Cercetările istorice și dovezile arheologice din cele mai vechi timpuri și până astăzi afirmă că VATRA străbună a traco-geto-dacilor – „poporul nemuritorilor pelasgi”, cum frumos îl agrăia părintele Constantin Virgil Gheorghiu, un prodigios, prolific și rafinat scriitor român-universal, sălășluia în marele sân al Munților Carpați. „Aproape fiecare râu mai important care iese din munți este străjuit la dreapta sau la stânga de câte o cetate dacică.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed. Saeculum I.O. București, 2006, p. 403)… Marele istoric Herodot amintea despre strămoșii săi traco-geți, faptul că atunci, „când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer…” Astfel, geții par să fie și un trib al să-geților, lucru care îl remarcă și Ovidiu („între ei nu-i niciunul care să nu poarte tolbă și arc, și săgeți îngălbenite de veninul viperei”.) (cf.Andrei Vartic, Ospețele Nemuririi, Ed. Vicovia și Babel, 2012)… Este o legătură destul de vizibilă între geți și să-geți și Se-ge-tuza Sarmi sau Se-ge -tu-za lui Sarmi, craiul căruia Luceafărul nostru liric Mihail Eminescu i-a închinat poezia cu același nume. „Mijește orizontul cu raze depărtate…/ Natura doarme dusă, tăriile în pace…/ Deodată luna-ncepe din ape să răsaie/ Și pân-la mal durează o cale de văpaie…// Din umbra de la maluri s-a desfăcut în larg/ O luntre cu-a ei pânză sumese de catarg./ Tăind în două apa ea, poartă o păreche:/ Pe Sarmis, craiul tânăr din Geția cea veche,/ Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,/ Stetea și pe-a lui umăr își sprijină o mână.” (Sarmis, ciclul Poezii, Ed. Pentru Literatură)
Lexiconul lui Hesychios din Alexandria, consemnează că termenul pelasg „dhawos”- dhau – ko-s, desemnează cuvântul dac echivalent animalului cel mai inteligent și cel mai frumos Lupul. Se spune că în sanctuarul traco-geto-dacic dogoritoarele vestale deapănă veghea lor aprinsă la flăcările îndârjite ale focului sacru, dantelând într-o broderie albă de nea, chemarea lupilor…
Mircea Eliade explica asocierea dacilor cu lupii, caracterizând astfel inițierile militare, respectiv „confreriile secrete de războinici”, știindu-se faptul că lupii au cea mai bună organizare, cea mai bună tactică și strategie privind calea de atac, respectiv de luptă, de război, strategie adoptată de toți dacii, de Ștefan cel Mare,de Mihai Viteazul, dar și de Napoleon Bonaparte. Traco-geto-dacii descălecători din neamul patriarhal pelasg erau deopotrivă înfrățiți cu cerul și pământul, respectiv cu aștrii, semnele cerului, Calendarul cerului, dar și cu Codrul, apele, munții, bogățiile lor, dealurile, peșterile, natura în toată diversitatea ei, nu numai cu lupii. Lupii geto-daci care s-au luptat cu invadatorii romani păgâni au dat numele lor unor masive muntoase din Carpații Meridionali, precum „Munții Vâlcan situați la dreapta Jiului, Munții Lotrului (părintele Dumitru Bălașa amintește de „hotarul Lotrului”, în Documentul din anul 1720, iar în cel din anul 1725, menționează că „lotrenii – erau oameni fără nici un stăpân – adică daci liberi.” (Preot Dumitru Bălașa, Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenței Daco-Românilor, Liga Română de Misiune Creștină Cluj Napoca – 1999, p. 83)
Mândria munților Vâlcan dincolo de dăinuirea lor milenară prin legende, doine, și simboluri patrimoniale, se imprimă și pe frumusețea neasemuită a Mănăstirii Tismana, despre care atât de sublim ne grăiește poetul-epic Alexandru Vlahuță în nemuritoarea sa „Românie pitorească”, descriere sacră care se ia la întrecere cu penelul și iscusința celor mai mari pictori ai lumii. „La o cotitură a drumului – crengile se desfac, o ferestruie se deschide-n păretele de verdeață, din fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt și galben. De-abia l-ai zărit însă – și bolta de ramuri se-nchide din nou… Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte