Masacrele de la Ip si Trăznea
„În istoria Ardealului au fost nenumărate manifestaţiuni timp de sute de ani, al căror principiu fundamental era întotdeauna că poporul ardelean nu admite să se aducă vreo hotărîre privitoare la Transilvania fără a fi întrebat. Şi din motivul că adeseori s-a încercat a se hotărâ în mod arbitrar, peste voia lui, poporul din Ardeal a făcut în o sută de ani trei revoluţii, ceea ce nu s-a întâmplat în istoria niciunui popor de ţărani. Protestez în contra încercării ce se face şi de astă dată de a se hotărâ asupra soartei Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal…Soarta Ardealului nu poate fi determinată la masa verde şi nici între patru pereţi, oricât de distinse ar fi persoanele întrunite. Soarta Transilvaniei trebuie să fie hotărâtă de însuşi Poporul Românesc din Ardeal şi de curentele care mişcă acest popor, iar nu de persoane care nu sunt în funcţie de voinţa naţională. Drept consecinţă, protestez împotriva faptului ca, Consiliul de Coroană să se pronunţe în ce priveşte arbitrajul de la Viena, care în realitate este un dictat. Sunt de părere să nu se accepte hotărârea adusă la Viena, ci să o respingem cu toată hotărârea şi cu orice risc. Protestez ca să se repete cu Transilvania ceea ce s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina..Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun”. (Iuliu Maniu, declaraţie din Consiliul de Coroană 30 august 1940).
Flăcări şi sânge, scrum şi lacrimi, moarte şi distrugere
Primesc, tot mai des, din județele Satu Mare, Bihor, Sălaj și Cluj videoclipuri cu secvențe din filmele de epocă ale propagandei horthyste, prin care se glorifică postum „faptele de arme” ale honvezilor și jandarmilor unguri cu pene de cocoș veniți în urmă cu 85 de ani să înstăpânească Ungaria asupra pământului românesc răpit în urma arbitrajului italo-german (Diktatul de la Viena) din 30 august 1940. Serialul ocupării nord-vestului Ardealului, postat pe „Tik Tok”, se deschide cu prima „descălecare” a regentului Miklos Horthy la Satu-Mare, în 5 septembrie 1940. Amiralul radia de fericire. Gărzile i-au coborât calul alb din vagonul atașat trenului special, a încălecat și intră, în acorduri de marş triumfal, în „Piața Mare”a Sătmarului… Și-a scos din buzunar textul discursului și a început a declama apăsat fraze de-un primitivism medieval: „A sosit ora mult așteptată de a scutura jugul puturos(!?) al românilor.(…) Putem sta, în fine, față în față cu voi, frați unguri, fără a avea în preajmă români puturoși, opincari și mămăligari (!?) … De acum înainte vom rămâne împreună pentru totdeauna în Ardeal, pentru că așa au dorit marii conducători Adolf Hitler și Benito Musolini…”.
