Am citit un articol pe blogul fostului premier, A. Năstase, pe care eu îl consider un mare specialist în materie de politică externă, cu numele: „Independența solitară, suveranitatea partajată și exercitarea în comun a competențelor în dreptul european”. Așa ca o părere personală, toate problemele pe care le-a avut dânsul, au fost datorită acestui fapt, este mult mai versat ca mulți „actuali” politicieni așezați la grămadă. Dânsul ne spune: „În cadrul Noii strategii de apărare, președintele Nicușor Dan a lansat conceptul de „independentă solidară”. M-am gândit să prezint, schematic, o variantă de analiză a legăturii cu conceptele de „suveranitate partajată” si cu cea de „exercitare in comun a competențelor”, din art.148 al Constituției revizuite in 2003. Introducere generală. Transformările ordinii juridice internaționale și europene din ultimele decenii au determinat o reevaluare fundamentală a conceptului de suveranitate. Dacă tradiția constituțională clasică, inspirată de paradigma westfaliană, concepea suveranitatea ca pe o putere supremă, indivizibilă și exclusivă, exercitată de stat în interiorul propriilor frontiere, realitățile secolului XXI au impus o mutație conceptuală. Globalizarea economică, integrarea europeană, digitalizarea, migrația transnațională, amenințările hibride și schimbările climatice sunt doar câteva dintre fenomenele care nu pot fi gestionate în mod eficient prin exclusivitate normativă sau izolare juridică. În acest context, apare necesitatea unor noțiuni noi — independența solidară și suveranitatea partajată — care oferă un cadru analitic adecvat pentru înțelegerea funcționării statului contemporan. Aceste concepte nu reprezintă renunțări la suveranitate, ci transformări ale modului în care suveranitatea este exercitată. Independența nu mai este sinonimă cu separarea totală, iar suveranitatea nu mai este înțeleasă ca monopol absolut asupra competențelor publice. Dimpotrivă, autonomia statului se afirmă într-un context relațional, în care exercitarea în comun a unor competențe devine condiția necesară pentru obținerea unor rezultate inaccesibile în mod individual.” Sincer eu m-am speriat când m-am gândit la o Europă condusă de o singură persoană, o să îmi spuneți că o să fie un consiliu, o suită, dar ce văd acum…? Mai bine să nu intrăm în „polemici cordiale”.
Federalizarea Europei este o temă complexă și în curs de dezbatere, care ridică întrebarea dacă Uniunea Europeană (UE) este deja un stat federal sau doar un pas către federalism. Răspunsul nu este simplu, deoarece UE combină caracteristici ale unui stat suveran cu trăsături ale unei organizații interguvernamentale. În esență, un stat federal presupune o împărțire clară a competențelor între o autoritate centrală și entități regionale (de exemplu, statele în SUA sau landurile în Germania), cu o constituție unică, un sistem juridic unitar și instituții centrale puternice. UE are unele dintre aceste elemente: o curte de justiție (CJUE) cu putere de a interpreta legislația europeană, un buget comun, o monedă unică (euro) pentru 20 de state și instituții supranaționale precum Comisia Europeană și Parlamentul European. Totuși, lipsește o constituție formală adoptată de toate statele membre și o autoritate fiscală și fiscal-bugetară centralizată la nivel european. De asemenea, deciziile-cheie în UE sunt adesea luate prin consens sau majoritate calificată în Consiliul Uniunii, unde statele membre își păstrează un control semnificativ. Acest lucru reflectă natura sa interguvernamentală, mai degrabă decât federală în sens strict. De exemplu, politica externă, de apărare sau fiscalitatea rămân în mare parte sub control național. Cu toate acestea, crizele economice și politice recente (criza euro, pandemia, războiul din Ucraina) au accelerat procese de integrare profundă, cum ar fi fondul de redresare NextGenerationEU sau inițiative comune de achiziție a vaccinurilor. Acestea indică o tendință spre federalism funcțional, unde statele cedează treptat suveranitate în anumite domenii pentru eficiență și solidaritate.
În concluzie, UE nu este încă un stat federal în sens tradițional, dar evoluează spre o formă hibridă de a guverna, combinând elemente federale cu flexibilitate interguvernamentală. Federalizarea Europei este mai degrabă un proces în desfășurare decât o realitate finalizată. Viitorul său depinde de voința politică a statelor membre de a adânci integrarea, în contextul tensiunilor dintre suveranitate națională și solidaritate europeană. Ca o părere personală: Viitorul nu va fi probabil un „Stat Federal al Europei” proclamat solemn, ci o continuă integrare adaptivă, în care statele membre cedează treptat suveranitate în zonele în care simt că acțiunea comună este mai benefică. Federalizarea este, așadar, mai degrabă un proces continuu decât un punct final, un drum periculos, dar inevitabil, pe care Europa pare hotărâtă să-l parcurgă pentru a supraviețui într-o lume a superputerilor. Și ce am văzut până acum? Am cumpărat vaccin pentru patru Europe, acum cumpărăm arme pentru cinci. Dar să fie pace în lume!
