Lucrarea istorică „Sentimentul religios la români: O privire istorică” a istoricului clujean Doru Radosav, apărută într-o ediție revizuită și îmbunătățită în 2025 în colecția ”Istoria Românilor” la Editura Școala Ardeleană, reprezintă o cercetare temeinică și profundă a fenomenului religios în spațiul românesc. Aceasta acoperă o perioadă vastă, de la secolul al XVII-lea până la jumătatea secolului al XX-lea, încheindu-se cu anul 1935, marcat de „minunea de la Maglavit”. Inițial, ediția princeps a apărut în 1997 la Editura Dacia, având un subtitlu ușor diferit: „O perspectivă istorică”. Se observă că, prin această reeditare revizuită și adăugită, însoțită de un subtitlu mult mai complex, autorul a dorit să readucă în dezbaterea publică și istoriografică o temă care s-a dovedit a fi foarte actuală în ultimii ani. Sentimentul religios la români a devenit o temă centrală în viața social-culturală și politică cotidiană a poporului român, constituind, totodată, o radiografie a identității românești actuale din punct de vedere religios. Esența cărții este că nu există diferențe confesionale profunde la români, cele două religii naționale, Ortodoxă și Greco-Catolică, se pliază pe același eșafodaj liturgic și cultural. Cărturarul clujean, specialist în istoria presei literare, Nae Antonescu o descrie drept o „carte mare, senină și liniștită”, evidențiind rigoarea savantă a cercetătorului, care își susține afirmațiile cu dovezi, evitând „aburii confesionalismului agresiv” și subliniind convergența dintre confesiunile Ortodoxă și Greco-Catolică. Autorul însuși subliniază caracterul exploratoriu și auto-reflexiv al demersului său, recunoscând că lucrarea „nu are decât pretențiile unei tentative de abordare a unui asemenea subiect de istorie, oricând așezat pe un ‘nisip mișcător’.” Această „lectură ‘religioasă’ a istoriei” își asumă „carențele documentare, precum și inevitabilele scăpări și limite interpretative”, fiind prezentată ca „un punct de vedere asumat și, în consecință, supus, asemenea oricărui demers, judecății Atotputernice a lui Dumnezeu”. Din punct de vedere metodologic, discursul istoriografic al sentimentului religios este structurat în jurul unor „repere problematice” esențiale, precum: Cunoașterea adevărurilor creștine, analizată prin prisma „nivelului de instrucție religioasă al individului și al societății”; și Practicile sacramentale și devoțiunea individuală, investigate prin exemple concrete precum „rugăciune, botez, cununie, împărtășanie”. La românii din Ardeal nu au existat în parohii diferențe între ortodocși și greco-catolici în privința abordării sentimentului religios. Istoricul vorbește despre secolul al XVIII-lea ca un timp de „iluminism de inițiere” în Țara Românească și Moldova, prin recuperarea tradiției bizantine și impunerea unei hagiografii românești, un caz similar cu cel al noului val de teologi greco-catolici din Transilvania, din „Școala de la Blaj”, prin Samuil Micu și Petru Maior.
Un alt reper problematic este Devoțiunea colectivă, examinată prin „participarea la liturghie, cultul sfinților, cultul icoanelor, pelerinajele etc.” Toate aceste elemente sunt folosite pentru a „aproxima gradul și intensitatea trăirii religioase a individului și comunității” românești. Prin abordarea unui „segment cronologic, derulat pe mai multe secole”, Radosav oferă o perspectivă comparativă, permițând observarea continuității și a transformărilor deprinderilor de pietate în contextul vicisitudinilor istorice. Cartea se impune astfel drept o lucrare fundamentală pentru înțelegerea complexității și dinamismului sentimentului religios în istoria românească. Doru Radosav, prin lucrarea sa „Sentimentul religios la români: O perspectivă istorică (sec. XVII – XX)”, oferă o explorare detaliată și profundă a vieții religioase și a sensibilității credincioșilor din comunitățile românești de-a lungul multor secole. Lucrarea depășește istoria pur instituțională a religiei, adâncindu-se în experiența trăită a credinței, bazându-se atât pe expresii religioase de elită, cât și pe cele populare. Cartea este structurată în patru capitole principale, fiecare abordând o fațetă distinctă a sentimentului religios.