Mulțimea adunată ovaționează frenetic. Regentul Horthy și prim-ministrul Pál Teleki primesc onorurile și strâng mâinile notabilităților din fața tribunei…
La Oradea descinde în ziua următoare, pe 6 septembrie la ora 14,00 întrând semeţ călare pe un cal alb în Piața Ladislau, astăzi Piața Unirii. Și tot așa, mai departe, până la SfântulGheorghe, unde pe 13 septembrie pecetluiește ceea ce poare fi consemnat în istoria Transilvaniei ca „septembrie negru românesc”. Este vorba despre masacrele asupra populaţiei româneşti, „vinovată” de a se afla în calea ocupantului. Localităţi cu populaţie majoritar românească, precum: Ip, Trăznea, Nuşfalău, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin, Sărmaşu, au cunoscut şi vor cunoaşte, în perioada imediat următoare, momente de inimaginabilă teroare. Sunt imagini care, pe de o parte, redeșteaptă până la extaz revizionismul revanșarzilor, iar de cealaltă parte sunt greu de privit și înțeles, chiar și ca document istoric, deoarece ni se răsucesc sub cruci, în morminte, nesfârșitele șiruri seculare ale martirilor neamului românesc: – de la cea mai mare și violentă răscoală țărănescă antinemeșească, pornită de martirii Horia, Cloșca și Crișan; – de la Revoluția Românilor din Transilvania, care a proclamat la 3/5 mai 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, independența Națiunii și a Bisericii Române; – de la cei 40.000 de martiri din legiunile de moți ai lui Avram Iancu, potrivnici alpirii Transilvaniei la Ungaria; – de la martirii masacrelor ce au urmat Marii Adunări Naționale de la Alba -Iulia, din 1 Decembrie 1918 și a celor căzuți în luptele cu hoardele bolșevice din Divizia Secuiască condusă de Béla Kun (inițial Béla Kohn) care a declanșat o vastă campanie teroristă în Transilvania, în special pe linia de contact a armatei române cu armata ungară; – de la victimele masacrelor săvârșite în luna septembrie 1940 de horthyști în 16 localități din Ardealul de Nord : Nuşfalău, Zalău, Muntele Meseş, Trăznea, Ip, Cerişa, Marca, Camău, Cosniciul de Sus, Halmăjd, Nuşfalău-Plopiş – din judeţul Sălaj, Sântion- din judeţul Bihor, oraşul Huedin şi comuna Mureşenii de Câmpie- din judeţul Cluj şi comuna Sucutard – din judeţul Someş; – până la cei peste 540 000 de cetăţeni români de altă etnie şi credinţă decât ungurii, germanii şi secuii, marea lor majoritate trimisă în lagărele morţii de la Auschwitz şi Birkenau. Locul lor a fost luat, pentru „îmbunătăţirea” componenţei etnice ungureşti, de peste 400.000 horthyşti, elemente sigure, a căror existenţă pe pământ românesc istoriografia noastră continuă să o ignore cu pudicitate. Ulterior, când Armata Roşie a ocupat, prin sacrificiul armatei române, Budapesta în 1945, ungurii fascişti au redevenit peste noapte comunişti zeloşi, răsplătiți de Stalin prin acordarea cetăţeniei române şi crearea bantustanului „Regiunea Mureş Autonomă Maghiară.
Referitor la primele zile de aplicare a Diktatului sunt relevante mărturiile preotului militar Gheorghe Marian, care nota în jurnalul său de front: „Cei care au trăit şi au văzut clipele de durere ale populaţiei din Ardealul cedat, nu vor uita niciodată. Armata de pe zona Ardealului cedat s-a retras. Vestita fortificaţie „Cercul de beton şi oţel” de la graniţa de vest, în care s-au investit sume fantastice, s-a evacuat cu întreg armamentul. Trenuri după trenuri tixite de populaţie dinspre Satu-Mare, plecau spre România. Ungurii săltau de bucurie şi aşteptau intrarea trupelor horthyste în Oradea. Deşi armata română şi autorităţile locale încă erau prezente şi fiecare la locul lor, populaţia maghiară din oraş pentru paza şi ordinea publică, a început organizarea în gărzi naţionale maghiare, care în grupuri, circulând pe stradă îmbrăcaţi civil însă cu ornamentaţia tricolorului maghiar la braţ şi pălărie, strigau: Horty, Csaky, Teleki.! Minden olah menjen ki! (Adică în româneşte:Toţi valahii să plece afară). Au plecat şi au mai rămas… (…).