sus, și pe vârful unei stânci fioroase, îți apare, în toată fantastica ei măreție, mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăznețe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi”. Etimologia cuvântului Vâlcan provine din străvechiul cuvânt pelasg vulkus, care înseamnă lup, descendență din care s-a născut și termenul Lupeni, ori Cetatea Vâlcei, devenită înfloritoare în vremea cânezatului viteazului Farcaș, farkas care în limba maghiară este sinonim cu vulkus – Lup. Munții Vâlcan se învecinează cu Munții Șureanu și cu Munții Lotrului la răscrucea dintre râurile Sebeș și Lotru. „În Evul Mediu și la începutul Epocii Moderne zona Lotrului și a Vâlcei a dat cei mai renumiți haiduci din România.” (Dan Oltean, op. cit., p. 404-405)
Dar și apele mari ale nemuritorilor traco-geto-daci au primit cu largă bunăvoință botezul vitejilor lor: Alutus – înalt, Artemis – Timiș, Crisos – Criș, Maris – Mureș – Marte, Sarmis – stâncă, Samus – Someș – Zamolxe… Munții Orăștiei onorează Carpații Occidentali, care odinioară adăposteau în sânul lor brav reședința politică și spirituală a nemuritorilor daci – Cetatea Sarmizegetuza, menționată de Ptolomeu (98-168 d.Hr.) și de Dio Cassius (155-236 d.Hr.), pe lângă râul Sargeția, apărată de vârfurile Grădiștea, Retezat-Godeanu, cetate înveșmântată într-o aură de sacralitate care i-a adus posterității faima ei milenară înveșmântată într-o nemuritoare aură legendară. În limba noastră străbună, vechea protodaca – limba universală a pământului, Grădiște înseamnă loc întărit, iar Godeanu se tâlcuiește: God – Dumnezeu + eanu – frumuseț, sfințenie, deci Godeanu – Muntele Sfânt – Frumusețea lui Dumnezeu. „Deasupra Sarmizegetusei lui Burebista și Decebal, așezată și ea la 1200 m înălțime, se ridică Dealul Muncelului (1565 m), iar la vreo oră de drum domol către răsărit se înalță principalul vârf al acestui ținut, vârful Godeanului (1659 m)”. (Acad. C. Daicoviciu/ H. Daicoviciu, Sarmizegetusa, Ed. Meridiane)
Neînfricații luptători și bravii strategi geto-dacii-lupi și-au înconjurat Cetatea-Mumă, reședința lor politico-spirituală Sarmizegetusa cu un brâu de cetăți aproape inexpugnabile: Costești, Piatra Roșie, Anineș, Grădiștea Muncelului, construite din rocă masivă, care la rândul lor erau apărate de dealurile înalte ale munților străjeri-temerari. Puțin mai departe de marile cetăți surori, dar bine retrasă în munți, străjuia cetatea Căpâlna, apoi apărată de munții Sebeșului și cei ai Retezatului, se mândrea cetatea Bănița, pentru ca apoi o stâncă uriașă aflată la 20 km de Alba Iulia, ca un impunător turn de veghe să ridice privirea semeață numit Piatra Craivii – Cetatea Craivii, înalt de 1083 m ce leagă hotarul de vest, sud și nord cu munții Trascăului și Metalici, până la Abrud și Valea Arieșului cu Țara Vinului – renumita podgorie a Albei. „Vorbim despre muntele Grădiștei (spune Andrei Vartic), de măreața construcție enciclopedică din Vârful lui, de faptul că săgeata care se află pe acel munte este Săgeata Timpului, săgeată ce poate indica și Timpul SĂ-GEȚII, adică a geto-dacilor.” (Andrei Vartic, Ospețele Nemuririi). „Din tot lanțul carpatic Munții Retezat-Godeanu sunt singurii la care legendele fac referiri în legătură cu eroul Novac sau Iovan Iorgovan, amintiți în denumirile rămase, „Brazda lui Novac” și „Piatra lui Iorgovan.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, op. cit., p. 417). O reflectare a munților Orăștiei o mai privim și în leagănul vestitului umanist, arhiepiscop de Strigoniu, cardinal primat și regent al Ungariei, Nicolaus Olahus (1493-1568), descendent din neamul Basarabilor de la Curtea de Argeș, dar și în unul din cele mai însemnate texte românești ale veacului al XVI-lea, Palia de la Orăștie (1581-1582),posibil o încercare de a tălmăci în limba noastră din Vechiul Testament, primele cărți: Facerea și Ieșirea.
