Cugetul primordial protodac – pelasgo-traco-geto-dacoromân care își are firul-fiorul-izvorul din Creație e eminamente religios, monoteist ce întrupează pe linia lui firească, misiunea religioasă, vocația filosofiei, extazul artei, sublimul muzicii și al poeziei, care unite prin Harul divin dau sensul Ființei-Vieții: cel al MENIRII, DEVENIRII, PRIMENIRII, DĂINUIRII, NEMURIRII! Așadar, Sufletul cult valah-românesc capătă toate dimensiunile harice: de libertate, frumos, bine, adevăr, omenie, înțelepciune, creație, dăruire, jertfă, iubire, liturghie, dragoste, care aduc o pătrundere și o înțelegere muzicală a tuturor lucrurilor prin care se slăvește Atotcreatorul! Prototipul acestor virtuți supreme a fost ȚĂRANUL – PATRIARH aflat permanent în comuniune cu TATĂL ceresc, cu Fiul atotcreatorul a toate, cu Duhul Sfânt sfințitorul Cerului și al Pământului. ȚĂRANUL – PATRIARH valah hărăzit cu firea sa naturală, curat religioasă și-a înfipt prin focul inimii, rădăcinile adânc în Glia străbună, iar prin dogoarea sufletului și-a rezemat menirea – sensul de Cer, întrupând deopotrivă Fiii bravi Patriei sale și Aleși cucernici TATĂLUI ceresc.
În VATRA noastră arhimilenară, încă din Zorii Creației divine, ȚĂRANUL valah – stăpânul Moșiei străbune și tâlcuitorul Tainei și Horoscopului ceresc a împlinit prin rugă, pricepere, semnul crucii și înțelepciune toate cele pe care i le-a îngăduit Bunul Dumnezeu: cântare, poezie, artă, știință, filosofie, cosmogonie, teologie, altfel spus: iubirea de Moșie și dragostea de Cer! Pe lângă aceste virtuți firești s-a încununat însă și cu cele esențiale: răbdarea, bunătatea, curajul, iertarea, lupta pentru demnitate lui Dumnezeu, a Neamului, a Patriei și a sa, iar în mod suprafiresc: mărturisirea, eroismul, martiriul și sfințenia – spiritualitatea traco-geto-daco-română – aristocrația națională – naționalismul ei în esență în care se reflectă armonia cosmică! Pe acest val-vad-izvor-curgere de tradiție aristocrat pelasgă și princiar hristică, s-au sălășluit Mamele-Dascăli, Învățătorii, Geniile, Artiștii, Preoții, Ostași bravi, Profeții, Filosofii, Eroii, Martirii, Sfinții și îndeosebi POEȚII harici, cei cu cunună de Sus, având misiunea de a defini și redefini NAȚIUNEA lor pentru a o așeza în rândul de întâi STĂTĂTOARE a omenirii!
Așa s-a născut sub cromatica miresmei serafice imnul întregii Creștinătăți al Sfântului pelasg valah Niceta de Remesiana, „PE TINE, DOAMNE, TE LĂUDĂM…”, ca o prelungire și o străfulgerare întru sabia Cuvântului divin-Hristic, aflată în mâna Voievodului Oștirilor cerești, Arhistrategul Dreptății – Arhanghelul Mihail, dăruită nemuritorului Mihail Eminescu și miracolului păpădiei – Magdei Isanos, poeta „ce se scaldă în zi ca un copil în rîu”; ca un respiro celest carpatin în amontele Vlahuțean al României pitorești al temerarului basarabean Andrei Ciurunga, precum și în mistica iubirii Monahiei Teodosia – Zorica Lațcu, a sacerdotului Demostene Andronescu ori a marelui versificator al Bibliei, Traian Dorz. În planul divin al spiritualității daco-române LIRA și SLOVA sufletului românesc reapare ca o scânteie aprinsă din cremenea lui Aron Cotruș, a lui Nichifor Crainic, a lui Ionel Zeana, în „Strigătul din urmă” al lui Petru C. Baciu ori în rostuirea vremurilor „Vorbirea Lucrurilor” maiorului Ion Gheorghian Ciubreag, ecouri și vibrații ce tind înspre stârnirea de clopote în rugă de foc prin care pătrund „Zările și Zodiile – Poeziilor din Închisoare ale lui Aurelian Bentoiu. Ecoul dangătelor ce reverberează adânc în frica, frustările și revoltele românilor aflați azi într-o vreme de REDEFINIRE și REIDENTIFICARE a destinului nostru național s-a prelins din lacrima-slovei rapsodului Anatol Covali, ori stigătele răstignite pe Crucea nădejdii mântuitoare a Românilor României Tainice, care țin treaz duhul românesc în istorie, în tradiție, în dreapta religie-credință, țâșnite din marile piepturi lirice ale geniilor de excepție patriotică George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Ieroschimonahul Daniil Tudor, Iulia Hașdeu și mai tânara Eliana Popa…