În ziua de 3 septembrie seara m-am prezentat la regimentul meu din Sâmbăta (comună din apropierea orașului Beiuș). În baza ordinelor superioare, toţi soldaţii români, originari din Ardealul cedat, la cererea lor, erau desconcentraţi şi lăsaţi la vatră. Despărţirea lor de noi a fost jalnică şi dureroasă. La cantonul C.F.R. de pe linia Dobreşti, de la marginea comunei Sâmbăta, am ţinut celor care pleacă o mică cuvântare, împreună cu Comandantul Regimentului Col. Florescu V., exprimându-ne convingerea şi credinţa că în scurt timp iar vom fi uniţi. Ei au plecat desculţi, fără îmbrăcăminte corespunzătoare, la familiile lor, într-o altă ţară, sub o altă stăpânire. Ce soartă îi aşteaptă pe aceşti fraţi ai noştri, ne va destăinui istoria viitorului. Din comunicările de la radio a posturilor maghiare, pe care le mai recepţionăm şi noi care posedăm limba maghiară, suntem adânc consternaţi despre ştirile din care rezultă că, armata maghiară săvârşeşte multe crime, maltratări faţă de români. Această concluzie o fac din cuvântarea primului ministru Teleky, care a ţinut-o în parlamentul maghiar, convocat după ce a ocupat întregul Ardeal de Nord. El, Teleky justifică aceste maltratări şi crime cu următoarele: „În noi ungurii clocoteşte sânge turanic, şi când la noi este nuntă, atunci curge şi sânge, iar la noi fiind acum o mare nuntă naţională, deci fără sânge nu se putea” (Extras din Col. (r.) dr. Constantin Moşincat, „Strigătul de durere al românilor. Atrocitățile horthyste în Ardealulocupat (1940-1944), Editura TIPO MC, Oradea, 2017).
Cu asemenea cuvinte de ordine, administraţia hortystă a săvârşit în teritoriul ocupat în urma Dictatului de la Viena, numai în primii doi ani , peste 22.700 de atrocităţi, din care 991 de omoruri individuale. Autorii, instigatorii şi complicii (în număr de 21) la masacrele săvârşite în cele 16 localităţi din Ardealul de Nord au fost condamnaţi în şedinţa publică a Tribunalului Poporului din Cluj, în 13 martie 1946. Sentinţa Tribunalului Poporului de la Cluj a fost confirmată de Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război(Cfr. Arhiva SRI Fond P, Dosar 40022, vol. 3, p. 1-64). Dintre condamnații la moarte în contumacie reține atenția Wass Albert. Descendent al unei familii de nobili transilvăneni, ce deţinea conace şi suprafeţe mari de pământ, Albert Wass a fost dovedit, pe baza unor mărturii solide, inclusiv maghiare, responsabil pentru masacrarea, pe 22 şi 23 septembrie 1940, a 14 români (printre care şi evrei), în localităţile clujene Sucutard şi Mureşenii de Câmpie. În pofida vinovăţiilor de necontestat ale criminalului de război Wass Albert (Adalbert), conte de Czege şi Szentegyed (n. 1908, Răscruci, judeţul Cluj – d. 17 februarie 1998, Astor, Florida, SUA), istoriografia ungară îl consideră un nobil respectabil și om de cultură premiat de numeroase instituții academice din Ungaria. Wass Albert are cel puţin trei statui comemorative în România. Una dintre statui este „anonimizată” ca fiind a „Secuiului Rătăcitor” („Vandor Szekely”) şi a fost amplasată în parcul memorial din centrul municipiului Odorheiu Secuiesc. Busturi ale criminalului de război Wass Albert mai sunt amplasate în curtea şcolii din Lunca Mureşului (judeţul Mureş) şi în curtea bisericii romano-catolice din Reghin. Oficialităţi din Ungaria şi politicieni maghiari din România oficiază frecvent cultul lui Wass Albert. Lideri marcanţi ai UDMR şi ai altor formaţiuni maghiare sunt activ implicaţi în promovarea imaginii de „erou al naţiunii ungare” a lui Wass Albert, chiar dacă guvernul maghiar i-a refuzat, în timpul vieții, acordarea cetățeniei, iar postum reînhumarea în Ungaria și ridicarea de statui. (Idem Op. cit.). Urna funerară i-a fost înhumată în parcul Castelului Kendy-Kemeny din Brâncovenești – Mureș, devenit loc de pelerinaj al extremiștilor unguri.
