Îmi sunt tare simpatici aceia care se trezesc vorbind la fel de doct precum proasta-n târg. Mai ales când un reprezentant share-uitor de banane îmi atașează eticheta de „analfabetă funcțională”, efectul gag e garantat. Cumva, noi, cei categorisiți de către dependenții de banane și blugi drept „analfabeți funcționali” – cum sunt etichetați milioane de oameni exact ca mine – observă că procesele cognitive ale „elitelor” votante ale Karaghiozisului autohton, capacitatea lor de comprehensiune, inteligența lor „devastatoare” în practică se transformă doar în repetarea papagalicească a unor lozinci răsuflate și penibile. Până și niște analfabeții funcțional ca noi știu că reproducerea ideilor altora, în special în forma lor exactă, rezultatul învățării lor mecanice, este strict dovada lipsei gândirii critice personale, este dovadă de înregimentare ideologică, caracteristica de bază, necesară și suficientă, a idiotului util. Acel idiot util pe a cărui existență și entuziasm nătâng se pun bazele tuturor dictaturilor. Idiotul util, reprezentantul mediocrității otrăvitoare, veșnicul suferind de Dunning-Kruger dublat de un ego inflamat pe motiv de lipsa unui minim nivel de cultură generală. Idiotul util care, imobilizat într-o realitate paralelă, în care adevărul este negat în numele propagandei, nu știe nici măcar că pluralul este „analfabeți funcțional”. Nicidecum „analfabeți funcționali”. Din simplul motiv că analfabetismul funcțional nu are nicio legătură cu funcționalitatea individului în societate, așadar faptul că ei insistă să acorde și în număr atributul „funcțional”, în cazul de față nu arată decât lacunele de care se bucură precum mâncătorul de muci când altul bagă mingea în poartă pentru el, asumându-și meritul unui rezultat de care e total străin. Și, în mod paradoxal, acest marasm în care trăiesc exilați de bună-voie și nesiliți de nimeni, le face existențele mai frumoase. Sunt beți de propria măreție calpă, autohipnotizați de autosugestionarea care le alină neadaptarea și frustrările, reducându-le oarecum complexele de inferioritate.
Complexele de inferioritate îi fac să ragă inepții la comanda „.exe” care ridică un întreg roi de viespi și pune în mișcare tot planctonul electoral al unei „elite” formate din gunoaie, din impostori, din „discriminați pozitiv”, toți uniți întru apărarea adoratorilor ușii din dos și propovăduitori inconștienți ai unui genocid planetar, menit „să salveze Pământul” de oameni.
Și, tot paradoxal, pe când „elitele” se dau cu deriere-ul de pământ pentru a-și dovedi superioritatea, „pleava”, „plebea” nu trebuie să se chinuiască să pară ceva anume ca să dovedească nulitatea tuturor acuzațiilor ridicole care i se aduc. Plebea naționalistă, suveranistă e așa cum e. Inclusiv mai educată (în ambele sensuri ale cuvântului) decât cei care își imaginează că ar face parte dintr-o „elită a societății civile deschise” pentru că li s-a spus că dacă urmează orbește un curent ideologic nătâng și criminal, înseamnă că sunt deștepți. „Pleava” suveranistă are, chiar și prin membrii ei cei mai puțin școliți, instinct de supraviețuire, morală și moralitate. Noi, „pleava”, suntem capabili să extragem idei din subsidiar, nuanțe, concepte. Cei mai mulți dintre noi prindem și metatextul. Pe de cealaltă parte, mesajele „elitei” expun vulgar toată sărăcia limbajului folosit, toată sărăcia culturii generale generatoare de tot felul de afirmații și acuzații jenante, repetate mot-a-mot, în bulclă. Dovada irefutabilă a unui nivel intelectual sărăcuț și a unui bagaj lexical redus apare în toată splendoarea ei fetidă când „elita” începe să își susțină „poziția proeuropeană” cu naționalul și tradiționalul „Ba pe a mă-tii!”. Cu sau fără cratimă. Acelor persoane care fac acest lucru frecvent le mulțumesc din toată inima că îmi încheie pledoaria. Nu pot să adaug spuselor lor decât „Q.E.D.”. Matematicianistic. Injuria e apanajul nerodului rămas fără argumente. Mințile închistate, autolimitate de un egoism cultivat întru mărirea de sine, creează o sinergie ridicolă când, scurtcircuitate de prea multe procese cognitive desfășurate simultan, își imaginează că înjurătura este o dovadă de superioritate. La fel cum își imaginează că nasul pe sus nu miroase flatulențele care le ies din blugi și dintr-un encefal veșnic odihnit și adesea prolific în crearea de tragedii.
