Prin 2019, în mass media mainstream (Financial Times, The New York Times, Le Monde sau Les Echos), se vorbea despre necesitatea resetării capitalismului. Martin Wolf insista că ar fi necesară salvarea capitalismului de rentieri și monopoliști și ieșirea de sub imperativul ca mașinile globaliste de făcut munți de bani pentru manageri și acționari să își adopte un scop, o rațiune de a exista, căutarea profitului cu orice preț fiind privită ca auto-destructivă. Thomas Pickety (Capitalism și ideologie) analiza tendința aberantă a capitalismului „piețelor libere” către ascuțirea inegalităților economice și sociale și înspre adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci. În acei ani de dinainte de pandemie, în America era la modă un anume Gabriel Zucman, fost doctorand al lui Pickety și consilier economic al senatoarei Elizabeth Warren. Este același Gabriel Zucman care este pe toți pereții acum, în Franța, și care a divizat elitele franceze cu al său impozit pe averile foarte mari, de doi la sută. I se opune chiar Bernard Arnault, cel mai bogat miliardar al Franței, cel care deține patronul LVMH, conglomeratul produselor franceze de lux (inclusiv Louis Vuitton face parte din acest grup deținut de Aranult). Zucman, de asemenea, este vedeta stângii franceze. Eu, unul, în urmăresc încă de prin 2018, de când citeam ediția printată a cotidianului economic francez Les Echos, la care eram abonat. Printre altele, în anii 2018-2019, Gabriel Zucman evidenția o realitate mult mai dură decât capitalismul rentier și monopolist, care are toate atributele unui neo – feudalism. Este vorba despre faptul că acest neo-feudalism fură din avuția națiunilor prin tehnici și instrumente neoneste, înșelătoare și planificate contractual, contabil și criptic (secretizat). Teza de doctorat a lui Zucman a fost publicată în anul 2013 sub titlul „Avuția ascunsă a națiunilor”, autorul intentionând, probabil, să le dea o lecție de smerenie enoriașilor cultului „școlii austriece”, care au dat o dimensiune absurdă (și contrară spiritului său inițial) cărții lui Adam Smith din 1790, „Avuția națiunilor”. Zucman consideră rapace, brutal, cinic și inegalitar acest „capitalism”, un mod de organizare a economiei generând averi colosale în mâinile unui număr din ce în ce mai mic de persoane care stăpânesc averi, resurse și destine umane, pe de o parte, și sărăcie și chiar sclavie, pe de altă parte.
În cartea sa din 2019, „Triumful inegalitatii” (co-autor, Emmanuel Saez), Zucman arată măsurile pe care economiile mari ale lumii ar trebui să le ia pentru a opri această tendință neo-feudală și sclavagistă, pentru a reda capitalismului forța de auto-corectare și de auto-reinventare. Printre altele, Zucman propunea atunci o taxă doi la sută pe averile foarte mari și pe cifrele uriașe de afaceri ale mutinaționalelor – idee care, azi, vuiește la protestele populare anti-establishment din Franța și din alte țări ale UE. Banii din această taxă ar fi urmat să sprijine datornicii la bănci pentru creditele de studii sau ipotecare și cetățenii care nu beneficiază de asistență medicală, întrucât nu sunt asigurați nici în sisteme publice, nici în sisteme private de asigurări de sănătate (problematică extrem de gravă în SUA) sau beneficiază de un sistem precar și subfinanțat de asigurări de sănătate (cum este dintotdeuna sistemul românesc de sănătate).Zucman, de altfel, se înscrie într-o suită de autori „eretici” din perspectiva cultului neo-liberal sau libertarian, între care cel mai remarcabil este Joseph Stiglitz (laureat al Premiului Nobel pentru economiei pentru lucrare Prețul inegalității, 2011), autori care au vizualizat de timpuriu această tendință malefică de concentrare a bogăției și de acutizare a inegalității și au propus măsuri de ieșire din blocajul mental al „profitului cu orice preț”, determinat de promovarea globală și agresivă a teoriilor lui Milton Friedman la începutul deceniului ’80 al secolului trecut, idei puse în practică de Ronald Reagan și Margaret Thatcher în SUA, respectiv UK și, ulterior, prim mimetism și imperialism cultural, în toata lumea, inclusiv în Rusia lui Elțîn și a primilor ani de domnie a lui Putin.
