În anul 2002 apărea cartea lui Cristian Tudor Popescu „Libertatea urii”. Mă întrebam în inocența mea: cum poți scrie o carte despre ură? Dar totuși pe undeva spune: „Pe măsură ce sufletul omenesc se cufundă în vulgaritate, grosolănie, materialism ordinar, nepăsare, se intensifică nevoia de fațadă metafizică.” Aici avea dreptate, iar această cufundare în vulgaritate și grosolănie a continuat. În vremurile moderne, ura pare să capete proporții tot mai mari, pătrunzând în spațiul public, politic, social și chiar familial. Această creștere a ostilității nu este rezultatul unui singur factor, ci al unei combinații complexe de cauze sociale, tehnologice și psihologice. Unul dintre factorii principali ai acestei haine este tehnologia, în special rețelele sociale. Platformele digitale au transformat comunicarea într-un spațiu de concurență pentru atenție, unde conținutul extrem, agresiv sau polarizant atrage mai multe clicuri. Algoritmii care conduc fluxurile de informații promovează adesea mesajele care stârnesc emoții puternice – furie, indignare, frică – amplificând astfel tensiunile sociale. În acest context, empatia este înlocuită de reacții rapide, iar dialogul autentic dispare în fața blocajelor și a blocărilor. Alături de acest aspect tehnologic, criza identității și a sensului într-o lume globalizată contribuie la creșterea urii. Multe persoane se simt dezrădăcinate, excluse sau ignorate de elitele politice și culturale.
Această anxietate existențială este adesea canalizată către „celălalt” – migranți, minorități, adversari politici – transformat în țap ispășitor. Ura este astfel folosită ca mecanism de consolidare a identității colective, chiar dacă aceasta este construită pe baza exclusivității și a dușmăniei. Pe plan politic, retorica polarizantă a crescut semnificativ. Liderii care apelează la diviziuni – „noi versus ei” – obțin adesea sprijin mai mare în contexte de incertitudine economică sau socială. Această strategie, eficientă pe termen scurt, corodează încrederea în instituții și în comunitatea largă, transformând diferențele de opinie în conflicte morale sau existențiale. În plus, educația și cultura empatiei sunt adesea neglijate. În loc să învățăm să ascultăm, să înțelegem și să negociem, suntem încurajați să ne afirmăm identitatea prin opoziție. Rezultatul este o societate în care ura devine o formă de apartenență, o dovadă de „autenticitate”. Ura nu este inevitabilă; ea este, în mare parte, o alegere pe care o facem zilnic, conștient sau nu. Iar singura cale de ieșire este reînvățarea empatiei, ca act de rezistență și speranță.
Incertitudinea economică nu generează direct ura între oameni, dar creează condiții propice pentru apariția și amplificarea tensiunilor sociale. Atunci când locurile de muncă devin instabile, veniturile scad, iar viitorul pare incert, oamenii tind să intre într-o stare de anxietate colectivă. Această anxietate, dacă nu este gestionată prin politici sociale echitabile și comunicare transparentă, poate fi canalizată către grupuri vulnerabile. În perioadele de criză economică, resursele devin mai puțin accesibile, iar competiția pentru ele – locuri de muncă, locuințe, servicii medicale – se intensifică. În acest context, indivizii pot adopta atitudini defensiv-agresive, văzând pe ceilalți nu ca parteneri într-o luptă comună, ci ca adversari. Astfel, ura nu apare din simpla lipsă de bani, ci din modul în care societatea răspunde acestei lipse – adesea prin excludere, discriminare sau găsirea unor țapi ispășitori. Propaganda politică sau mass-media pot exploata această vulnerabilitate, promovând discursuri care asociază sărăcia sau ineficiența sistemului cu anumite categorii etnice, religioase sau sociale. Imigranții, minoritățile sau clasele defavorizate devin ușor ținte ale resentimentelor, chiar dacă nu sunt vinovați de declinul economic. În acest fel, incertitudinea este transformată în ură, nu prin necesitate, ci prin manipulare. Totuși, istoria arată că, în unele situații, crizele economice au stimulat solidaritatea, cooperarea comunitară și reformele sociale profunde. Diferența o face factorul politic, educația și capacitatea unei societăți de a-și recunoaște problemele fără a le proiecta asupra celor slabi. Prin urmare, incertitudinea economică nu este cauza directă a urii, ci un catalizator. Ea amplifică fricile latente și slăbește încrederea în instituții, dar modul în care o societate reacționează – cu empatie sau cu ostilitate – depinde de valorile pe care le promovează și de echitatea cu care împarte povara crizei. Pentru a preveni ura, este bine să construim comunități reziliente, bazate pe justiție socială, dialog și responsabilitate colectivă. Mă gândeam că această „globalizare a urii” nu este startul unei globalizări agresive, război.
Dar despre acest subiect sper să vorbesc într-un articol viitor. Să fie pace și fără ură!