Xenofon tracul (430-360 î.Hr.), discipolul marelui dascăl-filosof Socrate, menționează muntele sacru care adăpostea comoara regilor odrisi – Hieron oros (Anabasis, 7,1, 4), iar Herodot ne amintește cu bucurie despre munții strămoșilor săi traco-geți: „Locuiesc pe niște munți înalți împăduriți cu tot soiul de arbori, cu piscurile acoperite de zăpadă și sunt foarte pricepuți în meșteșugul războiului. Aceștia sunt tracii la care se află oracolul lui Dionyosos, acest oracol se află pe cele mai înalte vârfuri.” (Istorii, 7, 111). Marele tragedian traco-get Eschil în drama sa favorită Bassarizzii, ne vorbește despre Prințul Orfeu – Regele Muzicii universale și despre muntele sacru Pangaion, fratele muntelui Kogaionon. „Apollo când se trezea, mergea dimineața în vârful muntelui Pangaion pentru a fi primul care-l vede pe Helios.” (zeul traco-elen al Soarelui). Orfeu însuși își are obârșia de la muntele sacru Orpheos, care se compune din cele două cuvinte: Or = munte și phos = lumină. (N. Theodosiev, Tracia, nr. 11, p. 374).
Masivul Ceahlău. Unii cercetători cu autoritate certă afirmă că pe la începutul perioadei cretacice (cu peste 150 de milioane de ani în urmă), pe locul Ceahlăului și al Carpaților Răsăriteni se întindea o mare – Marea Carpatică, având spre est un țărm variat și accidentat, iar spre vest un număr de insule formate din roci mai vechi. În cursul scurgerii timpului între aceste țărmuri, o zonă s-a scufundat. Pe fundul mării s-au sedimentat „nămolurile și nisipurile fine”, formând „stratele de Sinaia”, apoi s-au adăugat sfărâmături ce au format „stratele de Bistra”, iar după repetatele mișcări tectonice s-au constituit „stratele de Ceahlău.” (Prof. Ion Băncilă, Ceahlăul și lacul de la Bicaz, cap. Scurtă prezentare geologică, Ed. Uniunii de cultură fizică și sport, București, 1963). Ceahlăul care se ridică din ape spre lumină purcede din sânul Carpaților Orientali, onorat ca muntele – simbol al Țării Moldovei, ori muntele-strajă, lăudat între mulți alții și de Gheorghe Asachi (1788-1869), scriitor și om de cultură, născut în Herța noastră dacică, pentru vârful Toaca și Turnul Panaghia (ce se tâlcuiește ca Maica Domnului cea atotsfântă). „Corăbierul de pe Marea Neagră – vede piscul cel înalt al acestui munte de la Capul Mangaliei și până la Cetatea Albă. Locuitorul de pe țărmurile Nistrului vede soarele apunând după masele acestui munte, iar păstorul nomad, după ce și-a iernat turmele sale pe câmpii Buceacului, se întoarce către casă având în vedere vârful Pionului sau Ceahlăul, întocmai precum o corabie se orientează după lumina farului ca să intre în port.” (c.f. Silviu N. Dragomir, Controverse, Ed. Enmar, București-2001, p. 26). Argumentele istorice afirmă că în jurul muntelui Ceahlău – Kogaionon au existat din zorii timpurii ai istoriei numeroase schituri și peșteri binecuvântate cu călugări, monahii, pustnici și schivnice, și renumita stâncă a Dochiei din muntele Cogheonul, lăcașul lui Zamolzis, căreia Gheorghe Asachi i-a versificat legenda în călătoria sa pe acel munte sacru în anul 1838.
„Între Piatra Detunată/ Ș-a Sahastrului Picior/ Vezi o stâncă ce-au fost fată/ De un mare domnitor”.
