Fiecare dintre noi are la îndemână trei căi principale de informare corectă, în care cu siguranță va întîlni neîncrederea și nemulțumirea tuturor gânditorilor față de toate formele de guvernământ din istorie – dictatură, democrație, gerontocrație, plutocrație, teocrație etc, singură demofilia (dragostea sinceră de semeni) nefiind experimentată până în prezent… Prima este leată de capriciile conducătorului suprem (rege, dictator, președinte) și vremelnicia celor mai înalte poziții în stat. Deși istoria este plină ochi de așa ceva, din motive lesne de înțeles mă voi limita la sfârșitul lui Thomas Morus (nevrând să renunțe la credința catolică, implicit să-l recunoască pe Henric al VIII-lea capul bisericii anglicane, lordul cancelar este acuzat de trădare, drept urmare își pierde funcția și apoi viața), la teribilul destin al marelui general bizantin Flavius Belizarie (unii susțin că era de origine traco-getică), cel care – în urma uneltirilor generalului pitic Narses – va fi întemnițat de împăratul Justinian I (după eliberare și „reabilitare” devine cerșetor, implorându-i pe oameni cu „Date obolum Belisario”), dar mai cu seamă la năprasnicele morți ale atâtor colaboratori apropiați ai lui Stalin (Kamenev, Zinoviev, Sergo Ordjonikidze, Buharin, Serghei Kirov, Ejov etc,), cu toții (firește, mai puțin obedienții de teapa lui Molotov, Kaganovici sau Voroșilov) fiind ba lichidați rând pe rând, ba obligați să se sinucidă.
A doua cale o reprezintă filosofiile politice ale lui Platon (în dialogul Republica el pledează pentru cetățile-state cârmuite de filosofi), Aristotel (în tratatul Politica analizează diverse forme de guvernare după numărul celor ce conduc și scopul urmărit de ei), Niccolò Macchiavelli (adept al cinicului principiu „Scopul scuză mijloacele”, în cartea Principele el susține că în politică pot fi folosite absolut toate mijloacele care contribuie la atingerea scopului propus – șiretenie, minciună, fraudă, trădare, eliminarea oponenților etc.), marele scriitor spaniol Baltasar Gracián (în prima parte a romanului alegoric Criticonul ne înștiințează că politica este „un haos la rațiunii de stat” și că „E un fals politician, pe nume Machiavel, care vrea să le bage pe gât ignoranților aforismele lui calpe”), Thomas Hobbes (în opera Leviathan pleacă de la premisa că natura umană este esențialmente egoistă, adică în concordanță cu „Homo homini lupus est”, și că starea naturală este „un război al tuturor împotriva tuturor”, condiție vulnerabilă care-i obligă pe oameni să încheie faimosul contract social de cedare a drepturilor individuale unui stat, acesta având ca principală obligație să asigure ordinea și securitatea cetățenilor).
În fine, dar nu în ultimul rând, cea de-a treia cale se cheamă ideile iluminiștilor și enciclopediștilor francezi, în principal avansatele idei ale lui Montesquieu (primul mare gânditor care pledează pentru separarea celor trei puteri ale statului – legislativă, executivă, judecătorească) și Voltaire, pe baza cărora s-a elaborat Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, document care a contribuit consistent la edificarea statului modern francez și a constituit o esențială sursă de inspirație pentru alte documente politice, inclusiv pentru cel al Organizației Națiunilor Unite (ONU).
Înclin să cred că, după aceste generoase explicații, se vor pricepe mult mai ușor și mai profund atât apele tulburi interne, unde pescuiește de câteva luni contraproductivul tandem Dan-Bolojan, cât și cele planetare, în care stau la pândă și se agită (a se citi „fac valuri”) greii lumii de azi (Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin, Narendra Modi, Ursula von der Leyen, Mark Rutte și alții), care-și închipuie că salvează omenirea de la pieire, dacă nu prin îndoielnica lor pricepere, atunci măcar prin autoritatea cu care au fost investiți, când ei de fapt, în cel mai bun caz, nu rezolvă absolut nimic (războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu continuă, poluarea și foametea fac ravagii, nemulțumirile și tensiunile sporesc) nici cu lungile discuții telefonice și nici cu secretoasele întâlniri la cel mai înalt nivel, precum aceea din Alaska, întâlnire analizată de mine, pe 17 august 2025, în articolul Doi farsori s-au întâlnit și nimic n-au isprăvit…
Dar eu spun că nici la o viitoare întâlnire a celor doi necușeri (unul negustor sadea și obsedat de ideea refacerii măreției Americii, celălalt criminal sadea și obsedat de ideea refacerii Uniunii Sovietice) nu se va încheia un acord liniștitor de pace între Ucraina și Rusia, asta deoarece yankeul este și nu prea este interesat de așa ceva (oricum a pus gabja pe jumătate din pământurile rare ale ucrainenilor, în valoare de vreo 500 de miliarde), motiv pentru care nu ostenește să-l laude pe muscal, ba chiar să se lingușească pe lângă el, doar-doar va izbuti să decupleze Rusia de China. Ceea ce sigur nu se va întâmpla, având în vedere un cumul de factori: timpul relativ scurt pe care americanul îl mai are la dispoziție (doar trei ani, pe când rusul și chinezul sunt de neclintit, atâta timp cât doresc puterea supremă), caracterul oscilant și imprevizibil al yankeului (promisiunile nu și le onorează, dispozițiile date din ușa avionului le schimbă după cum i se năzare a doua zi), relațiile sino-rusești, îndeosebi cele comerciale, care se dezvoltă și se întăresc necontenit, astfel Rusia devenind încet dar sigur vasala colosului asiatic.
În ceea ce privește alarmanta situație internă a României bolojdănite (finanțele vraiște, educația așijderea, datorii și nemulțumiri cu carul, colectări la buget și satisfacții cu paharul), nădăjduiesc că am anticipat-o corect pe 8 iunie 2017, în următorul fragment din textul Pentru aleși și-al lor comând, guvernul are bani oricând…: „Dar cum starea asta dezastruoasă de lucruri nu-i o întâmplare, ci reprezintă axioma postdecembrismului antinațional, este cazul să ne întrebăm: Cât din tragedia noastră revine electoratului și cât se datorează acelui tainic și atotputernic sistem mafiot, căruia nici măcar primii oameni în stat n-au izbutit să-i vină de hac? Dimpotrivă, la sfârșitul mandatului de patru ani, Emil Constantinescu ne spunea cu resemnarea aflătorului în treabă că a fost învins de sistem, iar Traian Băsescu se arăta mulțumit de scorul egal cu acesta, după un «meci» întins pe durata a zece ani!
Nu cumva respectivul sistem este indestructibil întrucât se compune din năravurile fanariote și din deprinderile balcanice ale tuturor participanților la tragicomedia numită politica dâmbovițeană postdecembristă? Căci numai așa avem explicația logică a pretinsului fatalism, găzduit în propoziția limită «La noi nu se mai poate face nimic!»: fie că pe aceste meleaguri și în aceste triste vremuri pentru țară și nație, demnitatea și curajul sunt pe cale de dispariție, fie că, aidoma celor mai mulți dintre preoți și medici, cam toți aventurierii politici pornesc la drum cu mârșavul gând de a se căpătui, indiferent de mijloacele întrebuințate (minciună, înșelătorie, lingușeală, ipocrizie, trădare, hoție), fapt pentru care eventualele rudimente de omenie și cinste din faza de început nu au nicio șansă în confruntarea directă cu adversari precum «Banii n-au miros» sau «Piară lumea, numai eu să-mi beau în tihnă cafeaua»”…
