După 1989 au apărut multe cărți scrise de oamenii care au lucrat în sistemul de apărare și securitate al țării. Exemplu: Aurel I. Rogojan „Fereastra serviciilor secrete” sau Filip Teodorescu cu un „Un risc asumat”. Toate mi-au arătat că este ceva putred acolo „undeva, cândva”. Ca să nu spun Danemarca când Hamlet întâlnește fantoma tatălui său. Recenta carte, „SRI Sistemul românesc din interior”, scrisă de Daniel Florea este de o sinceritate rareori întâlnită în literatura memorialistică românească, oferă cititorului o călătorie tulburătoare prin labirintul serviciilor secrete românești. Autorul, care a trăit din interior realitățile ascunse ale Sistemului Românesc de Informații, nu doar dezvăluie mecanismele de funcționare ale unei instituții puternice, ci oferă și o reflecție profund umană asupra prețului cunoașterii, al loialității și al conștiinței într-un mediu construit pe secrete și manipulare. Ceea ce face această carte deosebită este autenticitatea cu care sunt înfățișate evenimentele. Nu este vorba despre speculații sau teorii ale conspirației, ci despre trăiri, dialoguri, momente de tensiune și decizii critice luate în tăcere, în adâncul unor birouri inaccesibile. Scriitorul nu se ascunde în spatele anonimatului sau al ficțiunii – alegerea de a vorbi deschis, deși riscantă, conferă întregii lucrări o forță morală impresionantă.
Prin paginile lucrării, cititorul descoperă nu doar cum funcționează un serviciu de informații într-o țară post-comunistă, ci și cum se păstrează echilibrul între patriotism și servilism, între datorie și conștiință. Sunt dezvăluite practici de supraveghere, metode de recrutare a informatorilor, dar și presiunile politice care au modelat, de-a lungul anilor, direcția activității SRI. Totodată, autorul nu ezită să vorbească despre greșelile sistemului, despre abuzuri, dar și despre oamenii care, în ciuda contextului, au încercat să păstreze un minim de integritate. Stilul este direct, fără artificii literare inutile, ceea ce o face accesibilă și captivantă. Fiecare capitol pare o mărturie, nu o ficțiune. Emoția, indignarea, dar și tristețea sunt prezente în mod constant, conturând portretul unui om care a văzut prea mult și care simte nevoia imperioasă să spună adevărul. „SRI, Sistemul românesc din interior” este mai mult decât o carte – este un act de curaj civic. O lucrare esențială pentru oricine dorește să înțeleagă mecanismele ascunse ale puterii în România contemporană și prețul pe care îl plătește cineva care a ales să trăiască în interiorul unui sistem, dar să rămână, până la capăt, Om.
Dar ce m-a impresionat cel mai mult, este: „Deși sunt rezervist cu 21 de ani de militărie „în spate”, nu primesc nicio pensie de la statul român și nici alte drepturi care s-ar acorda militarilor (nu iau medicamente compensate sau gratuite, nu merg în locurile de cazare sau de odihnă și tratament ale SRI etc.” Cum este posibil ca un om care și-a apărat țara 21 de ani să fie tratat în felul acesta, iar toate s-au întâmplat pentru că nu a pupat mâna unui „șef pilos”. Poate că așa știm noi să recompensăm libertatea de a fi om.
Deci un om a muncit timp de 21 de ani în cadrul Serviciului român de informații, instituție care în perioada regimului comunist din România, avea rolul de a asigura securitatea statului, dar care a fost adesea asociată (uneori pe ne drept) cu represiunea politică și încălcarea drepturilor omului. După încheierea activității, omul a fost supus unui proces intern, în urma căruia a fost condamnat în mod ipotetic – adică fără ca o sentință definitivă să fie pronunțată sau dovezile să fie concludente. Ulterior, instanța militară l-a achitat, ceea ce înseamnă că nu a fost găsit vinovat de faptele de care a fost acuzat. În ciuda achitării, bărbatul nu a mai primit pensie. Această situație ridică semne serioase de întrebare privind respectarea drepturilor fundamentale, în special principiul prezumției de nevinovăție și dreptul la pensie ca parte a dreptului la o viață demnă. Achitarea înseamnă că, din punct de vedere legal, persoana respectivă este considerată nevinovată, iar consecințele unei condamnări ipotetice sau a unei suspiciuni nu ar trebui să persiste după decizia instanței. Refuzul de a acorda pensia în acest caz poate fi interpretat ca o formă de sancțiune extra-judiciară, care contravine statului de drept. Indiferent de natura serviciului anterior — inclusiv dacă a fost într-o instituție controversată (prin cei care au condus) — o persoană are dreptul la pensie dacă a îndeplinit condițiile legale: vechime în muncă, contribuții la sistemul public de pensii și împlinirea vârstei legale.
Este normal ca sistemul juridic și cel social să facă distincția clară între evaluarea morală a unor fapte din trecut și aplicarea dreptului pozitiv. O achitare trebuie să aibă efecte reale și pozitive pentru persoana respectivă, nu doar în plan simbolic, ci și în cel material. Dacă statul permite ca o persoană achitată să fie privată de un drept fundamental precum pensia, atunci se instalează o formă de justiție selectivă, care subminează încrederea în instituții. În plus, acest caz evidențiază necesitatea unui cadru clar și echitabil pentru tratarea persoanelor care au lucrat în instituții. Trecutul trebuie judecat cu rigoare istorică și juridică, dar fără a permite revanșa sau discriminarea. Dreptul la pensie nu ar trebui să fie condiționat de opinii politice sau de o condamnare socială nesancționată de lege. Justiția trebuie să fie aplicată uniform — pentru toți cetățenii, indiferent de trecut. Dar să fie pace în lume! La noi în mica noastră țară, pacea este dictată de „vătafii” unor instituții. Iar dacă uităm să le pupăm mâna, rămânem pe drumuri.
