A trecut anul, a început un an nou, a fost concertul de la Viena pe care l-am ascultat. În prima parte a concertului am văzut că nu este nimic despre Strauss, Viena este Strauss, am crezut că lumea a evoluta în nimic despre nimic. În partea a doua dirijorul canadian a vorbit despre pace și a cântat Strauss. Atunci mi-am schimbat părerea. Ornamentul floral din sala de concert a fost cumpărat de interpreți, primăria orașului nu mai are bani pentru cultură, dar am înțeles că sponsorizează parada gay în fiecare an. A apărut primul număr din anul acesta din revista Lumea, ca de obicei de excepție. Pe ultima pagină o poveste pe care am să o copiez integral. Povestea din revistă are o morală, dar eu cârcotaș cum sunt, am altă morală. „Apa din fântână- Odată un avocat a vândut o fântână unui profesor universitar. La două zile după încheierea vânzării, avocatul s-a întors și a spus: Ți-am vândut fântâna, dar nu și apa din ea. Dacă dorești să folosești apa, va trebui să plătești o taxă suplimentară. Profesorul a zâmbit calm și a răspuns: Noi nu discutăm despre preț… Ci doar îți spun, dacă apa este, într-adevăr, a ta, îți dau timp până mâine să o scoți din fântâna mea. În caz contrar, va trebui să-ți percep chirie. Luat prin surprindere, avocatul a început să se bâlbâie: Glumeam, desigur… Profesorul cu un zâmbet plin de înțeles, i-a răspuns: Și eu cred că profesori ca mine formează avocați ca tine. Tu cauți succesul eu caut excelența. Atunci când înțelepciunea catedrei întrece viclenia tribunalului, ne amintim cu recunoștință de dascăli; arhitecții tăcuți ai inteligenței.” Dar eu am mers mai departe cu raționamentul: Dacă apa din râuri este cumpărată de cei de la Apa Nova, de ce nu le percepem chirie?
Cum o fi să spui: „Apa din fântâna de pe stradă e a mea!”? E o întrebare care sună ca o glumă, dar ascunde o profundă întrebare despre proprietate, comunitate și sensul de a aparține. Fântâna de pe stradă nu e un obiect de lux, nu e un bun de consum etichetat și vândut, e un punct de întâlnire, un semn de viață, o amintire de vremuri când apa nu era doar un serviciu, ci un dar al pământului, împărtășit cu respect. Spune „e a mea” și într-o clipă, întreaga logică a proprietății individuale se clatină. Apa nu se lasă încuiată într-un lacăt. Nici măcar într-un borcan. E fluidă, fugitivă, în continuă mișcare: se scurge, se evaporă, se reînoiește. Într-o fântână, ea vine din adâncuri, din ploaie, din rădăcinile pământului, nu din acte notariale. Deci, ce înseamnă „a mea” aici? Poate că nu e o afirmație de posesiune, ci una de responsabilitate: „E a mea în sensul că am grijă de ea, o protejez, o folosesc cu măsură, o las să rămână curată pentru toți.” În multe comunități tradiționale, fântâna era un spațiu sacru, loc de întâlnire, de povestit, de așteptat. Femeile mergeau împreună, copiii se adunau în jurul ei, bătrânii își povesteau amintirile. Nu era „a cuiva”, ci „a tuturor”, iar această colectivitate nu anula individualul îl încorona. A spune „e a mea” înseamnă, atunci, să recunoști că ai un rol în păstrarea ei, că ai un drept, dar și o datorie.
Astăzi, când apa e adesea privatizată, măsurată, facturată, fântâna de pe stradă devine un simbol de rezistență blândă, o amintire că unele lucruri nu se cumpără, ci se îngrijesc. Că proprietatea nu e întotdeauna o barieră, ci uneori o legătură: „E a mea” pentru că e și a ta, a vecinului, a copilului care bea din ea cu palma. Așadar, nu e o afirmație de posesiune, ci de apartenență. Nu „o dețin”, ci „îi aparțin”. Și în această mică schimbare de perspectivă stă întreaga diferență între exploatare și iubire, între proprietate și păstorire. Fântâna nu e a mea, dar eu sunt al ei. Cum de au privatizat apa, vârful Omu, muntele? Întrebarea nu e retorică, e o rană deschisă, un ecou al unui timp în care „publicul” a început să se retragă, pas cu pas, din spațiul comun. Nu prin lege, ci prin neglijență, prin complicitate, prin iluzia că „altcineva se ocupă”. Apa nu s-a privatizat într-o singură zi. S-a făcut în tăcere: prin concesiuni obscure, prin transferul de gestionare către companii străine, prin reducerea controlului local asupra izvoarelor, prin transformarea apei în „serviciu” nu în drept.
În unele comune, apa curge din robinete cu tarife duble, iar în altele, izvoarele ancestrale sunt închise cu lacăte, sub pretextul „protecției mediului”, dar în realitate, pentru a fi exploatate în regim privat. Vârful Omu? A fost declarat rezervație naturală, apoi parc național, dar apoi, treptat, au apărut cabane „private”, trasee „comerciale”, permise de acces limitat, taxe ascunse. Nu e vorba doar de un vârf de munte: e vorba de un simbol. Omu nu e doar piatră și vânt e memorie colectivă, e loc de trecere între lumea umană și cea sălbatică. Când un vârf e transformat în obiect de consum turistic, în loc de spațiu de contemplație și respect, înseamnă că am uitat că muntele nu ne aparține, noi aparținem muntelui. Și muntele, în general? A fost parcelat, împărțit, „dezvoltat”. Pășuni închise, păduri vândute ca „active”, drumuri de acces transformate în coridoare de exploatare. Privatizarea nu e doar juridică, e culturală. E în modul în care vorbim despre natură: nu ca despre un partener, ci ca despre un depozit. Răspunsul la întrebare nu e într-un decret sau într-o lege anulată e în întrebare însăși. În faptul că o mai punem. Că ne mai doare. Că ne mai amintim cum arăta un izvor fără etichetă, cum suna vântul pe Omu fără fundal de muzică ambientală, cum se simțea pământul sub picioare, înainte să fie „gestionat”. Privatizarea nu e doar o acțiune, e o abdicare. Abdicarea de la responsabilitate, de la grijă, de la ideea că unele lucruri nu se măsoară în lei, ci în respirație, în tăcere, în continuitate. Și poate, doar poate, răspunsul e să ne întoarcem, nu ca stăpâni, ci ca martori. Ca cei care știu că apa curge, Omu stă, muntele respiră, indiferent de ce scrie pe hărți sau în acte.
Să fie pace, iar noul an să ne aducă mintea de pe urmă!