Editura „Mentor” din Târgu Mureş s-a judecat la Curtea Supremă de Justiţie din Budapesta cu editura ungară „Kráter”, pentru dreptul de a edita scrierile şovine ale lui Wass Albert. Editura „Mentor” a avut câştig de cauză şi a putut cumpăra drepturile de editare a unor „opere” în care românii sunt caracterizaţi, printre alte formulări, drept „viermi” şi „animale ţigăneşti”. Senatorul Frunda György a solicitat procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, în 2002, anularea sentinţei prin care Wass Albert a fost condamnat în 1946 la moarte, în contumacie, pentru crimele de război comise în 1940. Protestele comunităţilor româneşti împotriva acţiunilor de reabilitare a criminalului de război au rămas fără ecou. În faţa unei astfel de sfidări nu ne rămâne decât să înţelegem că acei care-l reabilitează pe criminalul Wass Albert sunt de acord cu faptele pentru care acesta a fost condamnat şi doresc să legitimeze etnogenocidul ungar în România din toate timpurile. În timpul dominaţiei asupra Transilvaniei – o perioadă de patru ani, până la eliberarea întregului teritoriu al României – trăsăsturile şi caracteristicile horthysmului s-au etalat la lumina zilei. Programul pe care fasciştii unguri aveau să-l pună în aplicare în teritoriul românesc cotropit a fost făcut public printr-o directivă de propagandă în acţiune, din anul 1939, intitulată „Fără îndurare”, editată din ordinul personal al lui Horthy şi destinată jandarmilor şi formaţiunilor paramilitare horthyste.(„Nincs kegyelem” – Fără îndurare) ,Ducso Csaba (pseudonim), Budapesta, 1939. extras: „Nația ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaște decât victoria. În noi fierbe sângele lui Atilla, al lui Arpad și al lui Ghinghis-Han…Eu nu aștept să vină răzbunarea! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieși în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populația. Voi otrăvi toate fântânile și voi ucide până și copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam de hoți și ticăloși ! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naște copil…Voi suprima fiecare valah și atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naționalitate, cea maghiară, nația mea, sângele meu! Îi voi face inofensivi pe viitorii Horia și Cloșca. Nu va fi milă!”.
Autorităţile horthyste au urmărit inocularea acestui spirit pe scară largă, fiind organizate adunări publice pentru instigarea populaţiei maghiare împotriva românilor: „Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri. Preoţii predică poporului iubirea, dar aceasta este o momeală, fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forţa brută, iar această forţă brută noi, cu toţii trebuie s-o întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia, pentru că acestea sunt păcate. Acestea să fie însă păcate? Nu sunt păcate! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extermina această bandă valahi opincari. Vom organiza o „Noapte a Sfântului Bartolomeu” şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor.”
Un astfel de discurs a fost rostit în localitatea Şimleul Silvaniei de baronul Aczél Ede, şeful Circumscripţiei Regionale a 10-a Cluj a Tiraliorilor, organizaţie paramilitară horthystă. În acest spirit, a fost declanşat etnocidul antiromânesc. Trupele horthyste de ocupaţie, împreună cu organizaţiile naţionaliste paramilitare „Rongyos Gárda” („Garda zdrenţăroşilor), alcătuită din ofiţeri unguri, „Nemzetőrseg” („Garda Naţională”), „Tűzharcosok” („Luptătorii din liniile de foc”) şi altele, au săvârşit asasinate de o cruzime rar cunoscută chiar şi în istoria secolelor trecute. Este semnificativă declaraţia unui contemporan al evenimentelor, maghiarul Szenczei László, care scria: „Soldăţimea pătrunsă până în măduva oaselor de teoriile fasciste, odată ajunsă în nordul Transilvaniei, a săvârşit atrocităţi odioase faţă de locuitorii neajutoraţi ai satelor româneşti.”