Cel dintâi cuvânt, expresie, psalm, sonet, rugă, catehism se închină de către poet/poetă Frumuseții și Iubirii întrupate absolut în Mântuitorul Hristos și Maria Mama Lui și Maica noastră. „Te-ai născut din Sfânta Ana și-ai călcat prin glodul humii,/ Dar ca Tine n-a fost alta de la-ntemeierea lumii!/ Mai frumoasă ca frumosul, ce-aș putea spre slavă-ați scrie?/ Când Te laudă toți sfinții, Prea Curată-n veci, Marie!” (Eliana Popa, „Îți închin un imn, Femeie!, vol. Ce-ai iubit în mine, Doamne? Ed. Grafix, Craiova – 2019)
TAINĂ: „În ceasurile lungi de rugăciune,/ Când arde viața mea ca o făclie,/ Când mă topesc în flacăra cea vie,/ Ca să plinesc a dragostei minune.// Stă sufletul tăcut și nu mai știe/ De ce cuvintele îi par nebune;/ Și-n loc de stihuri nu mai poate spune,/ Decât numele tău prea scump, Marie!” (Zorica Lațcu -Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, București-2000)
DECENEU
„Pogoară către vale bătrânul Deceneu;/ Pe umerii lui saltă în mers cojocul greu./ De-un veac își duce traiul pe culme între cetini,/ Îi ling piciorul urșii și vulturii-s prieteni./ Citește-n firul ierbii și-n cerul plin de stele,/ Tot viitorul țării, închis în taine grele.// Coboară către vale încet bătrânul mag,/ Privind în depărtare al stâncilor șirag,/ Cu vârfuri sclipitoare de nea către nămezi,/ Și-n vale-s ninși de floare toți merii din livezi.// Se uită lung bătrânul, prelung, la țara Dacă/ Și genele cărunte pe ochii clari se pleacă…/ Privind la munți, la șesuri, cu vechile poteci,/ Adoarme lin bătrânul în somnul cel de veci…” (Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, op. cit.)
DECEBAL CĂTRE POPOR: „Viața asta-i bun pierdut/ Când n-o trăiești cum ai fi vrut!/ Și-acum ar vrea un neam călău/ S-arunce jug în gâtul tău:/ E rău destul că ne-am născut,/ Mai vrem și-al doilea rău?// Din zei de-am fi scoborâtori,/ C-o moarte tot suntem datori!/ Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori moș îngârbovit;/ Dar nu-i totuna leu să mori/ ori câne-nlănțuit.// Cei ce se luptă murmurând,/ De s-ar lupta și-n primul rând,/ Ei tot atât de buni ne par/ Ca orișicare laș fugar!/ Murmurul, azi și orișicând/ E plânset în zadar!// Iar a tăcea și lașii știu!/ Toți morții tac! Dar cine-i viu/ Să râdă! Bunii râd și cad!/ Să râdem, dar, viteaz răsad,/ Să fie-un hohotit și-un chiu/ Din ceruri până-n iad! //De-ar curge sângele pârău,/ Nebiruit e brațul tău/ Când morții-n față nu tresari!/ Și însuți ție-un zeu îți pari/ Când râzi de ce se tem mai rău/ Dușmanii tăi cei tari.// Ei sunt romani! Și ce mai sunt?/ Nu ei, ci de-ar veni Cel sfânt,/ Zamolxe, c-un întreg popor/ De zei, i-am întreba: ce vor?/ Și nu le-am da nici lor pământ/ Căci ei au cerul lor!// Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!/ E rău desul că ne-am născut: Dar cui i-e frică de război/ E liber de-a pleca napoi,/ Iar cine-i vânzător vândut/ Să iasă dintre noi!// Eu nu mai am nimic de spus!/ Voi brațele jurând le-ați pus/ Pe scut! Puterea este-n voi/ Și-n zei! Dar vă gândiți, eroi,/ Că zeii sunt departe, sus,/ Dușmanii lângă noi!” (George Coșbuc, Nunta Zamfirei, Ed. Ion Creangă, București – 1989)
