Cu sarcasmul său devastator, marele rebel și iluminist Voltaire afirma că „Religia s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul fraier”, adevăr care se potrivește mai degrabă politicii, îndeosebi celei din zilele noastre (internetul face copios dovada în acest sens), și după o sumară ajustare, el devine capabil să definească toate activitățile scandalos de bănoase prin „Economia/comerțul s-a născut când primul escroc l-a întâlnit pe primul fraier”. Mă grăbesc să adaug că definiția de mai sus este valabilă nu numai în relația dintre indivizi sau dintre cetățenii unui stat și instituțiile acestuia (cu legătura de la asuprit la asupritor între cele două părți disproporționate), ci și în profund inechitabilele relații internaționale dintre țări, caz în care continuă să se învedereze, deseori fățiș și agresiv (ba prin amenințări și sancțiuni economico-financiare, ba în cele din urmă prin invazii), dictatul celor mari și puternici, în necontenita alergătură după profit material (bani, surse de aprovizionare, piețe de desfacere) și după avantaje strategico-militare.
Mă rog, dacă nu suntem de acord cu această spusă nițel poznașă despre politică, n-avem decât să dăm o raită prin lunga istorie nescrisă a omenirii, prin protoscrierile (mesopotamiene, egiptene, indiene, chinezești, tăblițele de la Tărtăria) din perioada imediat următoare și/sau prin certele scrieri antice, medievale, moderne și din vremea noastră.
Și astfel (desigur, rulând pe trainicele coordonate comportamentale ale grosului omenirii din totdeauna și, după toate probabilitățile, pentru totdeauna: sete de avere și putere, lăcomie de faimă și plăceri, ambiție învârtoșată cu cruzime, zgârcenie, ipocrizie, lașitate, slugărnicie ș.a.m.d.), logica – ajutată de imaginația rezonabilă – ne încredințează că, după perioada traiului liber în devălmășie (deplină egalitate în bunuri și în drepturi ginto-tribale), prin îmbogățirea unor „descurcăreți” s-a creat acel periculos dezechilibru material și social, care constituie germenele statului nerod și opresiv de mai târziu. E drept, în decursul timpului (fie dintr-un preaplin creștin, fie din scârbă față de nedreptăți și silnicii) au apărut concepții despre fericirea dobândită prin egalitarism, simplitate și întrajutorare, ba chiar s-au experimentat la scară redusă anumite forme nestatale ale traiului comunitar în deplină egalitate, indiferent de sex și fără constrângeri (prin legi sau dispoziții abuzive, magistrați corupți, forțe de ordine brutale): primele comunități creștine, Platonopolisul imaginat de Platon și neînfăptuit de Plotin, seducătoarele utopii ale lui Thomas Morus și Tommaso Campanella (condamnate de ordinea statal-coercitivă a lumii trecute, prezente și viitoare să rămână de-a pururi în stadiul de proiecte irealizabile), falansterele socialiștilor utopici Saint Simon, Robert Owen, Charles Fourier și Teodor Diamant (falansterul acestuia de la Scăieni, județul Prahova, a fost funcțional în perioada 1835-1836), nu în ultimul rând prin prăpastia dintre găunoasele teorii marxisto-bolșevice, potrivit lozincii francmasonico-iacobine libertate-egalitate-fraternitate (sau moartea, codiță cu regularitate omisă), și fioroasa realitate a statelor edificate prin suprimarea libertății, prin instaurarea dictaturii (la început a gloatelor proletare, pe urmă a conducătorului de tip stalinist), printr-o sfidătoare discriminare (suprastructura formată din nomenclaturiștii cârmuitori și uriașa masă a cârmuiților îndoctrinați), prin înfricoșarea celor mulți până la depersonalizare cu legi anume ticluite întru necurmata întărire a enormului sistem concentraționar (activiști, justiție, securitate, miliție, delațiune, urmărire și intimidare, arestări și schingiuiri, întemnițări și torționari, lagăre de muncă forțată), precum și prin sterilizare intelectuală, în paralel cu sărăcirea și pervertirea celor mulți, atât în urma desființării proprietății private și gâtuirea inițiativei particulare, ceea ce la drept vorbind convenea de minune catastrofalului homo sovieticus și aflării lui în treabă („Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”), cât și prin necurmatul spor al cantitativului uniformizant, un cantitativ eminamente bolșevic (în principal fătat de cincinalele reduse politic la patru ani și jumătate), adică rareori competitiv pe piața internațională.