Trupele horthyste au pătruns în oraşul Zalău la o săptămână după Dictatul de la Viena – în ziua de 8 septembrie 1940, o şapte zile înaintea termenului de graţie, deschizând focul orbeşte asupra populaţiei, iar cadavrele femeilor au fost dezgolite şi batjocorite. Soţia agronomului Gheorghe Prunea, gravidă în luna a opta, a fost legată de cozile a doi cai şi târâtă 2 km până la marginea unei păduri, unde, cu baionetele, i-au scos copilul din pântec. Ambele cadavre au fost îngropate numai pe jumătate, spre a fi mâncate de câini. Au fost ucişi numeroşi localnici – în abatorul oraşului, în curtea liceului şi pe serpentinele muntoase din apropiere. Învăţătorul Ion Toma relata îngrozit: „Munţii Meseşului sunt plini de cadavre ale românilor din Stâna, Ciumărna, Unguraşi şi alte sate”.
Voind să-şi afirme cu demnitate sentimentele patriotice, unii localnici purtau la butonieră cocarda cu cele trei culori ale steagului României; horthystii i-au ucis bătându-le cocardele cu piroane în piept. Alţii au fost legaţi de maşini şi târâţi zeci de kilometri. Numele localităţilor Oradour, din Franţa şi Lidice, din Cehoslovacia au devenit simboluri ale barbariei hitleriste cunoscute pe plan mondial…
Dar Trăznea și Ip?
…În localitatea românească Trăznea, horthyştii au pătruns în 10 septembrie 1940. La intrarea în comună, câţiva copii români ieşiseră cu vitele la păscut. Au fost împuşcaţi toţi pe izlazul comunei. Apoi horthyştii au invadat uliţele satului; au dat foc caselor, împuşcând pe oricine întâlneau. A ars întregul sat, victimele zăceau pe străzi, prin curţi şi grajduri, pe câmp. Preotul creştin ortodox s-a ascuns în casa parohială; când preoteasa cu fiica sa au sărit pe fereastră încercând să se salveze de flăcări au fost împuşcate. În masacrul de la Trăznea au fost ucişi şi răniţi 263 de români – copii, femei, bărbaţi, tineri şi vârstnici. În aceeaşi zi de 10 septembrie, în comuna Ciumărna trupele horthyste au executat un alt grup de români. În comuna Suma, 11 români au fost omorâţi în chinuri, ciopârţiţi cu baionetele, trupurile fiind lăsate şase zile neîngropate, pe marginile râului Bereteu. În comuna Ip, judeţul Sălaj, a avut loc o „noapte a Sfântului Bartolomeu”, cum preconiza baronul Aczél. La începutul nopţii, plutoane de ostaşi unguri, însoţite de echipe ale gărzii horthyste (Nemzetőrség) au scos din case şi i-au schingiuit pe toţi românii care nu fugiseră; li s-au zdrobit oasele, li s-au smuls unghiile, după care au fost împuşcaţi cu toţii, cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost violate, copiii spintecaţi cu baioneta. După măcel, a urmat jaful cadavrelor şi al caselor; cadavrele au fost cărate apoi cu căruţele, amestecate cu răniţii care mai respirau, şi aruncaţi cu toţii într-o groapă comună de 35/25 m, peste care s-a turnat 400 kg var, acoperită apoi cu pământ. Au căzut victime acestui masacru 165 de români, copii, bătrâni, femei şi bărbaţi.
Numărul celor ucişi de trupele horthyste şi formaţiunile paramilitare, numai în luna septembrie 1940 şi numai pe teritoriul unui singur judeţ, Sălaj, se ridică la 481 de persoane, dintre care 460 români, 16 slovaci, 5 evrei. Din totalul victimelor, 190 au fost copii și 179 femei. Statisticile vremii, evident incomplete, consemnau după numai primii doi ani de stăpânire hortystă, 991 de români executaţi oficial fără nici un fel de judecată, 6813 cazuri de crime şi maltratări grave – dintre care: în judeţele Bihor – 1305; Ciuc – 412; Cluj – 1050; Maramureş – 133; Mureş – 117; Năsăud – 166; Odorhei – 57; Satu Mare – 691; Sălaj – 1236; Someş – 477; Trei Scaune 493. Documentele doveditoare au fost prezentate de delegaţia română de la Conferinţa de pace din 1947 de la Paris. Amploarea crimelor, dimensiunile atrocităţilor săvârşite de autorităţile horthyste nu vor putea fi niciodată cunoscute cu exactitate. Mai ales că, încercând să şteargă pe cât posibil urmele masacrelor, autorităţile horthyste au emis ordine speciale, draconice, de confiscare şi distrugere imediată a oricăror alte dovezi.
