„Dacă bancherii ar avea puterea de a emite bani, nici-un guvern nu ar putea supraviețui fără datorii.” Citatul îi aparține lui Napoleon, iar el avea dreptate. Ce vedem astăzi? Toate țările se îneacă în datorii, iar condiția de supraviețuire este împrumutul. Napoleon Bonaparte și relația sa cu bancherii a fost specială, marcată de pragmatism, nevoie de resurse și o anumită suspiciune față de puterea financiară. În ciuda reputației sale de militar și reformator, Napoleon a înțeles importanța stabilității economice pentru consolidarea imperiului său. În acest context, bancherii au jucat un rol esențial, deși nu au fost niciodată tratați ca parteneri egali, ci mai degrabă ca instrumente ale statului. La venirea la putere în 1799, Franța se confrunta cu o criză financiară profundă, moștenită din perioada Revoluției. Vechiul sistem fiscal era prăbușit, inflația era galopantă, iar încrederea în monedă era minimă. Napoleon a înțeles că pentru a finanța armata și proiectele administrative, avea nevoie de bani stabili și de un sistem bancar eficient. În 1800, a fondat Banca Franței (Banque de France), o instituție care, deși inițial privată, a fost rapid subordonată controlului statal. Prin această mișcare, Napoleon a reușit să combine resursele private ale bancherilor cu autoritatea centralizată a statului. Bancherii, în special cei evrei și cei din Geneva sau Amsterdam, erau văzuți cu prudență. Napoleon aprecia utilitatea lor, dar nu avea încredere deplină în loialitatea lor față de stat. El a folosit împrumuturi de la case de bani private pentru a finanța campaniile militare, dar a evitat să devină dependent de ele. De exemplu, în timpul Războiului celei de-a VII-a Coaliții, a recurs la emisiuni forțate de hârtie-monedă și la confiscarea de teritorii ocupate, evitând astfel să cedeze prea multă putere financiară bancherilor străini. Totodată, Napoleon a promovat ideea unui stat puternic, care controlează economia, nu invers. Reformele sale fiscale, introducerea francului germinal (1803) și stabilirea unui sistem monetar bazat pe etalonul aur au redat încrederea în economie.
Bancherii au beneficiat de această stabilitate, dar întotdeauna sub supravegherea strictă a guvernului. În Concluzia, Napoleon nu a fost un aliat natural al bancherilor, ci un conducător care i-a folosit strategic. El a înțeles că puterea militară și politică depinde de resursele financiare, dar a refuzat să le cedeze controlul asupra destinelor imperiului. Relația sa cu bancheri a fost una de cooperare condiționată, în care interesul statului a fost întotdeauna prioritar. Un alt citat extraordinar al lui Napoleon: „Dai unui bancher un deget, și el va lua tot brațul.” Acesta sugerează o suspiciune profundă față de ambițiile financiare nelimitate și de modul în care puterea economică poate corupe sau înlocui puterea politică. Indiferent dacă toate aceste citate sunt autentice sau au fost atribuite ulterior, ele reflectă o viziune realistă și critică asupra rolului bancherilor în conducerea statelor. Napoleon a înțeles că banul este o armă la fel de puternică ca și armele, iar cei care îl controlează pot influența soarta imperiilor. Astfel, avertizările sale despre bancheri rămân relevante și în secolul XXI, într-o lume unde finanțele globale exercită o influență fără precedent asupra politicii și societății.
Relația dintre cetățean și stat, odată bazată pe încredere, participare și responsabilitate reciprocă, s-a inversat treptat în multe sisteme politice moderne, transformându-se dintr-un parteneriat civic într-o dinamică de control, dezinteres și suspiciune. Această inversare nu este rezultatul unui singur factor, ci al unui complex de cauze sociale, economice și instituționale. În primul rând, profesionalizarea excesivă a clasei politice a creat o elită izolată, care adesea pare mai preocupată de perpetuarea puterii și de gestionarea intereselor de grup decât de reprezentarea autentică a cetățenilor. Politica s-a transformat într-o carieră, mai degrabă decât într-un serviciu public, iar deciziile sunt luate în închideri sau în baze de partid, fără consultare reală. Astfel, cetățeanul nu mai este un actor principal, ci un spectator marginalizat. În al doilea rând, creșterea birocrației și a tehnocrației a distanțat cetățeanul de procesul decizional. Deciziile sunt justificate prin „eficiență” sau „expertiză”, dar adesea a dispărut transparența și legitimitatea democratică. Când cetățenii nu înțeleg sau nu pot influența deciziile care îi afectează, încrederea în instituții scade, iar relația devine una de subordonare pasivă. Pe de altă parte, mass-media și rețelele sociale, deși ar putea sprijini participarea, au fost adesea instrumente de manipulare, polarizare și dezinformare. Politicienii folosesc retorica simplificată și emoțională pentru a mobiliza, nu pentru a educa sau a dialoga. Cetățenii sunt adesea tratați ca „blocuri electorale” sau „consumatori de mesaje”, nu ca persoane raționale și critice. În plus, crizele economice, migrația și globalizarea au generat incertitudine, iar politicienii au răspuns adesea cu promisiuni iraționale sau cu politici de scurtă durată, evitând reformele profunde. Acest comportament erodează încrederea și întăresc percepția că politica este un joc închis, în care cetățeanul este mereu pierzător. Inversarea relației nu este inevitabilă, dar necesită o reînnoire a democrației prin transparență, educație civică, participare reală și responsabilitate. Doar atunci putem reconstrui o relație în care cetățeanul să fie din nou subiect, nu obiect, al politicii.
Să fie pace, iar omul care vrea să muncească să-și găsească rostul!