ROMÂNIA: „Tu, Muză care-mprăștii miresme abia simțite,/ Vino, cununi de roze se cade a-ți găti,/ /părul tău negru lasă-l în plete răvășite,/ Căci astăzi împreună un dulce cânt vom fi:/ Cânta-vom amândouă plaiuri din țara mea,/ Cu grânele de aur, de Dunăre stropite,/ Cu dealuri unde vița de struguri este grea.// Doar ce-a surâs Vecia și munții săi îi scoase:/ Bărbați frumoși, în truda câmpiilor mănoase;/ /și mândre, ca seninul, albastrul firmament,/ Femeile torc lâna, cântând, pe la fântână,/ Pe-acest pământ ales din Orient.// Cu aripi de arginturi, Muză a mea stăpână,/ Tu, care-ajungi în locuri-lăcașe pentru zei,/ Aleargă! Zboară iute, și ale tale plete/ Să-nmiresmeze drumul. În ceruri să te vrei,//și-acolo, din văzduhul preablând, ce ți se dete,/ Din multa înălțime, privește-n lung și-n lat.// Jos, pe pământuri care aproape-s asfințite,/ Între un mare fluviu, un fluviu împărat,/ Și piscuri cu păduri de taine năpădite/ Străluminat vedea-vei și-n înflorire plaiul,/ Și dacă-așa văzându-l vei spune: „Este raiul,/ Țara lui Dumnezeu, blagoslovită glia”,/ O, Muză, drept vei spune:/ căci este ROMÂNIA!” (Iulia Hașdeu, Scrieri Alese, Ed. Minerva, București-1988)
RUGĂCIUNE: „Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, stăpâne,/ În fața strălucirii tale./ În drum mi se desfac prăpăstii,/ Și-n negură se-mbracă zarea,/ Eu în genunchi spre tine caut:/ Părinte,-orânduie-mi cărarea!// În pieptul zbuciumat de doruri/ Eu simt ispitele cum sapă,/ Cum vor să-mi tulbure izvorul/ Din care sufletul s-adapă./ Din valul lumii lor mă smulge/ Și cu povața ta-nțeleaptă,/ În veci spre cei rămași în urmă,/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.// Dezleagă minții mele taina/ Și legea farmecelor firii,/ Sădește-n brațul meu de-a pururi/ Tăria urii și-a iubirii./ Dă-mi cântecul și dă-mi lumina/ Și zvonul firii-ndrăgostite,/ Dă-i raza soarelui de vară/ Pleoapei mele ostenite.// Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge,/ Și de durerea altor inimi/ Învață-mă pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele,/ Ci jalea unei lumi, părinte,/ Să plângă-n lacrimile mele.// Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atâtor doruri fără leacuri,/ Dă-mi viforul în care urlă/ Și gem robiile de veacuri./ /De mult gem umiliții-n umbră,/ Cu umeri gârbovi de povară…/ Durerea lor înfricoșată/ În inimă tu mi-o coboară.// În suflet seamănă-mi furtună/ Să-l simt în matca-i cum se zbate,/ /cum tot amarul se revarsă/ Pe strunele înfiorate:/ Și cum sub bolta lui aprinsă,/ În smalț de fulgere albastre,/ Încheagă-și glasul de aramă:/ Cântarea pătimirii noastre.” (Octavian Goga, Poezii, Ed. Tineretului, București-1967)
Poeții/ poetesele sufletului românesc creștin ortodox, adică cei suverani pe pământul Vetrei lor și pe Moșia Străbunilor din cer, sunt hărăziți de Mântuitorul HRISTOS – Poetul absolut al Iubirii, să aibă un destin aparte, ales pentru a înnoi – reînnoi – redefini Destinul neamului lor, purtându-și cu demnitate CRUCEA hărăzită. „Un steag se ridică spre soare,/ mai sus, mai măreț strălucind,/ e CRUCEA în veci salvatoare,/ cerească poruncă vestind.// O goarnă cerească răsună,/ mai larg, mai adânc străbătând,/ în lume-mpărțind Vestea Bună,/ pe toți pentru ea-nflăcărând.// O sabie sfântă străluce/ și-ndeamnă viteaz: îndrăzniți!/ HRISTOS prin credință și CRUCE,/ iubind și slujind biruiți.// Credința străbună v-așteaptă/ uniți să-L slujiți credincios,/ o singură cale: cea dreaptă/ și-o singură țintă: HRISTOS!” (Traian Dorz, Almanah „Iisus Biruitorul” 2001)
