A fost un dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Nu ne-am întâlnit niciodată față către față, dar mulți ani am purtat corespondență. Era un om sincer, prietenos, generos. Găsea timp să-mi citească încercările mele literare și să-mi scrie pe-ndelete părerile sale. Își permitea de multe ori să facă aprecieri curajoase și riscante cu privire la stările de lucruri din țară. Îi așteptam scrisorile, așa cum le așteptam pe-ale părinților, când eram elev sau student. Lectura lor mă îmbogățea sufletește, îmi întărea moralul și speranța de mai bine. Profesorul Gheorghe Bulgăr se născuse în com. Sanislău din județul Satu-Mare în 1920. Studiase în Transilvania, apoi ajunsese student în București, la Filologie, având profesori de neuitat, precum: Tudor Vianu, Dumitru Caracostea, Alexandru Rosetti, Radu Zbierea, Gheorghe Brătianu, Ion Petrovici, N. I. Herescu și alții. A debutat la „Revista Fundațiilor Regale” condusă de Camil Petrescu, apoi de Ovidiu Papadima. A colaborat la numeroase reviste literare din toate zonele țării. Și-a definitivat studiile și a atras atenția unor corifei de vârf ai culturii române. A fost apreciat de Eugen Ionescu, Tudor Vianu, Mircea Eliade sau Alain Guillermou. A fost profesor la Universitățile din București, Sorbona (1965-1967), Lyon (1978-1980) și Bordeaux (1988-1990). A scris mult în presă, dar și volume de sine stătătoare, personale sau în colaborare. A murit la 13 iunie 2002 și a fost înmormântat la Cimitirul Belu din București.
Întâmplarea a făcut să intru în corespondență cu dânsul. Strângeam amintiri despre marele istoric Nicolae Iorga. Pentru aceasta am alcătuit o circulară, pe care am publicat-o în câteva reviste literare ale vremii și pe care am trimis-o apoi la câteva sute de persoane din țară și străinătate, pe măsură ce le descopeream adresa. Din această acțiune s-a născut volumul Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut, singura lucrare cu această temă din peisajul cultural românesc. Domnului Bulgăr i-am scris în acest sens la 10 ianuarie 1986. Adresa dumnealui mi-o dăduse Părintele Gh. Dumitrescu-Bistrița, cu care corespondase în anii precedenți. Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat, căci la 22 februarie am primit o scrisoare foarte prietenoasă, afectuoasă chiar, de la Profesorul Gheorghe Bulgăr. Își destăinuia câteva amintiri personale despre Nicolae Iorga, apoi se destăinuia cu sinceritate, ca de la om la om, ca de la prieten la prieten. A început de atunci o corespondență destul de intensă între noi. Am găsit mereu motive să-l provoc să continue să-mi scrie. I-am cerut părerea, spre exemplu, de etimologia cuvintelor de pe la noi „napraor” și „jidovini”, i-am trimis decupaje din presa literară românească, în care era vorba de dânsul. La vremea aceea eram abonat la vreo 36 de publicații literare, istorice, teologice și medicale. Când găseam în ele câte un articol care priveau pe vreunul din cunoscuții mei, îl decupam și i-l trimiteam persoanei respective. Domnul Gheorghe Bulgăr ședea mai mult în Franța, unde preda în învățământul superior, nu avea posibilitatea să urmărească presa românească decât în mică măsură, așa încât legătura cu unul ca mine era chiar o necesitate și pentru dânsul.
