A fi sau a nu fi corupt, aceasta este întrebarea care, în mod subtil sau deschis, ne pătrunde viața în fiecare zi. Corupția nu este doar un act juridic sau o infracțiune penală; ea este, mai întâi de toate, o alegere morală. Fie că vorbim despre un funcționar care primește mită, un angajat care falsifică documente sau un cetățean care justifică „micile abateri” prin prisma „așa se face”, corupția începe cu o decizie: alegerea între integritate și compromis. A fi corupt înseamnă a trăda încrederea celorlalți, a colegilor, a comunității, a societății. Înseamnă a pune interesele personale deasupra binelui comun, chiar dacă acest lucru distruge sistemele pe care toți depindem. Și totuși, corupția nu apare întotdeauna sub formă de bani transferați în plicuri. Ea se manifestă și prin tăceri complice, prin normalizarea abuzului, prin acceptarea pasivă a inechității. Când justificăm un comportament necinstit pentru „că toți fac”, ne alăturăm, chiar dacă inconștient, armatei corupției. A nu fi corupt acesta este actul de rezistență. Este alegerea de a spune „nu” chiar și atunci când costă. Este refuzul de a participa la jocul nedrept, chiar dacă ceilalți par să câștige. A nu fi corupt înseamnă a trăi în conformitate cu propriile principii, chiar și în fața presiunii sociale sau a tentației materiale. Este o formă de curaj moral, adesea necunoscut, dar esențial pentru funcționarea unei societăți sănătoase. În România, unde spectrul corupției a umbrit instituții și a afectat încrederea publică, această alegere devine și mai profundă. Fiecare decizie individuală contează. Un angajat onest, un cetățean care raportează abuzuri, un lider care refuză compromisurile, aceștia sunt pietrele de temelie ale unei culturi noi, bazate pe responsabilitate și transparență.
Așadar, întrebarea „a fi sau a nu fi corupt” nu este una retorică. Este una existențială. Răspunsul fiecăruia dintre noi construiește, pas cu pas (vorba unui fost), tipul de societate în care trăim. Și poate că, în cele din urmă, singura cale de a schimba sistemul este să începem cu sinele nostru: a nu fi corupt, pur și simplu. Când un președinte ales își jignește țara și poporul chiar în ziua națională, zi simbolică, sacralizată de istorie, sacrificiu și unitate, gestul nu este doar nepotrivit: este profund subversiv.
Ziua Națională nu este o simplă sărbătoare calendaristică; este un contract moral între conducător și condus, un moment de reafirmare a demnității naționale, al respectului față de moștenirea comună și al angajamentului față de viitor. A jigni poporul în această zi înseamnă a transforma un act de unire într-un instrument de diviziune, a înlocui recunoașterea cu disprețul, solidaritatea cu marginalizarea. Jignirea nu este întotdeauna verbală. Poate fi o absență deliberată de la ceremonii care simbolizează suveranitatea poporului; poate fi un discurs plin de acuzații false, de învinovățiri colective sau de retorică care dezumanizează anumite categorii de cetățeni; poate fi o gest ostil, un gest de dispreț față de simboluri naționale, o negare a sacrificiilor istorice sau o trivializare a valorilor care țin împreună o națiune. În toate aceste cazuri, președintele nu mai îndeplinește rolul său constituțional de „garant al independenței, al unității și al integrității teritoriale”, el devine, prin acțiune sau omisiune, un factor de degradare a încrederii publice și de corodare a coeziunii sociale. Mai mult, gestul are un efect multiplicator: în ziua națională, ochii întregii națiuni sunt îndreptați spre conducător. Fiecare cuvânt, fiecare tăcere, fiecare expresie devine semn. Dacă semnul este de rușine, de dispreț sau de indiferență, el rămâne în memorie colectivă ca o rană deschisă, nu doar pentru cei care au trăit momentul, ci și pentru generațiile viitoare, care vor învăța că autoritatea poate fi folosită nu pentru a uni, ci pentru a umili.
Totuși, această jignire nu este doar o eșuare personală, este un test al democrației. Răspunsul nu trebuie să fie doar indignarea spontană, ci reflecția civică profundă: ce a permis ca un astfel de gest să fie posibil? Ce lacune există în educația civică, în cultura politică, în mecanismele de responsabilizare? Și, mai presus de toate: cum reconstruim încrederea, nu prin retorică, ci prin acțiune consecventă, respect pentru instituții și, mai întâi, pentru oameni? Ziua Națională nu aparține președintelui, aparține poporului. Și atunci, jignirea nu este doar a unui om, ci a unui contract între generații. Restabilirea demnității nu începe cu scuze, ci cu recunoașterea faptului că puterea nu este un privilegiu, ci un îndatorare sacră. Pentru un om, țara reprezintă mult mai mult decât un simplu teritoriu marcat pe hartă. Ea este rădăcina identității, spațiul în care se formează limba, tradițiile, valorile și amintirile. Țara este locul unde ai crescut, unde îți cunoști oamenii, unde simți apartenența. Ea înseamnă comunitate, istorie comună și un sentiment profund de „acasă”. Pentru mulți, țara este o sursă de mândrie, un simbol al rezistenței și al identității colective, chiar și atunci când este departe de perfecțiune. Dar să fie pace! Este bine să uităm acele figuri care nu ne reprezintă chiar dacă se cred; „alese”…