Personal, am considerat că acest tip de „capitalism” instalat în economia contemporană și în politicile globaliste dupa recesiunea declanșată de falimentul băncii de investiții Lehman Brothers (octombrie 2008) este o formă insidioasă și acaparatoare de neo-feudalism, înspăimântătoare sub aspectul potențialelor consecințe asupra societății, asupra mediului și chiar asupra viitorului umanității. Ideea resetării și a îmblânzirii fiarei capitaliste care a produs cea mai acută inegalitate socială din istorie este, desigur, o idee bună și credibilă, dar nu poate fi pusă în practică de șoferul autobuzului care se îndreaptă cu 200 de km la oră către zid, fiind beat și având la activ multe antecedente de „rekless driving”. Acest șofer nu este deloc credibil. Economia UE era, în anul 1989, cea mai mare din lume. Peste 23 la sută din PIB – ul global era realizat în UE, o uniune economică a unui număr de doar zece state. La nivelul de azi, UE mai realizează doar 12 la sută din PIB – ul global. Între timp, numărul statelor membre a crescut la 27, iar populația, la 460 de milioane. Dintr-o uniune economică, unde libertatea comerțului și libertatea opiniei și a alegerii politice erau definitorii, UE a devenit un supra-stat, cu tendințe federale și militariste, unde libertatea de opinie și de alegere politică au devenit concesiuni, acordate cu pipeta și doar în mod condiționat celor care se supun și care cred orbește în adevărul oficial, birocratic. Ceilalți au „libertatea” de a tăcea și de a consimți implicit, în caz contrar fiind pasibili de sancțiuni și de „cordon sanitar”.
România ultimilor 36 de ani a fost condusă pe baza ideologiei consultanților și a profesorilor acestui șofer delincvent și beat. Este ideologia capitalismului de pradă, a privatizărilor cu orice preț, a austerității inutile menite a chinui în mod gratuit milioane de oameni și, mai ales, a concentrării avuției și a producției interne ale României în mâinile câtorva oligarhi beneficiari ai unui „capitalism” de cumetrie și în conturile „off shore” ale unor corporații multinaționale. Acest neo-feudalism românesc a generat corupția fără corupători (poate s-a reținut, totuși, noua expresie a oligarhilor economici de la noi, „șpaga de supraviețuire”) și evaziunea fiscală fără evazioniști (mai numită și „optimizare fiscală”). Mult mai important este că adevăratul capitalism, cel în care își asumă riscuri antreprenorii și clasa de mijloc, este sistematic falimentat. Resursele naturale și plus-valoarea creată aici se scurg, desigur, continuu, peste graniță, dar o țară care nu mai oferă locuri de muncă și un trai decent devine automat sursă de forță de muncă pentru imperiu. De aici a rezultat cel mai mare flux de migrație de forță de muncă din întreaga istorie a Europei – peste cinci milioane de oameni, produsul sistemului românesc de educație, finanțat de cetățenii și antreprenorii români, au plecat la muncă în imperiu, unde nu a mai fost nevoie de alte costuri cu educația și unde se achită impozite și contribuții sociale străine de România. Să ne reamintim că, în anii de dinainte de pandemie, era larg răspândit cultul apocalipsei prevestite de creșterea salariilor, a pensiilor și a celorlalte prestații sociale (burse de studii, indemnizații de creștere a copiilor mici, ajutoare sociale). În contradicție cu Constituția și cu CEDO, în repetate rânduri, soluția găsită în și după pandemie a fost austeritatea pentru căței, dublată de strângerea progresivă a șurubului fiscal și triplată de ajutoare de stat, facilități și toleranță la infracționalitate oferite corporațiilor (care continuă să facă profit cu orice preț și aruncă peste granițe toată plus-valoarea făcută aici, liberă de orice taxe și impozite). Atributul de „stat social” și principiul traiului decent la care are dreptul orice cetățean au fost trivializate, sub pretextul crizelor – crize de care au fost mereu vinovați șoferii beți ai autobuzului social și de care au beneificiat mereu, pentru a se supra-îmbogății, mari actori bogați ai economiei și politicii.
P.S.: Am vorbit despre necesitatea resetării capitalismului, încă din 2015 (remember Parakletos, CH Beck, 2015). Tot în acea colecție de eseuri am vorbit despre nenorocirea pe care o pot abate asupra noastră rentele, privilegiile și exclusivitățile care caracterizează „capitalismul” românesc, precum și despre dezechilibrul ca o malnutriție care afectează întreaga noastră economie. De atunci încoace mi se tot recomandă să mă limitez la procesele mele… Nimeni nu e profet în țara sa.
