Eram în clasa a VI-a, la școala din Malovăț. În fiecare an, în luna octombrie, făceam „practică agricolă”. Asta însemna întreruperea cursurilor și folosirea elevilor la strângerea recoltelor de pe câmp. Eram duși în coloană la tarlalele ceapeului și fermei de stat să culegem porumbi, struguri, mere sau ce mai trebuia. Cei din Malovăț nu am ieșit niciodată din hotarul comunei, dar cei din oraș erau duși în comune, la distanțe mari și acolo erau cazați în barăci și vagoane, ori pe la casele localnicilor. Practica dura, oficial, două săptămâni, dar, în realitate, putea să cuprindă toată luna octombrie, în funcție de recolta care trebuia adunată de pe câmp. Într-una din zile am fost duși la cules de mere la ferma de la Bârda. Era puhoi de lume la cules. Veneau din satele din jur oameni cu ziua, dar erau aduși cu camioanele și remorcile oameni din Dolj sau din sudul Mehedințiului. Erau cazați la dormitoarele sediului fermei și la barăcile special construite, li se gătea masa de trei ori pe zi. Nouă, elevilor, nu ne dădea nimeni nimic pentru munca prestată. Eram fericiți dacă puteam să mâncăm pe săturate fructe și să sustragem și noi la sfârșitul zilei de muncă niște mere, pe care le ascundeam prin buzunare sau în sân. Nu aveam voie cu plase ori alte bagaje. Pentru profesorii ce ne însoțeau era altă situație. Ei aveau voie cu bagaje. Când am ajuns la tarlaua de meri a fermei de la Bârda, ni s-a repartizat locul unde trebuia să lucrăm noi, elevii, ni s-a arătat cum să culegem merele, cum să le verificăm, cum să le așezăm în lădițe. După ce au plecat oamenii fermei, profesorii m-au chemat pe mine și pe colegul meu, Vasile Crumpei, zis Tarzan. Eu eram din Bârda și cunoșteam cel mai bine locurile, iar Vasile era mai voinic și bun de cărat greutăți. Ne-au dat multe sacoșe, plase și genți și ne-au spus să mergem prin plantație și să le umplem bagajele cu mere cât mai frumoase și sănătoase. Zis și făcut! Ne-am dus și am început munca.
Eram bucuroși că nu aveam normă și fusesem lăsați să lucrăm în voie. Pe la prânz bagajele erau aproape pline. Trebuia să le cărăm la locul unde erau profesorii și ceilalți elevi. Iată că apare însă Romică Păuleț, unul din paznicii fermei. Era cel mai de temut dintre paznici. Era înalt și puternic, și mulți îi simțiseră pe spinare măciuca, toporul sau frișca. Îl cunoșteam demult. Lucra cu taticu la fermă de mulți ani, erau buni prieteni, venea de multe ori la noi în casă, ședea la masă, glumea și cu mine. Atunci era însă de nerecunoscut. Leu paraleu, nu alta! Tuna și fulgera. Ne-a somat să nu fugim și ne-a ordonat să luăm bagajele și să mergem înaintea lui. Fiindcă erau prea multe și prea grele, ne-a ajutat și el să le ducem. Ne-a zis multe și de toate. Am ajuns la barăci, acolo unde erau cazați cei veniți la muncă de departe. Aceia tocmai erau la masă. Paznicul ne-a prezentat: „Iată hoții! Fură mere pentru profesori. De asta le dă lor note mari la școală. Acum însă li s-a înfundat. Cutare, du-te și anunță-l pe domnul inginer să vină încoace. Cutare, du-te și chemă-l pe Midoroiu și pe nepoată-sa Janeta. Să vină cu clanareta și tobița. Facem câte o tablă, pe care scriem mare „HOȚ” și le-o atârnăm ăstora de gât. Chemăm miliția și plecăm cu ei prin sate. Midoroiu să cânte din clanaretă, Janeta să bată din tobă și noi să strigăm: „Hoții, hoții, am prins hoții!” Lumea uitase de mâncare și râdea ca la circ. „Io-te, ăsta mai vrea să se ducă și la școala de popi!
