De treizecizeci de ani asistăm la flotările pe care le face clasa politică românească: sus-jos, sus-jos, sus-jos! Astăzi auzim despre unul sau altul că e cel mai competent, cel mai bun, ce mai…, este omul providenţial, care va scoate ţara la lumină. Şi noi, muritorii de rând, ne bucurăm cu sinceritate, fiindcă oricare am vrea să fie bine şi lucrurile să intre în normalitate. Trec câteva luni şi despre acelaşi om ajuns în vârful piramidei sociale se spune că este incompetent, corupt, tâmpit, chiar nesimţit, cum încerca zilele trecute să ne convingă o parlamentară, referindu-se la nu știu ce potentat al zilei. Te prinde lehamitea, când vezi asemenea circ derulându-se an de an şi anotimp de anotimp, în timp ce ţara se adânceşte tot mai mult în sărăcie, în deznădejde, în mizerie morală. Ne pleacă tineretul peste mări şi ţări să-şi caute o pâine şi un rost în viaţă, fiindcă nu vede perspective de realizare aici… Ne scade populaţia de la un an la altul; numărul morţilor este de câteva ori mai mare decât al născuţilor… Îmbătrâneşte lumea şi generaţiile tinere sunt tot mai subţiate; industria naţională este piesă de muzeu şi amintire a ceea ce fost cândva; agricultura este o zdreanţă dintr-un veşmânt de lux al ţării; cultura şi oamenii de cultură sunt cenuşăreasa societăţii.
Snobii şi sfertodocşii se umflă precum broasca din poveste, sfidându-ne cu neruşinare, când îşi scot prostia pe gard şi ne obligă să le-o admirăm; manualele de istorie se subţiază de la an la an, fiindcă nu trebuie să ştim prea mult despre trecutul nostru; starea morală a populaţiei este tot mai decăzută; infractorii mişună ca puricii pe câini.
Des, tot mai des, vin mai marii sau mai micii să ne cerşească voturile şi ne promit marea cu sarea. Ne aruncă drept momeală, sau plată, sau mită sau cum vreţi să-i ziceţi, câte o bucată de pâine, câte o sticlă de bere sau un kilogram de zahăr. În ultima vreme am văzut ca ne-au trimis câte două plicuri, cu care cred că ne vor cumpăra convingerile, conştiinţele şi voturile! Abia după ce ajung unde vor să ajungă, prostindu-ne cu neruşinare, vedem cât ne-au minţit, dar e prea târziu. Indiferenţa ne cuprinde ca o pecingine. Numărul celor ce nu se duc la vot e tot mai mare de la un scrutin la altul. Chiar trebuie să treacă patruzeci de ani de rătăcire prin pustie ca la poporul evreu pentru a ajunge în pământul făgăduinţei? Chiar nu avem oameni capabili, care să zică şi altceva decât ,,Sus-jos, sus-jos?” Chiar nu suntem suficient de maturi ca să ne dăm seama că este timpul să ne ocupăm şi de lucruri mai serioase, decât să fim măscărici de circ?
