Printre oamenii mari pe care mi-a fost dat să-i cunosc, a fost și Prof. Dr. Virgil Medan. Am înțeles că pe vremea când l-am cunoscut era președintele Comitetului de Cultură și Educație Socialistă Cluj. Ne-am întâlnit întâmplător, la un simpozion de istorie la Botoșani, în noiembrie 1981. Am fost repartizat la un hotel din centrul orașului, la camera 418, împreună cu Virgil Medan. Îl cunoșteam din publicații și din spusele Doamnei Stela Belozerov de la Arhiva de Folclor din Cluj. Era un bărbat voinic, bine legat, cu aspect atletic, gata de a se lua de piept cu oricine l-ar fi contrazis, cu cearcăne negre în jurul ochilor; oscila de la calmul și bonomia desăvârșită până la mânia unui mistreț înfuriat. Două nopți la rând am stat de vorbă cu dumnealui până după ora 2, fără a mai aminti pauzele de masă și timpul plimbărilor prin oraș. Am devenit prieteni. Mi-am dat seama că nu trebuie să-l contrazic, ci am căutat doar să-i completez și să-i continui ideile și afirmațiile, pentru a păstra o atmosferă plăcută, colegială. Specializat în etnomuzicologie, Virgil Medan făcea largi incursiuni în istorie, filologie, etnologie și folclor. Deși eu sunt un incompetent în aceste domenii, îmi dădeam seama cu ușurință, de multe ori, că afirmațiile-i sună fals, forțat. A spune că dacă Dunărea izvorăște din Munții Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră, frecvența adjectivului „negru” dat unor elemente de pe cursul Dunării, ar indica o masă de populație omogenă. Germanii și danezii nu sunt altceva decât reminiscențe ale populației dace. Ba chiar ungurii nu sunt altceva decât daci maghiarizați. Similitudinile unor tradiții, unor termeni și religii din Peninsula Balcanică și Orientul Apropiat ar fi un indiciu sigur, că strămoșii noștri s-ar fi dus până acolo. Să fim serioși!
Mi-a plăcut însă la acest om patriotismul sincer și caracteristic la aproape toți ardelenii. Probleme istorice legate de Ardeal și Moldova erau dezbătute cu atâta patos, încât te făcea să-i uiți toate micile păcate ale exagerărilor de mai sus. N-aș putea să nu menționez faptul că, pentru domnia-sa, prin Unirea de la 1918, ardelenii mari, corifeii nației române de acolo, au fost diminuați, umiliți, mulți reduși brutal la tăcere. Marii cărturari și politicieni de talia lui Goga, Coșbuc, Rebreanu, Maniu și alții, în București, au fost tratați drept roată de rezervă, ceea ce i-a dezorientat și decepționat. V. Medan vorbea cu mult patos de rolul Bisericii Romano-Catolice în dezvoltarea culturii și civilizației ardelenești. Dacă ar fi fost după dumnealui, ar fi decretat libertatea Bisericii Greco – Catolice. Critica servilismul ierarhilor ortodocși români și admira poziția Bisericii Romano-Catolice din Polonia. A rămas foarte surprins, când a aflat că Patriarhia Română are biserici, parohii și episcopii în străinătate, pe care le tutelează și prin care ține legătura cu românii aflați în emigrație.
Din vorbă-n vorbă, am ajuns la concluzia că aș putea realiza împreună cu Dl. Virgil Medan o culegere de cântece și obiceiuri de la românii din Serbia. Eu să fac culegerea, iar dumnealui să facă transcrierea muzicală și fonetică. A precizat chiar că ar avea prieteni și posibilități de a publica lucrarea la Belgrad. În orice caz, rămânea o lucrare de perspectivă, care mă tenta.
Medan nu avea o părere bună despre Ștefan Pascu. Îl disprețuia chiar, pentru că i-ar fi fost ostil într-o problemă, cândva. „Te culci pe laurii victoriei, pentru că ai ajuns academician doar cu Voievodatul Transilvaniei, cu colaborări și spicuiri de ici, de acolo! Păi, e posibil așa ceva? Cu asta onorezi demnitatea ce ți-a fost încredințată?!”. „Deie Dumnezeu, mi-am zis, să facă toți academicienii țării măcar atât cât a făcut – și, fără îndoială, va mai face -, domnul Ștefan Pascu!”. Virgil Medan a rămas foarte surprins de relatarea mea cu privire la sprijinul pe care mi l-a dat lui Pascu pentru publicarea lucrării cu Nicolae Iorga. „Mă surprinde, a zis, fiindcă știu că n-a ridicat pe nimeni până acum! În orice caz, trebuie s-o recunoaștem, că este o autoritate în materie de istorie și are un cuvânt greu de spus!”…
M-a invitat la simpozionul „Samus” de la Cluj, care urma să se țină în luna mai 1982. M-a notat chiar cu comunicarea Cultul focului în comuna Malovăț jud. Mehedinți. Am observat, totuși, un lucru: Medan vâna ideile. A fost entuziasmat, când i-am vorbit de părerile mele cu privire la interpretarea baladei Miorița, dar, când i-am pus problema că aș vrea să țin o comunicare pe această temă, a lăsat-o moartă, încercând să-mi plaseze ideea interpretării religios-creștine, în sensul că păstorul mioritic este simbolul Mântuitorului, deși, din câte am sesizat, ideea mea n-a uitat-o!