Totuși, în pofida acestor orori cunoscute pe pielea ei de generația mai în vârstă, printre ele atrocea reeducare (mai întâi la închisoarea din Pitești, apoi pusă la treabă și în alte temnițe politice), sondajele de opinie ne înștiințează că circa 60% dintre românii chestionați, regretă „binefacerile” comunismului (da, este adevărat că nu există regim politic care să facă numai rău!), o bună parte dintre aceștia fiind tineri.
Cum profesorul Ion Coja încerca în urmă cu ceva timp să explice nu doar anormala nostalgie a tot mai mulți români după bolșevism, ci și dorul lor bolnav după atotputernicii securiști ai acelor vremuri de coșmar, iată comentariul meu din 12 aprilie 2022 la aceste năucitoare enormități, text pe care l-am considerat pierdut până de curând (întâmplarea a făcut să dau de el): Chiar credeti, domnule Coja, că degringolada din partidele postdecembriste „ne face să ne fie dor de PCR” și că lamentabila prestație a serviciilor secrete de după Decembriadă „ne obligă să le ducem dorul securiștilor de odinioară”? Tare mă tem că afirmați atari enormități doar din politețe față de ofițerii de informații ai fostului regim, care – iată – ne bombardează cu cărți, știri și comparații edulcorate (la urma-urmei, ei cu pensii de colonei și generali în regimurile postdecembriste, picură otrava nostalgiei după „binefacerile” bolșevice, cam așa cum o deșcă sovietică nu poate să nu-l regrete pe criminalul de Stalin) și că acest „dor” este întreținut și dezvoltat doar de amarnicele vremuri pe care grosul românilor este obligat să le trăiască.
Mai vorbea cineva de dor după bolșevismul pecerist și după atrocea Securitate dacă lucrurile la noi ar fi luat-o pe un făgaș normal, cam așa ca în Cehia, Polonia sau Albania? Dar permanenta frică și nelibertate, la care din anii șaptezeci se adaugă și foamea (mi s-a întâmplat chiar mie ca în Clujul anilor optzeci, neavând buletin de clujean, să nu pot cumpăra o pâine!) nu sunt crime? Dar sterilizarea culturală și moral-spirituală nu este o crimă de proporțiile unui genocid? Ajunși la ananghie din vina unor tâlhari și trădători interni înhăitați cu sforarii internaționali, chiar la cheremul acestora, iată c-am ajuns în cumplita postură să dăm uitării imensa jumătate goală a paharului bolșevic și să ne extaziem (eu în nici un caz nu, ca unul anchetat și aflat în vizorul securiștilor taman până la Decembriadă!) în fața modestei jumătăți pline a acestui pahar (agricultură dezastruoasă, industrie doar pe ici, pe colo performantă, comerț pe sub mână etc.).
Crime efective ce trebuie imputate securiștilor până la „iepoca” Ceaușescu? Păi toți țăranii care îndrăzneau să fie gospodari destoinici, adică harnici, și toți intelectualii care cutezau să gândească cu capul lor, adică altminteri decât în documentele de partid. Căci toți aceștia au înfundat pușcăriile politice, unde mureau ca muștele din pricina subalimentației și a muncii fizice extenuante. E adevărat că în „iepocă”, incomozii nu mai erau întemnițați și torturați, în schimb erau săltați și închiși în aziluri de nebuni. Că, de, altele erau vremurile și altele erau metodele de anihilare a contrarevoluționarilor – mai subtile și mai perfide, dar la fel de inumane.