În mai multe scrisori m-a invitat, când merg în București, să-i dau telefon și, dacă este în țară, să-i fac o vizită. N-am făcut-o niciodată. Era însetat de viața culturală din țară. I-am trimis în 1986 o invitație la un simpozion de paremiologie de la Tr. Severin și nu mică mi-a fost surpriza, când am primit scrisoare de la dânsul, în care mă ruga să-l înscriu în program cu o comunicare privind proverbele culese de Elie Miron Cristea, fostul patriarh al României. N-a putut participa personal la simpozion, dar a trimis lucrarea la timp. Îmi trimitea extrase după articole de-ale sale publicate în țară și străinătate. Uneori îmi scria despre lucrările sale în curs de pregătire sau de apariție. În 1987, spre exemplu, îmi spunea că lucrează la ediția a II-a a Dicționarului de sinonime și a terminat volumul Istorie și filologie pentru Editura Eminescu. La 3 septembrie 1987 îmi spunea că abia sosise de la Paris, unde a participat la simpozionul „omagiul lui Mircea Eliade” de la Centrul Pompidou. A locuit la Prof. Guillermou. Îmi dădea și o notiță bibliografică privind preocupările sale de paremiologie.
La 24 ianuarie 1988 l-am rugat să mă pună în legătură cu vreo revistă din Franța, unde să prezint materialul Ecoul Revoluției Franceze în ideologia clerului român. L-am întrebat și ce părere are în legătură cu Biblioteca Franceză din București, despre care circulau păreri contradictorii, iar eu eram abonatul ei. Răspunsul a venit prompt, la 6 februarie. Mi-a trimis o lungă scrisoare, în care-mi spunea că a participat la un simpozion UNESCO, în cadrul căruia a cunoscut pe poetul Grigore Vieru de la Chișinău, care i-a făcut o impresie excepțională. Îmi trimitea un exemplar din „Telegraful Român”, în care avea un interviu cu Mircea Eliade. Mă sfătuia să continui relațiile cu Biblioteca Franceză din București, în ciuda disensiunilor româno-franceze de la ora aceea. De la 15 decembrie trebuia să fie la Universitatea din Bordeaux. Abia la 10 martie îmi scria, numindu-mă „iubite părinte și confrate”, că i-a venit aprobarea să plece la Universitatea din Bordeaux, ca să preia lectoratul de limba română. Își dădea seama că e foarte târziu, însă socotea că e important să mențină, totuși, cursul, să nu-l desființeze cei de acolo. Vrea să le facă studenților „sinteze asupra specificului latinității noastre, în comparație cu cele specifice Occidentului romanic”. Șederile în străinătate erau uneori scurte. În 1988, bunăoară, la 15 iulie îmi scria că s-a întors deja din Franța și că așteaptă să-i apară volumul Filologie și istorie. Se entuziasma ca de propria reușită, când mi-a apărut volumul Coloana Infinită. M-a asigurat că va scrie despre el. Îmi făcea chiar unele destăinuiri despre Mitropolitul Antonie Plămădeală.
În iulie 1989 se plângea că multe articole ale sale încredințate revistelor din țară au rămas nepublicate. Se răspândise zvonul că nu se va mai întoarce din Franța și a fost destul să i se blocheze accesul la presa internă. Din când în când se ducea la Satu Mare să vadă locurile, să întâlnească oamenii, să-și reîncarce bateriile sufletului. Așa îmi scria în 17 septembrie 1989, precizând, totodată, că a încheiat volumul Eminescu azi, că face conferințe, dă interviuri pentru radio și reviste și multe altele. La 5 martie 1990 îmi scria entuziasmat despre felul elogios cum relatează presa franceză despre Revoluția română. În scrisoarea respectivă erau pasaje superbe, în care autorul se dovedea a fi un om profund religios. De acum corespondența noastră s-a rărit. M-a luat avalanșa de preocupări „postrevoluționare”, de răspândire a cărții religioase în lume și bucuriile întâlnirii cu prieteni și apropiați prin scrisori s-au diminuat simțitor. Domnul Bulgăr mi-a mai scris câteva scrisori în anii următori, plângându-se că i se deteriorează tot mai mult starea de sănătate, apoi s-a așternut tăcerea! Profesorul Gheorghe Bulgăr rămâne o personalitate de referință a culturii române, dar și un prieten cald, gata oricând să te ajute cu un sfat competent, binevoitor și dezinteresat.
Dumnezeu să te ierte, drag prieten al tinereții mele!