Dislocarea, strămutarea şi expulzarea populaţiei româneşti
O crimă se poate comite nu numai cu puşca, mitraliera sau baioneta. Asasinatelor sălbatice, horthyştii le-au adăugat şi crime în alte forme, cu acelaşi scop: lichidarea populaţei româneşti din Transilvania. O parte integrantă a acestui genocid l-au constituit expulzările, dislocarea colectivă şi individuală. Cine avea deschis aparatul de radio în seara zilei de 24 noiembrie 1940 a putut auzi, în emisiunea de la orele 20,15, a postului de radio Budapesta, lectura unui comunicat oficial: numărul românilor expulzaţi. Comunicatul horthyst informa despre expulzările din partea nord-estică a Transilvaniei în perioada 5 septembrie – 14 noiembrie, înştiinţând că în acest interval au fost expulzaţi din jueţeul Cluj 329 persoane, Someş – 92, Ciuc – 467, Sălaj – 3513, Bihor – 653, Maramureş – 1120, Năsăud – 1332, Satu Mare – 1200, Mureş – 1178 etc. Între cei expulzaţi, în afarăî de romîni, se aflau chiar şi maghiari căsătoriţi cu românce sau femei maghiare căsătorite cu români. Totalul expulzaţilor numai în prioada noiembrie 1940 – 1 decembrie 1943 se ridică la 218.927 persoane. Acestora li se audaugă însă şi refugiaţii care, terorizaţi, n-au mai trecut pe la controlul şi fişierul central – circa 60.000 – 70.000 de oameni – astfel că numărul total se ricică la 280.000 – 290.000.
Tragedia trăită de populaţia romînească expulzată de horthyşti este relatată de scriitorul de limbă maghiară Méliusz József: „Înghesuiţi în vagoane de marfă, ticsiţi unul peste altul în modul cel mai barbar, înfometaţi, cu buzele crăpate de sete, bolnavi de febră au trecut graniţa la Arad. Când jandarmul s-a prezentat să-i ridice şi-au părăsit în pripă, de la o oră la alta, casele, vitele de jug, pământurile, uneltele”. Copiind cu zel modelul hitlerist, horthyştii au introdus pe scară largă sistemul lagărelor de de concentrare pentru români, evrei, cehi şi slovaci, precum şi maghiari cu vederi democratice. Numai în perioada lunii septembrie 1940 totalul celor arestaţi şi internaţi s-a ridicat la 13.359.
Supunerea la munca forţată
O altă cale utilizată de fasciştii unguri pentru depopularea părţii de nord a Transilvaniei de populaţia românească a fost trimiterea românilor la muncă în Germania, în speranţa – din nefericire confirmată – că mulţi dintre cei plecaţi nu se vor mai întoarce niciodată. În cei patru ani de ocupaţie au fost trimişi la muncă forţată în Germania hitleristă peste 30.000 de români. În acelaşi timp, s-au creat detaşamente de muncă forţată cu regim de exterminare şi pe teritoriul Ungariei. În anul 1943 la Budapesta, Miskolc şi în partea de nord a Transilvaniei (Ciocârlan – Satu Mare, Marghita – Bihor, Dej) funcţionau nu mai puţin de 74 de detaşamente de muncă forţată, în care lucrau aproximativ 15.000 de români. Iată o mărturie a epocii: referindu-se la viaţa deţinuţilor din detaşamentele de muncă forţată, postul de radio clandestin Kossuth arăta în emisiunea din 5 decembrie 1942: „Companiile de muncă constituie o ruşine. Oamenii sunt trataţi asemenea criminalilor de drept comun. În timpul lucrului sunt păziţi de gărzi înarmate. Sunt bătuţi pentru cea mai mică neglijenţă, sunt răstigniţi de mâini. Alimentaţia este atât de proastă, încât bolile şi foamea decimează. Dar ei, din principiu, nu sutn internaţi în spitale. Există un ordin pe armată care prevede că în companiile de muncă să se aplice tratamentul cel mai sever”.
