Pe preotul Cătălin Dragu l-am cunoscut când m-am dus elev la seminar. El era în anul patru. Era un fenomen. Atrăgea grupuri de colegi de toate vârstele în jurul lui și le vorbea. Fie le răspundea la întrebări, fie își lua el câte o temă, pe care o dezvolta. Parcă citea într-o carte, cu așa ușurință ne vorbea. La un moment dat a început să organizeze un fel de serate în internatul seminarului, unde ne vorbea despre muzică, despre filozofia, semnificațiile și adâncimile muzicii. Cu acel prilej ne cânta la vioară, cum numai el știa să cânte, ca să ne exemplifice. Și noi, ascultătorii, majoritatea copii de la țară, îl ascultam fascinați și nici nu știam când trece vremea. Colegii îl respectau și-l admirau. Probabil erau destui care-l și dușmăneau. Majoritatea profesorilor erau depășiți de mulțimea și vastitatea cunoștințelor sale. Rar îl scoteau la lecție. Răspundea el, când nu știau alții și atunci îi punea notă. Când profesorul de Dogmatică, cel mai greu obiect de studiu din seminar, era bine dispus, ori era pe la sfârșitul trimestrului, numai ce-i spunea: „-Cătăline, zi tu lecția în ce limbă vrei, numai în românește nu!” Și atunci Cătălin începea să hoinărească prin franceză, germană, engleză, o mai dădea și pe italiană, spre uimirea tuturor. Când avea timp, cânta la vioară muzică de operă, mai bine decât un angajat al Operei Române. Uneori completa cântarea cu vocea sa. Cânta în limbi străine cu ușurință, parcă aș fi cântat eu după oi!
Cam o dată pe lună ne duceau la filarmonică în Craiova ca să umple sala cu noi. Adormeam din primele minute. Era vorba de muzică grea, muzică simfonică, nu muzică pentru urechile noastre. Când se apropia timpul să se facă pauză, trecea pedagogul pe la capătul rândului și dădea câte un ghiont în coastă celui din prima bancă, șoptindu-i apăsat: „-Dă-l mai departe!” Și ghiontul se ducea până la capătul rândului, trezindu-i pe toți, ca să poată să aplaude. Singur Cătălin era numai ochi și urechi tot timpul programului, capta cu toată ființa lui fiecare sunet, fiecare gest. Când plecam de la filarmonică, el era parcă pe altă lume, plutea în alte sfere. Nu conta dacă este încălțat sau nu, el plutea în lumea lui, lumea muzicii și a înaltelor trăiri artistice, pe care noi nu o înțelegeam.
Nu știu de ce, dar m-am împrietenit repede cu Cătălin. Îmi plăcea să-l ascult și aveam ce să învăț de la el. Câteodată aveam norocul să-l smulg din mulțimea colegilor și să plecăm prin grădina școlii, pe aleile dintre straturi, până la Jiu. Și atunci se dezlănțuia ca o furtună și spunea multe-multe și de toate. Venea vacanța. Continuam legătura cu el. Eram uimit și entuziasmat, când primeam scrisori de 16 pagini de la el. Le păstrez pe toate. Era destul să-și dea drumul și credeai că nu se mai oprește.
Ușor-ușor am aflat că era nepotul profesorului Constantin Popian de la Bistrița Vâlcii. Bunicul fusese profesor la seminarul de la Bistrița, bunica profesoară. Tatăl n-avusese timp să se ocupe de educația lui, fiindcă era judecător, iar mama avea, de asemenea, serviciu greu. Lăsaseră sarcina aceasta în seama bunicilor. Și bunicii turnaseră în mintea și sufletul lui Cătălin tot ce știuseră și gândiseră ei. Nu vruseseră să se piardă nimic din cunoștințele lor și i le dăruiseră pe toate, iar Cătălin le primise. Am trecut prin multe școli de-a lungul timpului, am cunoscut mulți tineri capabili, flămânzi de carte, de cunoaștere. Nu se puteau însă compara cu Cătălin. Ei erau produsul manualelor, al unor programe de studiu oficiale. Cătălin era doldora de cunoștințe, care n-aveau nici o legătură cu programa școlară, erau neorganizate sistematic după o schemă oficială. Era un depozit viu de cunoștințe, care se împrospătau permanent prin lecturi, contacte directe, meditații personale etc.
A terminat Cătălin seminarul și a plecat la București, la facultate. Am mai corespondat cu el, dar mai rar. Când am ajuns și eu student, l-am căutat. Nu l-am găsit. Întrebam în dreapta și în stânga pe colegi de-ai lui, studenți în anul patru și simțeam în glasul lor o fâstâceală. Pur și simplu evitau să-mi spună adevărul. Până când, după mai bine de o lună de la începutul anului, un coleg m-a tras de mânecă și mi-a șoptit: „- Nu-l mai căuta! A fugit în Italia!” Vestea a fost ca un trăsnet pentru mine. Întrevedeam pentru Cătălin un loc în învățământul superior, îl vedeam un profesor universitar, un cercetător, un savant, nu un fugar.