Un capitol este dedicat literaturii sentimentului religios, analizând modul în care aceasta a modelat și a reflectat sensibilitatea religioasă a românilor. Radosav clasifică această literatură, făcând distincție între texte didactice destinate educației religioase (precum „Ceaslovul”, „Psaltirea”, „Catehismul” și „Bucoavna”) și forme mai populare (povestiri apocrife, hagiografii, texte mistico-ascetice și chiar literatură cultă cu teme religioase). Analiza evidențiază accesibilitatea, impactul emoțional și rolul formativ al acestor texte în cultivarea pietății. Pietatea individuală este un capitol exhaustiv care se concentrează pe practicile religioase personale. Rugăciunea este prezentată ca un element central, reflectând intensitatea spirituală individuală și o „luptă pentru credință”. Sacramentele botezului, căsătoriei și împărtășaniei sunt explorate drept momente pivot în viața creștinului, marcând tranziții semnificative și dezvăluind un angajament personal profund față de credință. De asemenea, moartea, sub aspectul percepției și reprezentării, este analizată prin prisma viziunii lui Radosav, care examinează modul în care aceasta era percepută și ritualizată de români. El distinge între o „moarte bună” (o trecere pașnică după o viață creștină) și o „moarte rea” (violentă sau neconfesată). Autorul analizează ritualurile funerare, importanța comemorării și modul în care evenimentele sociale precum războaiele și epidemiile au influențat înțelegerea colectivă și răspunsul emoțional față de moarte.
În legătură cu pietatea colectivă, Radosav explorează expresiile comunitare ale sentimentului religios. Acesta acoperă rolul esențial al bisericii în cadrul comunității, diversele forme de devoțiune publică, cum ar fi procesiunile și pelerinajele (inclusiv cele la Ierusalim sau la „sanctuare mariane locale” precum Nicula), precum și cultele sfinților și ale relicvelor, accentuând funcțiile lor intercesorice și taumaturgice. De asemenea, Radosav analizează semnificația cultului crucii și al icoanelor ca reprezentări vizuale și simbolice ale credinței. Capitolul abordează, de asemenea, hagiotoponimia (numele de locuri religioase) și integrarea florei și faunei în narațiunile religioase, evidențiind o viziune sacralizată a lumii. În final, sunt discutate fenomenele de la „marginile sentimentului religios”, cum ar fi minunile (precum fenomenul Maglavit), viziunile și superstițiile, precum și eforturile constante depuse de biserică pentru a reglementa aceste credințe populare. Asistăm, în secolul al XVIII-lea, și la o „revoluție a mineielor” în spiritualitatea teologiei răsăritene, pe tot spațiul românesc. Este interesant că, deși Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic, prin sentimentul religios de tip răsăritean și liturgic, chiar dacă predomina Biserica Unită cu Roma, putem vorbi la români de o unitate religioasă „avant la lettre” față de cea politică și culturală. Această unitate religioasă, prin fastul oriental al cultului și prin promovarea vieților sfinților răsăriteni, a primenit mai întâi unitatea spirituală, culturală și apoi politică a românilor.
