Cuvântarea pe care o ţine preotul la înmormântare se numeşte necrolog. Într-o astfel de cuvântare trebuie să scoată în evidenţă faptele deosebite ale celui decedat, caracterele lui morale şi religioase, să mângâie membrii familiei îndurerate, să facă legătură între viaţa decedatului şi învăţăturile creştine şi să întărească credinţa şi speranţa ascultătorilor. Nu este deloc uşor, ci dimpotrivă. Nu întotdeauna găseşti aspecte pozitive în viaţa cuiva. De multe ori predomină cele negative. Un vechi proverb latin spune că „despre morţi numai de bine”. Dar dacă nu ai de-ale bune şi toată lumea le ştie pe cele rele? Aici preotul trebuie să lucreze cu multă delicateţe, pentru a nu leza sentimentele familiei decedatului. Este cunoscut cazul unui preot francez, renumitul Bossuet, care, criticând un mort în timpul necrologului, a fost luat la bătaie de familia defunctului şi a scăpat cu fuga. La Balta era preot Părintele Grasu. S-a întâmplat să fie o înmormântare. Murise soţia poştaşului comunei. Soţul decedatei a invitat mai mulţi preoţi la înmormântare, inclusiv pe Părintele Izverceanu de la Cernavârf. Majoritatea preoţilor participanţi erau tineri, fără experienţă. Părintele Izverceanu a vrut să le dea o lecţie. Când se apropia convoiul de biserică, Părintele Izverceanu l-a întrebat pe Părintele Grasu, preotul paroh: „Părinte Nelu, vrei să ţii o cuvântare?”…
Părintele Grasu s-a scuzat că n-o prea cunoaşte bine pe moartă. Părintele Izverceanu a zis: „Bine, lăsaţi că voi vorbi eu!”. S-a terminat slujba şi toată lumea aştepta un cuvânt din partea preoţilor participanţi. Părintele Izverceanu a început să vorbească astfel: „Oameni buni, conducem azi pe ultimul drum pe cea mai cumsecade femeie din Plaiul Mehedinţiului!”. Lumea a amuţit, auzind o asemenea introducere. Părintele Izverceanu a continuat: „Aşa-i, Părinte Nelu?”. „Da, Părinte!” a răspuns Părintele Grasu convins. „Bine, a zis Părintele Izverceanu, ia cuvântul şi spune-le oamenilor de ce a fost cea mai cumsecade?!”. Părintele Grasu a fost pus în mare încurcătură, fiindcă nu se aştepta la o asemenea întorsătură. A încropit el cum a putut o cuvântare şi a ieşit până la urmă din încurcătură. La sfârşit, în altar, Părintele Izverceanu i-a zis: „Ei, acum o cunoscuşi, că înainte ziceai că n-o prea ştii?”. Lecţia nu fusese pentru Părintele Grasu, care avea, totuşi, suficientă experienţă şi putea să se descurce. Lecţia era pentru cei tineri. Deşi au trecut de atunci mai bine de 50 de ani, n-au uitat-o şi unul din ei mi-a spus zilele trecute: „De câte ori a trebuit să plec după aceea la o înmormântare, cununie, botez sau la oricare altă slujbă, m-am gândit de acasă la anumite lucruri pe care le-aş putea spune în cazul în care aş fi pus în situaţia să iau cuvântul, ca să nu mă trezesc ca Părintele Grasu la acea înmormântare!” Mde!