Deposedarea de proprietăţi şi lipsirea de locuri de muncă
Nu se poate spune că soarta românilor rămaşi nedeportaţi era mai bună. Au fost confiscate, prin sechestrări şi execuţii silite, micile întreprinderi, atelierele, magazinele, locuinţele. Celor mai mulţi dintre micii meseriaşi şi comercianţi români le-au fost retrase autorizaţiile de funcţionare. Muncitorii români au fost alungaţi de la locurile de muncă. La Atelierele feroviare Cluj, unde în august 1940 lucrau 1680 de muncitori români, mai erau, după un an, doar 100. la fel, în acelaşi interval, numărul muncitorilor români de la Manufactura de tutun – Cluj s-a redus de la 500 la 25; la uzinele „Dermata” – de la 700 la 72. În agricultură, autorităţile horthyste au trecut la deposedarea românilor de pământurile primite prin reforma agrară din 1921. Între septembrie 1940 şi octombrie 1941 au for intentate 17.000 de procese împotriva ţăranilor români, în urma cărora aceştia au fost deposedaţi de 77.160 de iugăre cadastrale. Prefectul judeţeului Sălaj, baronul Jósika Miklós, a intentat el singur procese pentru ocuparea pământului a peste 400 de ţărani români. Dar în multe cazuri moşierii maghiari, fără a mai apela la justiţie, au trecut cu de la sine putere la alungarea în masă a ţăranilor români de pe pământuri, acţine încurajată de însuşi ministrul agriculturii, baronul Bánffy Dániel. Prin măsuri asemănătoare au fost oferite aristocraţiei maghiare zeci de mii de iugăre de teren forestier. Conform unor calcule statistice, în cei patru ani de ocupaţie horthystă, prin exploatarea resurselor şi jefuirea sistematică a celorlalte bunuri din teritoriul nord-estic al Transilvaniei, s-au produs pagube evaluate la suma de 88 milioane lei – la nivelul anului 1938 (circa 613.000.000 dolari la cursul aceluiaşi an). Practic, populaţia românească a fost exclusă de la viaţa politică şi administrativă. La un milion de români, horthyştii au „acceptat” o „cotă” de 12 deputaţi – din care la şedinţele parlamentului s-a permis participarea… unuia singur. Acelaşi simulacru a fost aplicat şi în ce priveşte reprezentarea în organele administrative locale, la care românilor le era drastic îngrădit dreptul de participare, membrii consiliilor judeţene, municipale şi comunale fiind în totalitatea lor nu aleşi, ci numiţi de ministrul de interne horthyst.
Deznaţionalizarea
Cu o deosebită cruzime şi tenacitate au urmărit horthyştii deznaţionalizarea populaţiei române. În primul rînd, pentru „decapitarea culturală” a fost lovită în modul ei cel mai brutal intelectualitatea românească. La 4 octombrie 1940 au fost arestaţi aproape toţi intelectualii români din Oradea; au fost bătuţi, schingiuiţi, insultaţi şi apoi… urcaţi în vagoane de vite, care au fost plumbuite şi expediate în România. La 5 octombrie, când vagoanele au sosit la punctul de frontieră Curtici, grănicerii şi vameşii români s-au cutremurat în faţa imaginilor cumplite. A doua zi, scenele aveau să se repete, la sosirea unui nou tren de vagoane plumbuite, în care fuseseră azvârliţi 467 de intelectuali din judeţele Sălaj, Someş şi oraşul Cluj.Pentru şcoli, cuvântul de ordine a fost: „Să nu se mai audă vorbindu-se româneşte!” Politica de maghiarizare forţată şi-a găsit o elocventă expresie în Ordonanţa din 1941 a Ministerului horthyst al Cultelor şi Instrucţiunii Publice care stabilea ca şcolile cu secţii de predare mixte, în limbile română şi maghieră, să treacă până la 1 martie 1942 la învăţământul exclusiv în limba maghiară. În acelaşi timp, s-a luată măsura ca la înscrierea în şcoli numele de familie ale tuturor elevilor să fie maghiarizate şi scrise după ortografia ungurească. Şi mai gravă era situaţia din învăţământul liceal; oraşe întregi, cu numeroasă populaţie româneacă în împrejurimi (ca Dej, Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Zalău, Satu Mare, Tg. Mureş) au rămas de la început fără şcoli liceale cu limba de predare română, acestora adăugându-li-se, începând cu anul şcolar 1941/1942 şi oraşele Bistriţa şi Oradea. În ce priveşte învăţământul superior în limba română, acesta a fost redus, doar la două academii teologice pe lângă episcopiile din Cluj. Întregul învăţământ la Universitatea din Cluj se preda în limba maghiară.