Istoricul Doru Radosav este unul dintre reprezentanții de frunte ai istoriografiei românești și unul dintre cei mai importanți din Ardealul contemporan. Este fondator de școală istoriografică prin crearea, în anii ’90, a unei metodologii de interpretare a surselor istorice prin anchete și interviuri orale, după modelul universitar american. A înființat Institutul de Istorie Orală și a editat Anuarul Institutului de Istorie Orală (AIO), care a devenit de referință în lumea academică prin noutățile aduse în metodologia interpretării evenimentelor și faptelor istorice. A creat o generație de tineri istorici care au ales să abordeze analitic și vizionar subiecte ocultate de istoriografia românească de azi. Personal, am fost implicat în această incursiune istoriografică nouă care a reîmprospătat actul scrierii istorice românești cu mult curaj și o obiectivitate dincolo de ideologii și tezisme trecătoare. De asemenea, Doru Radosav a publicat acum câțiva ani, la Editura Academiei, o carte de excepție despre istoria istoriografiei românești, un unicat în domeniul științelor istorice, care reprezintă un caz de școală în abordarea metodologică a scrierii istoriei.
Lucrarea lui Radosav oferă o analiză istorică cuprinzătoare și nuanțată a sentimentului religios în România. Bazându-se pe o bogată colecție de surse literare, etnografice și arhivistice care acoperă trei secole, autorul reușește să reconstituie interacțiunea complexă dintre religia instituțională și pietatea populară. Cartea ilustrează modul în care credințele și practicile religioase au evoluat, s-au adaptat și s-au manifestat atât în sfere formale, cât și informale ale vieții românești, aducând o contribuție semnificativă la studiul istoriei culturale și religioase românești. Aceasta demonstrează convingător că sentimentul religios nu este static, ci o fațetă dinamică și în continuă evoluție a experienței umane, modelată de contexte istorice, sociale și culturale. Prin cercetarea sa, Radosav contribuie la o mai bună înțelegere a identității românești contemporane și subliniază importanța factorului religios în coagularea și dezvoltarea comunităților românești de-a lungul timpului. Până la urmă trebuie să înțelegem că am avut un creștinism impregnat de tradiții ancestrale cu rădăcini păgâne, pe tot spațiul românesc, care s-au transfigurat și transpus prin teologia răsăriteană ortodoxă în tot spațiul românesc, chiar dacă politic internațional țările române făceau parte la un moment dat din două imperii. Astfel, cartea sa nu doar că revitalizează discuțiile despre religie în România, dar și invită la o reflecție profundă asupra valorilor și tradițiilor care definesc conștiința națională românească, inserându-se într-un dialog mai larg despre identitate și credință într-o lume în continuă schimbare.
Reperele religioase stau la baza identității noastre religioase care sunt profund creștine de tip răsăritean. Iconografia și „decorativismul” liturgic fac parte din spațiul unitar românesc. Cartea este documentată pe o cercetare documentară și bibliografică exhaustivă, dar și pe o experiență culturală personală, pe care autorul și-o asumă cu acribie specifică. Crucea și simbolurile religioase sunt percepute de români ca efigii de tip metanoic și vindecătoare și dau spațiului mioritic un sens unitar spiritual care a dus la o unire în timp culturală și politică dincolo de unele reminiscențe păgâne. Unitatea religioasă ca premisă a unității naționale este cheia de boltă a acestei lucrări fundamentale despre sentimentul religios la români. La început a fost sentimentul religios la români care a devenit prin lucrarea timpului un sentiment de unitate națională. România trăiește un Maglavit funciar și popular, fiind o referință care ne identifică religios dintr-un timp ancestral. Maglavitul de la 1935 a fost o repliere apologetică a ortodoxiei. Doru Radosav este azi o figură emblematică a istoriografiei românești și un fondator de școală istoriografică. A fost un privilegiu și o onoare pentru mine să fiu ucenic al profesorului și istoricului Doru Radosav, care prin cărțile și studiile sale a deschis noi orizonturi în interpretarea istoriei românești, orizonturi științifice, dezbărate de orice urmă de tezism, ideologie sau propagandă. Pentru domnul profesor Doru Radosav, doar adevărul istoric a contat în ecuația profesională și vocațională. Ajungerea, prin cercetarea științifică și cu o metodologie modernă, la adevărul istoric este definiția peremptorie a istoricului român asumat.