Nu mai știu bine ce-a mai zis paznicul, fiindcă urechile mi s-au înfundat. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Mi se părea că toată lumea se prăbușește asupra mea. Dacă s-ar fi deschis pământul și m-ar fi înghițit în momentul acela aș fi fost cel mai fericit. La un moment dat, parcă anume să ne facă „vânt”, Romică s-a depărtat puțin de locul unde ne aflam. Atât ne-a trebuit. Am țâșnit ca din praștie și am pornit-o într-o goană nebună prin plantația de pomi. Auzeam în urmă strigăte și chiuituri. Nu-mi amintesc să fi fugit vreodată mai repede ca atunci. Mă loveau crengile peste față, săream peste tufele de mărăcini. Nu contau gropile, cioturile, piedicile. Trebuia cu orice preț să scap. Am ajuns la Ogașul lui Dorobanțu. Umblasem de câteva ori cu vitele pe marginea pădurii care-l înconjura, dar niciodată nu avusesem curajul să intru în pădure și mai ales să cobor în ogaș, la izvoarele pârâului Caminic. În ziua aceea am făcut-o. Am pătruns în pădure val-vârtej, ca o ciută hăituită, am parcurs cei câțiva zeci de metri de pădure și apoi am sărit pe o râpă amețitoare. Nu știu câți metri avea hirigoiul, dar, după ani, când am revăzut locul, nu-mi venea să-mi cred ochilor că am putut sări pe acolo și că am scăpat cu viață, nevătămat, cu oasele nezdrobite. M-am ascuns pe după radini, tufe și copaci și am pornit-o încet la vale, pe firul apei. Mi se părea că de peste tot sunt urmărit, că armate întregi de milițieni și de paznici sunt în căutarea mea. Tremuram din toate încheieturile. Până în amurg am stat în ogaș și am așteptat dintr-un moment în altul să fiu „executat”. Am ieșit tocmai la poteca ce făcea legătura între Dealul Dobresc și Dealul Pârvăneștilor din satul Colibași.
Acasă am ajuns pe întuneric. Eram plin de sânge, cu fața zgârâiată, cu cămașa ruptă. Tare s-au speriat părinții. Trei zile nu m-am dus la școală, de teamă că voi fi prins acolo și arestat. Când m-am dus, m-am apropiat cu mare teamă. Copiii se jucau, înainte de a pleca la muncă, parcă nimic nu se întâmplase. Am aflat că la sfârșitul programului din ziua cu ghinion, elevii de la Malovăț luaseră bagajele profesorilor pline cu mere și plecaseră, fără să le fi zis cineva ceva. Vasile Tarzan fugise prin plantație, dar nu intrase ca mine în ogaș, ci ieșise undeva la șosea, ducându-se de acolo acasă, la Malovăț. Tăticu a discutat cu paznicul Romică Păuleț și s-a arătat foarte supărat de felul cum s-a purtat cu mine. Romică a venit la noi acasă și, râzând, mi-a zis: „Bine, mă, nepoate, se poate?! Tu să nu știi de glumă? Tu nu știi că noi la fermă râdem și glumim toată ziua? Oamenii aceia care erau la masă erau plecați de mai bine de două săptămâni de acasă, nu știau nimic de familii, erau obosiți, flămânzi, necăjiți. Eu i-am făcut să râdă, crezând că tu te prinzi! Păi alții fură, uică, cu căruțele și remorcile și nu le fac nimic și tocmai pe tine te purtam cu lăutarii prin sat? Ce naiba, mă, nepoate! Suntem și noi oameni!”… Cu siguranță că omul avea dreptate, numai că atunci mi-am dat seama că sunt încă un biet copil, care mai am multe de învățat dintr-ale vieții. Mde!