Prigoana antisemită
Prigoana antisemită, specifică hitlerismului, a luat sub dominaţia horthystă în Transilvania forme din cele mai sălbatice. Pe plan economic, Decretul horthyst nr. 5777 M.E. din 1941 a hotărât confiscarea localurilor comercianţilor evrei. Aşa-numita „Asociaţie Baross” a comercianţilor horthyşti fiind constituită în aceast scop. În anii ce au urmat, populaţia evreiască a fost obligată să poarte ca semn distinctiv o stea galbenă în şase colţuri; s-a trecut la concedierea obligatorie a tuturor angajaţilor intelectuali evrei, la micşorarea raţiilor de alimente şi instituirea domiciliului forţat. În aprilie 1944, în toate oraşele mai mari a început închiderea evreilor în ghetto-uri. La Cluj a fost amenajat un ghetou în incinta Fabricii de cărămidă, în care au fost aduşi şi înghesuiţi în condiţii înspăimântătăare 17.000 de locuitori evrei; la Oradea, pe un teren din împrejurimile sinagogii de rit ortodox s-a creat un ghetou cu 30.000 de internaţi. În timp ce România a fost una din extrem de puţinele ţări unde hitleriştii n-au reuşit să impună trimiterea populaţiei evreieşti spre lagărele-crematoriu, din Transilvania ocupată de horthyşti au fost trimişi, în coloane de câte 10.000 de oameni, peste 140.000 de evrei în lagărele de exterminare naziste.
Flăcări şi sânge, scrum şi lacrimi, moarte şi distrugere
Când armata română a început ofensiva de eliberare a teritoriului naţional, furia şi ura horthyştilor, care vedeau apropierea sfârşitului, au atins grade paroxistice. Au început masacre în masă împotirva românilor şi a ceea ce mai rămăsese din populaţia evreiască, a prizonierilor de război. Au fost executaţi românii din localităţile Pesac, Periam, Biled, Jimbolia. În noaptea de 15/16 septembrie 1944 fasciştii hitlerişti şi horthyştii au ucis la Sărmaş 126 de bărbaţi, femei şi copii evrei. În comuna Alioş, horthyştii au executat pe toţi bărbaţii pe care i-au putut captura şi au incendiat zeci de gospodării. La Giroc, 13 ostaşi români, căzuţi prizonieri, au fost puşi la zid şi executaţi prin împuşcare în ceafă. Un monument ridicat de sculptorul Vida Géza, în comuna Moisei din Maramureş aminteşte drama locuitorilor comunei – trupele hitleriste şi horthyste au îngrămădit în două case 31 de ţărani români, i-au împuşcat prin ferestre şi au incendiat întregul sat. Flăcări şi sânge, scrum şi lacrimi, moarte şi distrugere – acesta a fost drumul pe care au venit şi plecat extremiştii unguri din Transilvania, comemoraţi şi glorificaţi de urmaşii lor. Pentru o istorie nepărtinitoare trebuie făcută parte dreaptă şi adevărului.