Descălecătorii Lirei și Slovei de Aur a Sufletului Românesc își gătesc slăvirile măiastre în fracuri maiestuoase ca pentru o premieră regală, purtând însă pe dedesupt o tunică albă cu fireturi albastru-aurii-biruitoare, de care e prins însă cu finețe hangerul brav de haiduc! „…Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,/ Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?/ Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,/ Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,/ Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?/ Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,/ Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!/ Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire,/ Virtutea? e-o nerozie; Geniul? O nefericire. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici./ Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” (Eminescu, Scrisoarea III în Poezii, Editura Pentru Literatură, 1965)
„Măria Ta, când Țara Românească ți-a fost și tron, și crez, și-mpărăție,/ Tu ai grăit cuvânt ca să rămână, și legământ să vii din veșnicie;/ Că ai să-nvii și să mai mori odată, de câte ori valahii te-or chema,/ În al lor sânge, vei fi viu… să știe și să se teamă lifta asta rea!// Sunt fiică de valah și am un crez, că nația română n-o să piară,/ Suntem puțini aceia ce-am rămas, căci cei mai mulți s-au rătăcit de țară./ Și din istorii ni te-au șters vânduții, ți-au inventat legende cu vampiri/ Măria Ta, mai poți veni odată, în țepe, ca pe iepuri, să-i înșiri?” (Eliana Popa, Cântec Luminii, Solie, Măriei Sale, Vlad Voievod!, Ed. Grafix Craiova-2025)
„Măria Ta din cronica bătrână,/ Ce-ți clatini peste veacuri umbra naltă/ Cu sceptrul tău de aur într-o mână/ Și țeapa ca o lance în celaltă,// Tu care ai stropșit năpraznic turcii,/ Boierii răi, tâlharii și vlădicii/ Și stîrvul li l-ai pus în vârful furcii,/ De se zbătea pădurea ca aricii,/ Tu care-ai pus pe tron întâia oară/ Ca să domnească Sfânta Direptate/ Și ai stârpit necruțător din țară,/ Fărădelegi, trădări și strâmbătate, – // Nu vezi cum joacă hoardele barbare/ Pe trupul țării tale răstignite,/ Cum pângăresc străvechile altare/ Și ne sluțesc sălbatic sub copite?// N-auzi în sihăstria criptei tale,/ Din tot amarul gloatelor bătute,/ Și gemete și vaiete de jale/ Și hohotele slugilor vândute?// Măria Ta, îndură-te și scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureș, o năvală,/ Ștropșește țeasta hoardelor păgâne.// Și fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toți trași în frigăi ca mieii,/ Priveliștea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toți mișeii!” (Ionel Zeana, Vlad Țepeș în, Golgota Românească – Poeme, Soc. Culturală Lamura, București – 1995). „Așa, ca să petrecem împreună, / în cinstea dumneavoastră boieri mari,/ am tras în țepi cinci tururi de șalvari/ și-un pașă cu turbanul cât o lună.// Aici scâncește încă un vlădică,/ proptit într-o prăjină de arțar,/ Alături se holbează un tâlhar,/ că vârful țepii i-a trecut prin chică.// Ciorchinii grași de hoți și pierde-vară/ îi sprijin, să nu cadă, în araci,/ și-n lungi frigări cioplite din copaci/ înfig curvari și trădători de țară.// Să-nceapă cina! Toarnă-mi în bărdacă,/ tu, Doamnă, vinul ochilor tăi mari,/ să beau pentru jupânii puși în pari/ și ninși de stele ca de promoroacă.” (Ștefan Demetrescu,Țepeș, Ed. Marineasa, Timișoara-1994)
Toți acești mari POEȚI – LIRĂ și SLOVĂ a SUFLETULUI ROMÂNESC s-au împărțit prin destinul lor cuminecat întru NEMURIRE în două cete: unii au fost purtători ALEȘI ai Crucii lui HRISTOS, alții au fost și încă mai sunt RĂSTIGNITORI ai Crucii întru HRISTOS!