Am primit de la el două sau trei scrisori din Italia. M-a sfătuit un unchi al meu să nu-i mai scriu, că voi avea necazuri. Avea dreptate! Într-o discuție cu tatăl său, care, între timp s-a preoțit, am aflat că se preoțise și Cătălin la romano-catolici, că o duce bine.
A trecut vremea, a trecut Revoluția. A venit Cătălin cu câteva Tiruri cu ajutoare în județul Vâlcea. Mare bucurie! L-am văzut la televizor. Și-a făcut timp și s-a dus la CNSAS, unde și-a studiat, preț de câteva săptămâni, cei câțiva metri de dosare. Aproape toate rudele și foștii colegi, cunoscuți și prieteni dăduseră declarații despre el. Mare durere i-au pricinuit. A rupt legătura cu toți. Nici azi nu i-a putut înțelege, cum au putut să scrie despre el așa. De câte ori am încercat să-i schimb părerea, am dat greș. Se vedea cât colo că era modelat într-un alt mediu, complet diferit de al nostru.
Am avut câteva prilejuri să vorbesc cu Cătălin. Îl credeam un om fericit. Nu era! De când s-a dus în Italia și până azi a fost socotit mereu oaia neagră, spionul infiltrat de regimul comunist de la noi în structurile occidentale. Era un motiv inventat, fără bază, dar care se potrivea ca petecul la spărtura sacului pentru toți care-l invidiau, îl dușmăneau, pentru că vedeau în el valoarea, care-i punea în umbră. Cu mare greutate și-a luat doctoratul și s-a preoțit acolo. A fost mereu schimbat de la o parohie la alta. Unde ședea o vreme făcea vad acolo. Venea lumea puhoi, ca la Petrache Lupu de la Maglavit. Cătălin slujea frumos, cu dăruire. Dincolo de slujire, vorbea admirabil. Spunea de fiecare dată ceva ce nu era în tiparele obișnuite ale predicilor celorlalți preoți. Și lumea tocmai acel ceva îl căuta, îl degusta. Nu scăpa nici un prilej ca să cânte la vioară cele mai diverse bucăți muzicale, de la cântece populare și romanțe, până la muzică de operă. Era un fenomen și acolo, așa cum fusese toată viața, numai că nu-și găsea locul. I-am citit o parte din numeroasele volume de Jurnal. Sunt în manuscris. Când vadul îi creștea, îi venea și decizia de transfer în altă parohie, în altă parte a țării. Până la urmă i-au dat o parohie la munte cu câteva familii. La biserica de acolo se ducea lumea duminică de duminică să participe la slujbe, să-l asculte, să-i vorbească. Multe umilințe a suferit, dar n-a cedat. Și-a urmat misiunea lui, așa cum a înțeles-o el.
Când a ajuns la pensie, mulți a răsuflat ușurați. „Pericolul” trecuse. Cătălin nu era însă omul care să se oprească. Pusese punct, dar începea cu literă mare o nouă etapă a vieții lui. A plecat în Africa și acolo a predicat Evanghelia. A botezat nenumărați negri, a înființat comunități creștine. A găsit acolo un teren prielnic pentru răspândirea învățăturii creștine și nu a pregetat s-o facă.
Vara, Cătălin vine la Bistrița Vâlcii, la casa bunicilor, acolo unde a crescut. E o căsuță veche, simplă, cu vreo trei camere, care încă mai rezistă intemperiilor. De casa aceea, de locurile acelea se leagă o parte din viața lui. Și-a selectat cu atenție rudele și prietenii. Nu vrea să aibă de-a face cu oricine. Toată ziua studiază. Pe masa lui sunt maldăre de cărți în cele mai diverse limbi. Citește, notează, scrie el însuși. A găsit prin ascunzișuri manuscrise de-ale bunicului său. O adevărată comoară. I-a publicat trei volume de teatru. Anul trecut, parohia noastră i-a publicat volumul România în flăcări, care cuprinde articole din presa germană privind mersul frontului în primul război mondial în România. Anul acesta, tot parohia noastră a publicat o carte de peste 600 pagini cu Poeziile lui Constantin Popian. Cătălin este cel care cumpără întreg tirajul, iar cărțile le donează participanților la simpozioanele dedicate bunicului său. Acum pregătește un volum de proză. E o formă de a-și manifesta recunoștința față de cei ce au trudit la construcția temeliei personalității sale.