Demnitatea prințesei strălucitului rege Decebal n-a fost pătată de năvălitorii romani, fiind ocrotită de marele profet Zamolxe: „O, nu lăsa, Zamolxes, romanii să mă prindă/ Și veci să mă despartă de-al Daciei hotar!/ Ci mă prefă în stâncă negrăindă/ Și-așează-mă de-a pururi sub sfântul tău altar!…// Drumețule, când glasul sublimului vreodată/ Spre templul lui Zamolxes intens te va chema,/ Să treci și pe la stânca în care e-ntrupată/ Făptura celei care, fu Dochia cândva!” Versificată după un veac și ceva de un învățător de la poalele Muntelui. (C. Andraș, Dochia, în „Legendele muntelui Ceahlău”, antologie, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2007). Este evident că Bădița al nostru drag Mihail Eminescu – Profetul jertfitor care a călcat țărâna sacră a țării sale de la un capăt la altul, nu putea ocoli Muntele lui Zamolxe – Înainte mergătorul său. „Mihai Eminescu, care se pare că a fost pe aceste locuri și a urcat pe muntele Ceahlău, în poezia Strigoii și-a aflat izvor de inspirație în această tradiție.” (Tașca Fremătând sprânceana Ceahlăului – File de monografie, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2012)
Lângă cabana Dochia la zece minute și la 30 de minute de stațiunea meteorologică Toaca s-a ridicat ca o mărturie a dăinuirii Mănăstirea Ceahlău, un înălțător lăcaș de cult cu hramurile: „Schimbarea la Față”, 6 August și „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”, 2 Iulie. Dacologi și tracologi „neavizați” de Academia (ne)română din România susțin că la data de 6 August – praznicul Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, când zorii Marii sărbători aprind boreal astrul ceresc, se formează un triunghi energetic deasupra muntele Cehlău ce se reflectă pe cer, moment pentru minute bune și lungi în care vibrează și reverberează entropia – „Săgeata timpului”, care se pogoară încă de la profetul Zamolxe – „Părintele” celui mai perfect calendar „solar”, al lumii, înspre divinul Hristos. Se presupune că este de fapt o întâlnire între Profetul Zamolxe și Profetul profeților – Iisus Hristos, ambii Fii ai Daciei Mari, reflectând în ultraviolet starea timpului, „câmpul gravitațional al Cosmosului, poate cel mai electromagnetic, dar poate și cel entropic – legile Marelui Eter, cum spune Platon în „Alkiona.” (Andrei Vartic, op.)
Printre susținătorii cei mai înfocați că în sânul temerarului Ceahlău se află Muntele sfânt al geto-dacilor – Kogaeonon, amintim pe ilustrul istoric-geograf, din stirpea noastră getă a Regatului Pont, Strabon (marele Străbun cum i se spunea de către contemporani… (63 î.Hr. – 17 d.Hr.) „Muntele unde se retrăgea Deceneus, a fost socotit sfânt și s-a numit Kogaionon și la fel a fost și numele râului care curgea pe lângă el.” (Strabon, Geografia 3, 3, 5). Marelui get i-au urmat prințul enciclopedist Dimitrie Cantemir, cu harta publicată de către fiul său Antioh Cantemir la Amsterdam, în 1737, „Mons Czahlou”, ca adaos la „Descrierea Moldovei”; Jean Baptiste-Bourguignon d-Anville (1697-1782), care publică harta „Troisieme partie de la Carte de Europe”, Avadah Shahlu Kafzoni, îl menționează A. Rizzi-Zannoni, cel care publică harta „La Moldavie, la Valakie et la Transilvanie” în anul 1777; Schachloi M, îl marchează Frederich Wilhelm von Bawr, publicând la Amsterdam în 1781 harta „Carte de la Moldavie, seat of war”, marele dacolog părintele-istoric Dumitru Bălașa, preotul-arheolog Constantin Mătasă, ori medicul-pelerin Gheorghe Iacomi. (ibid. Silviu N.Dragomir, op. cit.). Istoricul Dan Oltean, consemnează că Ko + gaion, muntele sfânt, semnifică întâlnirea dintre zeul cerului Ko (Kronos) și zeița pământului Gaia.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, op. cit., p. 413). Muntele e singura entitate care purcede de jos în sus, din pântecele Mării înspre înălțimea Cerului, așa cum îi este firesc și dacoromânului în zborul său cosmic-spiritual întru continuitate și dăinuire!
