profetul în psalmii Utreniei, numeroşi în vremea lui, şi cu atât mai mulți acum, în vremuri tulburi, cred că ne fac rău, însă, prin lucrarea lui Dumnezeu, răutatea poate fi convertită în faptă bună. Mărturisesc că eu însumi sunt restanțier la virtutea recunoștinței. Și eu, poate și alții ca mine trebuie să ne străduim mereu ca recunoștința să devină prioritate, nu un lucru rar pe care îl tratăm cu prea puțină atenție. Recunoștința noastră se îndreaptă către Dumnezeu, către cei care ne-au făcut bine, dar și către cei care nu ne iubesc. Dumnezeu în milostivirea Lui va trimite o picătură care poate vindeca puțina noastră iubire, nerecunoștința și celelalte carențe pe care le purtăm, fiecare, în drumul vieții.
„Sunt creştin! Nici un om nu leapădă adevărul…”, acestea i-au fost cele de pe urmă cuvinte. Era anul 165 şi acolo, în mijlocul arenei cu nisipul sângeriu precum purpura de Tir, el părea stâlp de foc înalt cât un munte, acel prea dorit foc nepământesc al iubirii Fiului lui Dumnezeu, Luceafărul menit a fi lumii Cale, Adevăr şi Viaţă veşnică: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Şi inima lui ca un scut pregătit de luptă s-a aprins pentru a nu se mai stinge niciodată. Dogoarea de sfinţenie ce-i ardea în privire trecea năprasnic dincolo de freamătul mulţimii din tribune şi cuprindea fără teamă toată Roma, oraşul „norocos, invincibil şi etern”, după cuvântul istoricului latin Titus Livius (59 î.Hr. – 17 d.Hr.) şi locul unde „se leagă întreaga istorie a lumii”, cum avea să-l descrie mai târziu poetul german Goethe (1749-1832). Numele acestui cutezător misionar creştin nu înceta a înconjura, ca un arc de flăcări, întregul spaţiu: Iustin. Venit din părţile Siriei Palestinei, el strălucea acum între cerul care-l aştepta cu hotarele deschise şi pământul părăsit de orice putere de a-i mai întoarce privirea spre glorificarea profanelor divinităţi încremenite în plăsmuiri reci de pietre înălţate în templele trufaşe. Nu mai aparţinea lumii şi nu mai trăia decât iubirea divină pentru Cel pe care Îl căutase de atâta timp: singurul şi adevăratul Răsărit de dragul Căruia întregul Univers, „meşteşugul şi al Său veşmânt” (Rainer Maria Rilke), se face ţărm şi val de mare pentru a-I simţi trecerea prin cerurile lui. De aceea, nimic nu ar fi izbutit a-i clătina credinţa dură ca marmura, nici măcar hotărâtoarea clipă a morţii. Învinsă, aceasta se aşeză la picioarele lui, ca oarecând leii din adâncul întunecat înaintea profetului David, şi se cutremură când sângele lui deveni nu pricină de înfiorare, ci definitiv sigiliu al actului de convertire pentru cetăţenii Romei, martori ai trecerii sale de la vulnerabilitatea vieţii pământeşti la Împărăţia cerurilor. Timpul însă nu stinge niciodată flăcările ce-i înveşnicesc istoria. Asemeni tuturor mărturisitorilor mistuiţi de focul Iubirii dumnezeieşti, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful a rămas în conştiinţa lumii un nume iconic care a adus o dramatică schimbare de viziune, de atitudine şi de trăire faţă de hieratismul convenţional al realităţii veacului de atunci, înălţând multe inimi spre Hristos, Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Asemeni fusese şi el: o candelă aprinsă de suflarea Duhului în miez de noapte, vie, curajoasă şi totuşi atât de discretă precum lumina din „Învierea” lui Giotto (1267-1337), lumină ce nu vine de sus, ci din bucuria binecuvântaţilor martori ai mormântului deschis în răcoarea noului Veac.
