Trăim, poate, ultimul capitol al unei istorii care a modelat lumea. În fața ochilor noștri – adesea obosiți, adesea seduși de lumini artificiale și conforturi efemere – se derulează, aproape fără împotrivire, procesul unei înlocuiri tăcute, dar implacabile: dispariția Omului Alb din Europa. Ceea ce părea, până de curând, doar o narațiune conspirativă – un „Plan Kalergi” disprețuit de pseudoelite – începe să se aștearnă ca o realitate palpabilă. Împachetate în discursuri umanitare, în slogane despre diversitate și progres, se strecoară politici și decizii care, în fond, slujesc o agendă globalistă de o limpezime înfricoșătoare: dizolvarea identității europene, dizolvarea memoriei, dizolvarea sângelui. Ni se spune că Europa, cu a ei „genă bătrână”, trebuie „împrospătată” prin metisare. Că trebuie să ne temem de consangvinizare. Dar adevărul este că nu se urmărește o diversificare, ci o ștergere. O topire lentă a trăsăturilor, a culturii, a conștiinței unui neam care, în ciuda greșelilor sale, a construit civilizații, a ridicat imperii și a gândit lumea. Omul Alb este frumos – nu doar la chip, ci și prin complexitatea gândirii. A fost războinic, dar și creator. A iubit libertatea, dar a știut să îndure. A ars pe rugul Inchiziției, dar a și luminat mintea lumii cu Enciclopedii. Acum, aceste calități par a fi devenit crime. A sosit, se pare, momentul „notei de plată”.
Dar cine a fost acest om, în esența lui? Ce l-a făcut altădată să strălucească? Răspunsul se poate căuta – și se găsește – în epoci precum Renașterea. A fost vremea în care spiritul uman s-a ridicat din bezna Evului Mediu și a privit din nou cerul cu ochi limpezi și neliniștiți. Leonardo crea zâmbetul enigmatic al Monalisei, Michelangelo dădea viață pietrei și trupului divin, iar Rafael picta Școala din Atena, în care filozofii Antichității renășteau din cenușă.
Dar nu era doar artă. Era o revenire a omului la sine. Un cult al rațiunii, al armoniei, al proporției. A fost vremea în care marile catedrale nu mai erau doar temple ale credinței, ci și simboluri ale verticalității spiritului uman. Dante Alighieri deschidea porțile Infernului cu o mână și ale Paradisului cu cealaltă. Shakespeare dădea glas naturii umane în toată complexitatea ei tragică. Goethe căuta infinitul în adâncul sufletului. Voltaire, Rousseau, Diderot – cuvântul le era sabie. Hugo, Thomas Mann, Camus, Céline, Eliade, Ionesco – toți purtători ai unei flăcări care aprindea conștiințe. Acești oameni n-au fost „privilegii ale istoriei”, ci expresii ale unei civilizații care și-a pus întrebări, care a luptat cu sine, care a gândit, a visat, a suferit și a construit. Tocmai această civilizație este astăzi sub asediu.
Într-o lume obsedată de egalitate impusă, excelența devine suspectă. Iar ceea ce nu poate fi reprodus – spiritul civilizației europene – trebuie, pur și simplu, distrus. În filme, în reclame, în poveștile noii ordini vizuale, figura Omului Alb devine tot mai rară, tot mai caricaturizată, până la dispariție. Se creează un viitor în care el nu mai are loc. Un viitor în care el nu mai există. Istoria a mai cunoscut astfel de dispariții. Unde sunt azi sumerienii? Unde sunt hitiții, asirienii, etruscii? Ce-a mai rămas din măreția lor, din templele, legile și poemele lor? Praful. Coloane rupte. Simboluri pe care nu le mai putem citi. Orice civilizație care nu luptă pentru memoria și pentru forma ei de a fi este sortită uitării. Nu e nevoie de bombe, de armate, de cuceriri: e suficientă indiferența. Mulți încă zâmbesc cu superioritate când aud asemenea avertismente. Le consideră fantezii, distopii, frânturi de delir colectiv. Dar adevărul este că avem de-a face cu o formă gravă de orbire voluntară – o orbire cultivată și încurajată. Sunt oameni care, ca struțul, își ascund capul în nisip ca să nu vadă realitatea. Doar că, de această dată, nu doar capul va fi îngropat, ci și trupul – și împreună cu el, amintirea unui neam.
Istoria, rescrisă de mâini străine și minți cinice, îl va reduce pe Omul Alb la o notă de subsol. O subspecie. O paranteză. Un episod „nedorit” al unei lumi „reformate”. Încă nu este prea târziu. Dar va fi, dacă tăcem. Dacă acceptăm. Dacă nu ne asumăm memoria, rădăcinile, limba, arta, gândirea și demnitatea. Dacă nu ne ridicăm – nu cu ură, ci cu luciditate și curaj – în fața unei agende care nu face decât să excludă tocmai ceea ce ne-a adus până aici: spiritul viu al Europei. Iar Europa nu este un spațiu geografic. Este o idee. O ardere interioară. O muzică. O rugă. Un manuscris. O bibliotecă. O tăcere grea în fața unei statui. Este omul care gândește.
Să nu-l lăsăm să moară.
