Istoriografia românească, istoria literară și critica literară au o interpretare eronată privind importanța fundamentală a mesajului liric cultural-național, ca proiecție în durata lungă a istoriei, privind poetul român de stil baroc, Ienăchiță Văcărescu. Acesta a fost poet, filolog și istoric din Țara Românească, aparținând unei vechi familii boierești, familia Văcărescu, care a trăit între anii 1740 și 1790. Ienăchiță Văcărescu fost recunoscut în epocă drept un adept al ideilor iluministe și un precursor al utilizării limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile filologice și istorice, cât și în poeziile sale. Cu un parfum oriental și naiv. De asemenea, poetul a fost un remarcabil erudit și poliglot, cunoscând slavă veche, greacă veche și modernă, turcă, araba, persana, franceza, germana și italiana. Datorită faptului că aparținea marii boierimi, a deținut funcții importante în administrația domnească și a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic și istoric, a manifestat oarecum firești tendințe filoturce, într-o vreme când Rusia și Austria doreau să ocupe Țările Române. Lucrarea sa despre turci, „Istorie a prea puternicilor împărați otomani”, a fost tipărită abia în 1863 de către Alexandru Papiu Ilarian, fiind una de referință, fiind al doilea român, după Dimitrie Cantemir, care a scris o istorie a Imperiului Otoman. Este autorul și primei gramatici românești tipărite, în anul 1787, ce, pe lângă categorii gramaticale diverse, includea și un capitol despre prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, este compusă în maniera neo-anacreontică a epocii, dar utilizează și sugestii folclorice evidente. Suferința cauzată de dragoste și erotismul reprimat de suferință reprezenta o practică literară specifică epocii baroce în Europa și reflecta influența ideilor europene asupra Țărilor Române din acea vreme.
Ienăchiță Văcărescu a fost și un înțelept creator de limbă românească, precum și sensibil vizionar al limbii române, un deschizător al drumului spre o cultură națională cultă, elevată, și un model de pasiune pentru cunoaștere, specifică iluminismului. Opera sa evocă un univers al iubirii naive și al dorinței, îmbibat de umor și gingășie, de o prospețime care sfidează timpul, făcând din versurile sale o lirică a sufletului sincer și frământat de doruri carnale în spiritul epocii. Despre Inăchiță Văcărescu a scris, în cuvinte frumoase, academicianul și criticul literar Eugen Simion, în celebra carte „Dimineața poeților”, apărută în 1980 la Editura Cartea Românească. Eugen Simion considera că la Ienăchiţă Văcărescu obsesia cea mai mare era formarea „limbii poeticeşti. Deschiderea începe prin a pune ordine în albia limbii. Preocuparea etică este proprie tuturor spiritelor întemeietoare: poetul se gândea să exprime legile morale prin poetice faceri”. Și totuși poetul nu e important doar prin lirica sa, ci prin ceea ce a transmis aceasta peste secole în spirit național. În poezia „Testament literar”, Ienăchiță Văcărescu ne-a lăsat de fapt un program național-cultural mult mai profund și vizionar decât au perceptut critica și istoria literară în secolele ulterioare:
Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.
Rețineți cu atenție aceste versuri, deoarece ele au fost scrise ldupă mijlocul secolului al XVIII-lea, când Moldova și Țara Românească erau provincii autonome ale Imperiului Otoman, cu conducere domnească fanariotă, iar Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic. Românii erau impilati sute de ani de regii Ungariei și nobili maghiari. Cu toate acestea, în jurul anului 1780, poetul Ienăchiță Văcărescu, fiind muntean, compunea o poezie „testament”, în care spunea astfel: „Las vouă moștenire/Creșterea limbei românești/Și-a patriei cinstire”. La o analiză literară și semantică, putem face un comentariu obiectiv privind o nouă interpretare a poeziei. Nu au dreptate istoricii moderniști și istoricii literari, care afirmă că românii au avut conștiință națională abia spre mijlocul secolului al XIX-lea, mai ales în preajma revoluției de la 1848-1849, iar doar după unirea Principatelor Române, în 1859, și în 1862, țara s-a numit România. Abia atunci românii nu s-ar mai fi numit munteni, moldoveni și ardeleni, ci români. Este de remarcat că, la adunarea de „revelion” a studenților români din toate teritoriile românești de la Paris din 1847, Nicolae Bălcescu a vorbit pentru prima dată despre o singură țară, prin unirea celor Trei Țări Române, o țară numită simbolic România. Naționalismul ca apanaj doar al mijlocului secolului XIX este o interpretare a istoriografiei demitizante de tip Boia sau Pipidi, total greșită.
Ienăchiță Văcărescu este cea mai vie dovadă cultural-literară că, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, românii se auto-numeau români, nu moldoveni, ardeleni sau munteni. Desigur, aceste denumiri – etnonime – regionale s-au păstrat în istorie și astăzi, dar, în esență, poporul care trăia în cele trei Țări Române avea conștiința românității sale. Poetul Ienăchiță Văcărescu, în „Testamentul” său literar, nu spune: „las vouă moștenire creșterea limbii moldovene, ardelene sau muntene”, ci… „românești”, și nu lasă creșterea limbii românești a „Moldovei, Ardealului sau Munteniei” cinstire, ci pentru „ș-a patriei cinstire.” Deci, Patria, „per ar contra”, la o analiză literară și semantică a poeziei, nu era Moldova, Ardealul sau Muntenia, ci „România”. În secolul al XVIII-lea, elita culturală știa foarte bine că vorbește limba română, nu limbile „molodvenească” sau „ardelenească,” iar țara era „Patria.” De altfel românii ca etnonim s-au autonumit pe ei înșiși ca ”români”, nu vlahi sau valahi, care era un exonim, iar temenii de „moldoveni, munteni, ardeleni”, apărând mai târziu ca etnonim regional. Românii din Țările Române s-au autodenumit ca întotdeauna „români”, iar acest etnonim era asimilat de elita celor trei Țări Române la mijlocul secolului XVIII, poetul Ienăchiță Văcărescu fiind un exemplu în plus. Sub influența cronicilor lui Grigore Ureche sau Miron Costin, a istoricilor Dimitrie Cantemir, Ștefan Cantacuzino și a corifeilor Școlii Ardelene, putem vorbi, la mijlocul secolului al XVIII-lea, despre o conștiință românească prin limbă (română) și despre ideea de patrie (România). Înainte de secolul XIX și de epoca modernă, deci la mijlocul secolului XVIII se poate vorbi cu tărie, prin versurile poetului Ienăchiță Văcărescu – „Las vouă moştenire:/Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire” de o singură limbă românească și de o singură patrie simbolică, prin analiza poeziei „Testament” interpretată acum într-o cheie semantică nouă.