După o îndelungată căutare a sensului existenţei prin cenuşa obscură a filosofiilor, învăţătura creştină a făcut din Iustin un mucenic, dar şi primul apologet al Bisericii. A înţeles că doar în Sfânta Scriptură cuvintele sunt Cuvântul Însuşi Întrupat ce S-a lăsat pe Sine auzit de creaţia Sa, cuprins de braţele unei Maici-Fecioare, văzut ca pe unul dintre cei sărmani ai lor, dar şi ca un fulger în epifania uluitoare de pe calea Damascului. Dar mai presus de toate, a îngăduit să fie gustat în chipul pâinii şi al rodului viţei: „Și pentru toate câte ni s-au dat binecuvântăm pe Făcătorul a toate prin Iisus Hristos și prin Duhul Sfânt” – scria Sfântul Iustin, cu zel apostolic şi viziune mistică, în „Apologia I”, prima descriere a Liturghiei în centrul căreia, ca un pisc înconjurat de Heruvimii „cu taină închipuiţi”, străluceşte recunoştinţa întregii omeniri pentru primirea Sfintei Euharistii, Darul suprem şi Taina ce ne-a unit pururi cu marea îndurare a Tatălui Ceresc. Acest act liturgic, „începutul îndumnezeirii noastre”, cum îl numeşte Sfântul Grigorie de Nyssa (330/335-394), şi „iubire îndurătoare, care se coboară de sus ca o rouă cerească” în simţirea părintelui bisericesc din Antichitatea târzie, Fericitul Augustin (354-430), este în mod neîndoielnic şi Rugăciunea supremă, căci doar rugăciunea adusă din recunoştinţă este rugăciune adevărată şi Taină adevărată. Este cea care se conjugă cu tot ceea ce este pur, onest şi frumos, eliberatoare a omenescului din noi, lăsând doar esenţa divină să curgă din Potirul-Cer în potirul-inimă, căci însuşi cuvântul Euharistie se tâlcuieşte „mulţumire”. Nu cunoaştem o cămară mai tainică, mai sacră şi unificatoare, unde fiinţa umană se poate întâlni cu Iisus Hristos, ca în această dulce pregustare a Raiului euharistic, pentru care noi Îi suntem recunoscători la fiecare Sfântă Liturghie: „Mulţumim Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Dătătorule de bine al sufletelor noastre, că şi în ziua de acum ne-ai învrednicit pe noi de cereştile şi nemuritoarele Tale Taine”. Mulţumire pentru Iubirea Lui jertfită nouă în atâtea chipuri de la sublimul „La început a fost Cuvântul” (Ioan 1, 1) şi până la făgăduinţa ce pecetluieşte remarcabil şi pentru totdeauna izbăvirea noastră: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului!” (Matei 28, 20). Între aceste două coordonate, Iisus Hristos Mântuitorul ne-a făcut posibilă cunoaşterea dumnezeirii Sale prin unirea în firavul trup omenesc cu noi, toţi, unire în lumina căreia până şi cele mai tulburătoare umbre ale zidirii noastre se transformă în stele care încep să lumineze şi să cânte. Şi cu mai multă osârdie se cuvine a-I aduce mulţumire pentru încercările ce au sculptat în oţelul inimilor crini de mătase, făcându-ne cu totul inseparabili de bunătatea Lui: „A-I mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic nu este ceva deosebit, a-I mulţumi când este furtună, atunci se arată adevărata recunoştinţă”, scria Sfântul Ioan Gură de Aur.
O, adâncă, vibrantă şi deplin înţeleaptă recunoştinţă, „mărgăritar de mult preţ” (Matei 13, 45). Măsură cumpătată în solidaritatea umană ce uimeşte deopotrivă prin simplitate şi complexitate, asemeni grăuntelui de muştar! Recunoştinţă, simţire de-o copleşitoare naturaleţe, „virtutea sufletelor nobile”, cum te-a lăudat scriitorul grec Esop (620 î.H. – 560/564 î.H.) şi minunea „ce călăuzeşte darurile spre mulţumire neîncetată”, după gândul Sfântului Părinte Isaac Sirul. Înaintea mărinimiei tale toate se supun, cedează de bunăvoie pentru că tu ştii să pătrunzi în frumuseţea Cuvântului. Cu aripi de porumbel ai străbătut timpurile, unind sub acelaşi nimb al sfinţeniei Profeţii de demult şi Apostolii, Înţelepţii şi Evangheliştii: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalmul 115, 3), se întreba odinioară regele David, iar peste veacuri Sfântul Pavel răspunde cu dreaptă socotinţă: „Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Coloseni 3, 15). Şi de parcă l-am vedea aievea, călătorind cu toiagul într-o mână şi foc ceresc în privire, spre luminarea neamurilor, urmăm îndemnul marelui Apostol din Tarsul Siliciei, cântând neîncetat Preasfintei Treimi: „Şi Ţie mărire şi mulţumire şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!…”. Prin urmare, venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lume și jertfa Sa pe Cruce au răscumpărat întregul neam omenesc, la fel cum Fiul lui Dumnezeu întrupat i-a vindecat pe toți cei zece leproși. Dar mântuirea obiectivă nu a rezolvat problema mântuirii personale a fiecăruia, așa cum vindecarea de lepră, dar nerămânerea în comuniune cu Izvorul Vieții, reprezintă o soluție incompletă. Deși zece s-au vindecat, dintre aceștia doar unul și-a asumat efortul de a veni înapoi, de a mulțumi și de a pune începutul unei relații bidirecționale cu Creatorul. Așadar, prin tot ceea ce facem, să ne îngrijim ca întrebarea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos o formulează: Dar cei nouă unde sunt?, să nu ne vizeze pe noi, ci mai degrabă, asemănându-ne celui singur, să ne încordăm atenția duhovnicească și să vedem cum Harul lui Dumnezeu lucrează minunat în tot cel care își manifestă disponibilitatea. Neîntrerupt și neîncetat să strigăm și noi ca leproșii: Iisuse, miluiește-ne!…