L-am invitat la simpozionul de la Severin. Mi-a dat o notă ca să se înscrie cu tema Iorgovan – interpretări etimologice. Mi-a spus că nu suportă comunicările lungi, greoaie, bazate pe un aparat critic, ci le preferă pe cele de până la cinci pagini, în care „să mustească ideile” și în care să-ți prezinți numai propria ta poziție. Comunicarea sau articolul însuși să fie o concluzie a unei cercetări îndelungate. Sunt de acord cu acest punct de vedere, atunci când e vorba de articole de ziar ori revistă de popularizare, dar când vrei să faci știință, nu poți altfel decât să lași la o parte superficialitatea.
În final, Medan mi-a spus: „Prefer amatorismul luminat profesionalismului mediocru!”…
Ne-am înțeles că vom ține legătura. La 18 ianuarie 1982, într-o discuție cu Doamna Emilia Comișel, cercetătoare la Institutul de Etnologie și Folclor din București, a venit vorba și de Virgil Medan. Aceasta îl cunoștea bine. L-a caracterizat în câteva cuvinte: „are perioade când își cam sare de pe fix, aiurând tot felul de teorii cu vlahii și cu dacii”. La 8 iunie 1982 am fost la Festivalul de Folclor din Dej. În cadrul festivalului se ținea și un simpozion de folclor. Am servit masa împreună cu Virgil Medan. Mi-a spus că speră să obțină de la Mitropolitul Antonie Plămădeală o bursă, pentru a studia la Vatican originile muzicii bizantine. Dânsul se va duce acolo ca „om de știință”, nu ca unul „cu trei dogme încrustate în creier”. Îl așteaptă Damascul, Efesul, Orientul tot etc. Și-a luat doctoratul de curând, fără comisie de examinare și fără referate, pe baza lucrării sale Jocuri de copii.
Virgil Medan avea darul de a mobiliza oamenii, când era vorba de o activitate culturală. În 25 mai 1984, mi-a comunicat că am fost înscris în programul simpozionului de la Dej cu comunicarea Documente etnoistorice inedite din veacul al XIX-lea și m-a invitat să particip la discuții pentru Miorița. Intenționa să publice un volum cu opinii diverse despre Miorița și altul cu Meșterul Manole. S-a înscris mereu la simpozioane în Tr. Severin, dar n-a participat niciodată și nici comunicările nu le-a trimis. În 18 mai 1985 îmi vorbea de proiectele sale publicistice, printre care și un volum cu cca. 4.000 colinde din Ardeal. În decembrie 1985 îmi relata câte ceva din preocupările sale. Lucra la studiul Latina populară. În Lucrări de muzicologie, vol. XVI, i-a apărut articolul Muzica pământului. Aștepta să-i apară în „Telegraful român” articolul Vechimea colindelor românești. La 29 aprilie 1987 mă ruga să-l înscriu la simpozionul de la Severin cu comunicarea Un cântec epic despre Războiul de Independență. La 18 mai 1988 i-am trimis un exemplar din noua mea carte, Coloana infinitului, solicitându-i să mă înscrie în programul Simpozionului „Samus” cu tema Chip și frumusețe umană în proverbele românești. Îmi răspunde cu promptitudine și spune că publicarea unei cărți „este cel mai important lucru, după sănătate!” Restricțiile economice din țară fac ca simpozionul de la Dej să nu se mai țină, multe cărți să nu mai fie publicate.
Anul 1989 îl găsește pe Prof. Virgil Medan mai îmbătrânit, mai trist, mai dezamăgit. Se cunoaște asta după felul cum scrie. La 10 ianuarie înfrunta frigul și scria că lucrează la un volum privind muzica sacră la țăranii români și că ar vrea să mai stăm de vorbă. Spera ca noul an să fie mai generos pentru cultură! La 8 februarie îmi relata multe amănunte privind proiectele sale culturale, alături de teama că nu le va putea valorifica. Unele priveau muzica religioasă. Anul 1990 a însemnat doar schimburi de felicitări cu prilejul Crăciuului și Paștelui, apoi ne-a luat valul multor „ocupații” postrevoluțioare și legăturile noastre s-au întrerupt. Virgil Medan rămâne în istoria folcloristicii românești ca o personalitate cu largă respirație științifică, cu intuiție creativă, cu patos și dedicație rar întâlnite.
Dumnezeu să te ierte, prieten de altădată!
