În România nu se mai face politică, tot ce facem este jocul de glezne. Cuvintele cad greu, dar adevărul e că astăzi Parlamentul seamănă mai degrabă cu o scenă de teatru decât cu un for al reprezentării naționale. Discursurile sunt repetate, gesturile calculate, iar deciziile importante amânate sau luate în spatele ușilor închise, departe de ochii cetățenilor. Politica, în sensul ei autentic, acela de construire a unui viitor comun, de gestionare responsabilă a interesului public, pare o amintire îndepărtată. Partidele se înfruntă nu pe programe, ci pe lozinci. Nu pe viziuni, ci pe atacuri personale. Fiecare guvernare devine o partidă de șah în care regii se schimbă, dar tabla rămâne aceeași: corupție subtilă, promisiuni goale, reforme incomplete.
Cetățeanul e spectator, nu actor. El plătește biletul, prin taxe, prin frustrare, prin migrație, dar nu are acces în culise. Jocul de glezne e un spectacol fără scenariu coerent. Partenerii de coaliție dansează un tango forțat, în care încrederea e o monedă de schimb, iar loialitatea se măsoară în funcții obținute. Opoziția, la rândul ei, rareori critică constructiv; mai degrabă așteaptă să cadă cel de la cârmă, nu pentru a îmbunătăți sistemul, ci pentru a prelua scena. Și totuși, politica nu ar trebui să fie un joc. Ar trebui să fie responsabilitate, curaj, viziune. Ar trebui să fie școală, spitale, drumuri, dreptate. Dar când prioritățile sunt menținerea la putere și distribuirea de funcții, cetățeanul devine un număr într-un calcul electoral, nu un destinatar al politicilor. Ceea ce lipsește cel mai mult e autenticitatea. Politicienii nu mai vorbesc cu inima, ci cu calculatorul. Nu mai reprezintă oameni, ci interese de grup. Și atunci, în loc să construiască încredere, sapă gropi în care cade încrederea în instituții. România are nevoie de o renaștere politică, una care să pună omul în centru, nu jocul de putere. Până atunci, vom rămâne prizonieri în acest spectacol fără final fericit, unde gleznele sună tot mai tare, dar drumul înainte e tot mai întunecat.
O încălzire ușoară în afara terenului de joc politic. Dar pasa decisivă o dau organele de forță ale statului. Democrație? În aparență, democrația se joacă pe terenul electoral: alegeri, partide, dezbateri publice, promisiuni. Totuși, dincolo de acest spectacol instituțional, există un alt teren mai puțin vizibil, dar mult mai decisiv, unde adevărata putere își exercită influența: cel al instituțiilor coercitive ale statului. Armata, poliția, serviciile secrete, parchetul, acestea nu sunt simple instrumente neutre, ci actori politici activi, chiar dacă operează sub masca profesionalismului sau a apolitismului. Când criza lovește: economică, socială sau instituțională, partidele se contrazic, parlamentul se adună, dar decizia finală, cea care poate menține sau răsturna un guvern, nu aparține deputaților, ci forțelor de ordine. Ele sunt cele care aleg, tacit, cui îi acordă loialitatea. O poliție mobilizată poate sufoca o revoltă populară; aceeași poliție, indiferentă, poate permite prăbușirea unui regim. Armata, în mod tradițional, este ultimul arbitru al puterii, istoria Europei și a lumii arată că, de la fascism la tranziții democratice, intervenția militară a fost adesea punctul de cotitură. Democrația presupune, în teorie, suveranitatea poporului și controlul civil asupra forței. În practică, această relație este fragilă. Când organele de forță își exercită discreția în favoarea unui grup politic, când deciziile lor nu mai sunt supuse unui control transparent, democrația devine o scenă, o farsă instituțională. Cetățenii votează, dar cine controlează strada, deține adevărata putere. Problema nu este doar abuzul, ci structura însăși a acestor instituții: opacitatea, cultura corporatistă, legăturile secrete cu elitele politice sau economice. O forță de ordine care nu este profund ancorată în statul de drept, care nu este supusă unui control democratic real, devine o amenințare permanentă la adresa democrației.
Astfel, întrebarea „Democrație?” nu se răspunde doar la urne, ci în secții de poliție, în baze militare, în sediile serviciilor. Până când aceste instituții vor rămâne în afara dezbaterii democratice, până când vor acționa ca niște „stări în stat”, democrația va rămâne incompletă, o jumătate de joc, în care partea decisivă se joacă în umbră.
Să fie pace!
