Măgureni este o comună din județul Prahova, formată din satele Cocorăștii Caplii, Lunca Prahovei și Măgureni (reședința). Comuna este situată în vestul județului între râul Provița și râul Prahova, la limita cu județul Dâmbovița, la o distanță de 29 km de Ploiești (reședința de județ) și 12 km de Câmpina (al doilea municipiu din județ ca mărime). Relieful este predominant de șes, înconjurat de mici dealuri, majoritatea împădurite; cea mai înaltă culme din comună este vârful Teișului, aflat la nord-vest. În comuna Măgureni se află două monumente istorice de arhitectură de interes național, ambele aflate în satul Măgureni. Este vorba despre biserica „Sfânta Treime” (1671–1674, refăcută la mijlocul secolului al XIX-lea, în 1839 și 1995) și ruinele conacului Drăghici Cantacuzino (1663–1670). „Minunea de la Măgureni”, așa a numit în articolul său arhitectul Călin Hoinarescu, Palatul lui Drăghici Cantacuzino de la Măgureni, o adevărată minune a arhitecturii și a tehnicii de construcție din acele vremuri: „Un nou pas spre definirea tipului de reședința boierească este făcut de meșterii care au ridicat la Măgureni în Prahova pentru Drăghici Cantacuzino, fiul cel mare al postelnicului, conacul care pe drept cuvânt s-ar cuveni să fie supranumit „minunea de la Măgureni”. Din păcate, astăzi chiar dacă există planuri pentru reconstrucția acestui palat, este foarte dificil de realizat, din cauza faptului că în imediata vecinătate a palatului au apărut diferite construcții ale localnicilor ce au sufocat monumental.
Descris minuțios de Virgil Drăghiceanu în urma săpăturilor arheologice efectuate de acesta, vom evidenția în ce constă asemănarea acestuia cu reședința postelnicului de la Filipeștii de Târg și mai ales care sunt inovațiile de ordin volumetric, planimetric și structural realizate în acest monument. Palatul avea o structură neobișnuită construcțiilor acelor vremuri. Camerele erau grupate în jurul unui turn ridicat pe latura de nord (unde se afla și loggia), prevăzut cu numeroase ascunzători. Clădirea era construită deasupra unei pivnițe și se înălța pe două niveluri, legate între ele printr-o scară interioară. Atât la parter cât și la etaj, camerele erau dispuse în jurul unei încăperi centrale. Acest palat a fost prima clădire de pe teritoriul României cu parter și etaj locuibil. Din descrierile făcute de Paul de Alep (autorul mai multor jurnale de călătorii și compilații istorice, ce a vizitat palatul în anul 1654), reiese că palatul avea fațadă impunătoare, cu scări monumentale. Deasupra intrării exista o pisanie ce conținea cuvinte de laudă la adresa familiei. În interior era o cameră mare, centrală, înconjurată pe toate laturile de alte încăperi. Tavanele boltite se sprijineau pe coloane, iar pereții erau vopsiți în culori pastelate. Pardoseala era din ceramică smălțuita sau din dale de piatră. La etaj era un foișor (loggia), loc preferat de musafiri, datorită priveliștei către nord, acolo unde este astăzi Satul Banului. Întreaga reședință avea o arhitectură impresionantă și ornamente interioare bogate, fresce orientale, arabescuri, stâlpi și coloane sculptate în piatră.
În timpul cutremurului din 1839, zidurile și coloanele foișoarelor s-au prăbușit. În urma căderii zidurilor, camerele au fost îngropate sub straturi de câțiva metri de dărâmături, ce s-au acoperit în timp cu pământ. Abia în 1910 s-au făcut săpături ce au scos la iveală clădirea cu adevărat impresionantă și arhitectura foarte interesantă a acestei case. Timp de aproape două luni, Virgil Drăghiceanu a condus săpătura arheologică de la Măgureni – Prahova, alături de colonelul Nicolae Grigore Cantacuzino, strănepot de frate al ultimului Cantacuzin care locuise palatul. Este, probabil, cea mai senzaţională operaţie de (re)descoperire a unei reşedinţe boiereşti din secolul al XVII-lea. În timpul săpăturilor s-au găsit între dărâmături resturi de mobilier, de candelabre, sticlă de Murano, porțelan de Sevres și ceramică orientală, ce denotă gustul pentru frumos al familiei Cantacuzino. Ceea ce au descoperit era fabulos: pivniţa, parterul şi o parte a etajului au fost dezvelite atunci; multe dintre ziduri purtau încă luxoasa şi strălucitoarea decoraţie iniţială, aşa cum se păstrau ancadramentele şi coloanele sculptate în piatră, toate datând din secolul al XVII-lea. Un inventar de obiecte găsite în săpătură completează articolul excelent publicat de Drăghiceanu în 1924 în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”. Fotografiile care însoţesc articolul, ca şi reconstituirea planurilor palatului ne pun în faţa unei reşedinţe neobişnuite pentru epocă şi al cărei model nu a mai fost reluat. Din acest punct de vedere, nimic nou: perioada este cea în care marii boieri îşi ridică ansambluri rezidenţiale – curţi – pe moşiile pe care le stăpânesc. Cum numărul lor e mare, este de presupus că meşterii şi modelele provin din zone diferite, fapt demonstrat de diversitatea formelor adoptate în aceeaşi perioadă de o reşedinţă sau alta: clădirile de la Herăşti sunt diferite de cele de la Strehaia, sau de cele de la Filipeştii de Târg – pentru a da doar câteva exemple. Din păcate ruinele au fost lăsate în voia sorții după 1910 și s-au degradat în timp. Din impresionantul palat de altădată, astăzi au rămas doar niște ruine, în jurul cărora locuitorii din zonă și-au construit propriile lor case. Astăzi descoperim că doar o parte a turnului se mai păstrează şi că el sprijină – sau este sprijinit de – case ale sătenilor sau anexe ale acestora, multe construite cu cărămida „recuperată“ din zidurile palatului. Astfel că singurul spaţiu încă intact, cel al pivniţelor, având acces prin turn, nu poate fi nici el văzut. Nu mă aştept deloc la o schimbare în bine a situaţiei, care ar însemna o punere în valoare a ruinelor, sau a ceea ce a mai rămas din descoperirea lui Virgil Drăghiceanu din 1910.
