Când războiul din Ucraina este judecat în termeni idealiști, morali, e marcă neoconservatoare. Cele mai abil mascate interese sunt cele care se ivesc după idealismul cel mai „pur”. „Putin dictator” și „Trump dictator” sunt tot termeni neoconservatori. La fel, preferința mărturisită cu candoare pentru apărarea democrației peste tot în lume inclusiv pe calea armelor, prin războaie. Neoconservatorii sunt iacobinii zilelor noastre, îndreptați cu abilitate împotriva „dictaturii”, fie ea rusească, chineză sau de altă natură. Puterea lor stă în aceea că statul american poate fi tentat la un moment dat să creadă că e dator să facă o revoluție mondială pentru a se menține la putere, fiind cel mai aproapiat de Idealul Republicii Universale. Iată un caz interesant, un anume Bret Stephens, care mărturisește aderența la această „sectă” a neoconservatorilor. Dușmanii lor cei mai aprigi sunt realiștii, cei care văd că SUA nu mai poate duce idealismul până la punctul de fierbere al războiului mondial și caută soluții de adaptare. Neoconservatorii (care se măgulesc a fi ținta atacurilor antisemite, foarte mulții fiind evrei) au și ei limitele lor în materie de idealism. De exemplu, același Bret Stephens, care nu-i iartă lui Trump discuțiile cu dictatorul Putin, e convins că în Gaza nu este genocid (în comentarii). Idealismul devine brusc… realism?
Pe de altă parte, Rusiei i se oferă un os de ros, numit iliberalism, antiglobalism sau trumpism. Dihotomia globalist/naționalist trebuie degrabă abandonată, altfel Rusia și cei care vor să elimine „globalismul” vor pierde exact Sudul Global, în numele căruia se așază (zic ei) la cârmă. Noțiunile occidentale de globalism/naționalism nu trebuie abandonate fiindcă sunt occidentale (deși și acesta ar fi un motiv suficient), ci pentru că sunt atât de epuizate, încât nu mai spun nimic despre nimic. De exemplu, China NU vorbește în acești termeni. Atentă, ea dezvoltă o noțiune, de „stat civilizațional”, care vine pe filiera lui Carl Schmitt, dar gâdilă și orgoliul și realitatea unei Europe civilizate, dominată, în plus, de ideea (cât de reală azi?) a Statului.
Aș zice chiar că cei care luptă împotriva „globalismului” ar trebui nu să respingă realitatea globală/globalistă, ci să și-o aproprie, iarăși luând ca exemplu China, care nu are nicio problemă să lucreze cu globaliști ca Bill Gates. A-l prelua pe Gates nu înseamnă a da un gir globalismului, ci a schimba lumea după chipul și asemănarea ta. Invers, a rămâne suspendat în lupta oarbă dintre globalism și naționalism înseamnă a sta pe loc. Dughin (The Trump Revolution, Arktos, London, 2025), din nevoi tactice, aduce un omagiu lui Trump, redefinind termenii clasici ai geopoliticii. Puterile uscatului și ale mării nu mai sunt globale, ci regionale, locale, zice el. SUA e împărțită între globalismul de coastă și naționalismul ariei interioare, al Americii Profunde. La fel India, la fel China. În acest mod, crede Dughin, vechea luptă dintre SUA și Rusia se estompează. E o luptă între facțiuni, care stinge conflictul geopolitic clasic. E posibil ca rușilor să le convină ideea unei fracturi la nivelul SUA, în interior, dar cât de reală e această fractură? Nu cumva tocmai America Profundă a fost cea care a dus la „globalism”? Și nu cumva niciodată China sau India nu vor fi globaliste în sens occidental, fie ele cât de bogate în anumite arii (interesant, că, indirect, Dughin întărește ceea ce neagă la prima vedere, relația dintre mare, coastă, afaceri, bani și praxisul „globalist”)?
Să renunțăm, deci, la iluzia acestei dihotomii. Măcar noi, românii, atât de puțin „naționaliști” și atât de puțin „globaliști” în același timp! Și să vedem cum vor evolua cei mari, dacă nu cumva, odată cu alunecarea Occidentului în irelevanță, vom scăpa cu toții și de această tensiune terminologică inutilă!
