Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (la 29 August) este cea mai zguduitoare zi de celebrare a Sfântului. Și e pusă tocmai la sfârșitul anului bisericesc! S-ar părea că rămânem cu gustul amar, că binele, adevărul, dreptatea sunt condamnate la decapitare, în timp ce imoralitatea, dictatura, bunul plac, crima și criminalii trec în anul următor triumfători! Ioan nu era un oarecare. Ioan era un intelectual al vremii sale, un om ancorat în realitate, care vedea nedreptățile la tot pasul și nu se sfia să le demaște, cu orice preț și cu orice risc. Ioan striga în mijlocul orașului, la porțile palatelor, în fața mulțimilor, că dezmățul și corupția mai marilor au depășit limitele, că birurile puse pe umerii muritorilor de rând au devenit insuportabile, strivitoare, că dreptatea umblă cu capul spart, iar nedreptățile strigătoare la cer se întâlnesc la tot pasul. Auziți-i glasul: ,,pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care voi nu voiţi să le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar dar foarte puţin vă interesaţi de îndeplinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Ioan era un om învățat. În pustia Kumranului, în peșterile de acolo citise în bibliotecile esenienilor, cele mai bogate după biblioteca din Alexandria, mii de pagini ale scrierilor de tot felul ale oamenilor învățați ai lumii vechi. Se retrăsese acolo, renunțând la confortul lumii. Prefera să mănânce rădăcini și lăcuste decât delicatesele din palatele mai marilor zilei. Prefera să suporte arșița soarelui și a nisipurilor decât să se lăfăie în răcoarea piscinelor și umbra grădinilor. Ioan ar fi făcut o carieră politică strălucită, dacă ar fi cântat în strune stăpânilor zilei, dacă ar fi devenit lup asemenea lor. El a vrut și a reușit să rămână oaie până la ultima suflare, în sensul că nu a făcut nici un compromis, nu a învățat limba lupilor și nici n-a urlat ca ei.
Nu-i era frică de stăpânii zilei, nu-i era frică nici chiar de rege, ci, riscându-și libertatea, sănătatea și viața, spunea adevărul despre tot și despre toate. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Ioan ar fi fost un ziarist de înaltă clasă. Putea să aibă avere, putere, funcții, dar a preferat sărăcia și curățenia, credința și simplitatea, convins fiind că acestea sunt cele mai trainice podoabe ale sufletului, că toate celelalte sunt ceață și umbră amăgitoare. Ioan a devenit glasul lui Dumnezeu în lume, condeiul cu care dumnezeirea și-a exprimat dezaprobarea, revolta și scârba față de decăderea mai marilor zilei. Ioan a fost vocea miilor de oprimați și de nedreptățiți ai vremii sale și dintotdeauna. Sărbătoarea lui încheie anul bisericesc, dar sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului deschide noul an bisericesc, dând astfel și speranța că idealul lui Ioan nu a murit odată cu el. Idealul lui Ioan avea să fie continuat de Însuși Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos.
Ioan poate fi propria noastră conștiință, care strigă cu toate puterile ei și protestează de câte ori noi încălcăm voia lui Dumnezeu. Din păcate, îi aud glasul puțini, foarte puțini și tot mai puțini dau urmare îndemnurilor ei. Ioan nu a murit. Ioan continuă să trăiască prin fiecare dintre noi, care avem curajul să ne apărăm adevărul, dreptatea, credința, limba, tradițiile și Țara.
