Tot aud prin ziare această „sintagmă” și mă gândesc cum o vor înapoi, când ea biata țară, tot înapoi a mers în ultimii 30 de ani. Și cum să meargă țara, că nu are picioare, normal ar fi să o tragem noi după noi, dar cei care vor să mai tragă ceva sunt cei vechi, iar cei noi trag mâța de coadă. Citeam că suntem acuzați că vindem țara pe bucăți, dar nici pomeneală. Noi am vrut să o vindem , dar nu prea s-a înghesuit nimeni să o cumpere. Așa că am hotărât să o facem praf singuri. Cum putem să ne recuperăm o țară? Nu prin strigăte, nu prin nostalgie, ci prin acțiune concretă, zilnică, învățată și împărtășită. „Vrem țara înapoi” nu înseamnă să o întoarcem în trecut, ci să o redăm poporului, în sensul cel mai profund: justă, curată, competentă, umană. Recuperarea începe cu „recunoașterea”. A recunoaște că țară nu este un obiect de moștenire, ci un organism viu, care respiră prin educație, sănătate, justiție și încredere. Că nu se reconstruiește în parlamente, ci în școli, în spitale, în primării, în grădinițe, în atelierele de artizani, în fermele care produc, nu doar importă. Apoi vine responsabilitatea. Nu cea care se ascunde în „alții ar trebui”, în cei care spun: „Eu pot face ceva chiar acum”. Un profesor care nu renunță la idealul educației, un medic care rămâne în țară și își îmbunătățește competențele, un tânăr care întreabă „de ce?” în loc să accepte „așa e”, un cetățean care votează cu conștiința, nu cu frica sau cu speranța nebună, toți sunt pietre de temelie. Recuperarea necesită „curajul sănătos”: să spui „nu” corupției, dar și să construiești alternative: cooperativă, micro-întreprinderi, proiecte culturale locale, platforme de transparență civică. Nu așteptăm „salvatorii”, ci devenim noi înșine cei care salvează prin integritate, prin muncă, prin răbdare. Și, mai presus de toate, necesită dragostea reală, nu cea retorică. Dragostea care se vede în cum îngrijești un bătrân de la bloc, cum îți asculți vecinul, cum îți îndrepți copilul spre adevăr, nu spre conveniență. O țară se recuperează când oamenii își redescoperă demnitatea și își reînnoiesc legătura cu pământul, cu istoria, cu viitorul comun. Nu există scurtătură. Nu există miracol fără efort. Dar există o cale clară: să fim mai buni, mai curioși, mai corecți zi de zi. Când 10.000 de oameni aleg să nu mintă, să nu fure, să nu se lase cumpărați, să nu se lase păcăliți țara se schimbă. Nu într-o zi, ci în fiecare zi. Vrem țara înapoi? Atunci să o luăm înapoi cu mâinile curate, cu mintea trează, cu inima deschisă. Nu ca pe un trofeu, ci ca pe o sarcină sacră. Pentru că țara nu e „a lor” sau a noastră, e a tuturor. Și se recuperează doar când toți ne simțim, într-adevăr, stăpâni, nu ai puterii, ci ai responsabilității.
Când moare un erou și autoritățile actuale refuză sau neglijează să îl onoreze conform obligațiilor prevăzute în Constituție, cum ar fi onorul militar, sau înmânarea postumă a distincțiilor de stat, organizarea unei înmormântări de stat sau includerea numelui său în memorialul oficial al eroilor, această situație nu are un nume juridic unic, dar poate fi descrisă ca „neglijență instituțională față de memoria eroilor”, sau, în termeni mai riguroși „încălcare a obligației constituționale de onorare a eroilor”. În România, Constituția (art. 12) recunoaște „valorile spirituale și istorice ale românilor”, iar Legea nr. 232/2008 privind statutul veteranilor și al persoanelor care au participat la acțiuni de menținere a păcii prevede dreptul la onoruri de stat pentru cei care și-au dat viața în serviciul țării. De asemenea, Legea nr. 215/2001 privind administrația publică stipulează că autoritățile au obligația de a promova și proteja memoria națională. Lipsa de acțiune în acest sens nu este doar o lipsă de respect, este o ”derogare de la principiul statului de drept”, care presupune aplicarea coerentă a normelor, indiferent de contextul politic. Această situație poate fi calificată și ca „erodare simbolică a identității naționale”, deoarece onorarea eroilor nu este un gest, ci un act de recunoaștere a sacrificiului care a consolidat libertatea, suveranitatea sau democrația.
Când statul refuză să-și îndeplinească această funcție memorială, el subminează încrederea cetățenilor în legitimitatea sa morală. În literatura politică și filosofică, fenomenul este asociat cu noțiuni precum „amnezia instituțională” „desacralizarea memoriei”, sau „politică a uitării”, termeni care desemnează strategii (conștiente sau nu) de marginalizare a unor narative istorice pentru a servi un anumit interes politic de moment. Nu există o sancțiune penală directă pentru astfel de neglijențe, dar ele pot genera responsabilitate administrativă, presiuni civice, sau chiar acțiuni în justiție pe baza principiului suprem al statului de drept. În final, lipsa de onoare nu este doar o ofensă adusă unui mort, este un semnal că statul își pierde compasul moral. Ca să boicoteze. Avea dreptate Alexis de Tocqueville: „Un popor care uită trecutul său, nu mai știe unde merge”. Dar să fie pace, iar înainte era mai bine; eram tineri…! Mai putem oare recupera ceva din mândria de a fi români?
