Concentrând cea mai mare parte a armatei imperiale, în anul 1188, în Blàchia Mare, Isac al II-lea Anghelos a dezlănţuit o campanie de jaf / pradă, sperând să captureze pe conducătorii răscoalei, fără a reuşi acest lucru, deoarece capii Valahimii răsculate, Asan şi Petru, se retrăseseră la nordul Dunării, cerând ajutor fraţilor valàhi din Carpaţi. Armata condusă de împăratul bizantin a trecut prin foc şi sabie majoritatea Valàhiilor din Peninsula Balcanică, incendiind chiar şi «şirele de grâu întâlnite în cale» – ceea ce a stârnit ura sempiternă, antibizantină / antigreacă, a întregului Popor Pelasg > Valàh, determinându-l să acţioneze mai unit decât până acum. În anul 1189, armata imperial-bizantină a fost anihilată numai «într-o noapte de Valàhi» ; cronicarii afirmă că în războiul cu Valahimea, «generalul Cantacuzen […] a fost cumplit bătut, pierzându-şi până şi hainele lui cele cusute cu aur» (XIRD, II, 309).
XVII-c-2) Războaiele Valàhiei Mari / La Grande Blàquie împotriva Imperiului Latin şi a Imperiului Bizantin, perioada apogeului evmezic al Valahimii (1205 – 1241 / 1280) şi perioada sfârtecării Valahimii între roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi contemporane, Otoman, Habsburgic / Austro-Ungar şi Rus / Sovietic (sec. XIV – XX). Bătăliile Pelasgimii > Valahimii cu Imperiul Bizantin continuă ; începutul secolului al XIII-lea este marcat benefic de independenţa statului întemeiat de fraţii Petru şi Asan, Blàchia > Valahia Mare. Cronicile din primul deceniu al secolului al XIII-lea, privind Statul Independent al Valàhiei Mari şi realităţile istorico-geografice din Imperiul Bizantin / Latin, apreciază pe Ioan cel Frumos (1197 – 1207), regele / împăratul Valàhilor, ca fiind cea mai strălucită personalitate politico-militară de la Dunărea de Jos şi din întreaga Peninsulă Balcanică a vremurilor respective. În anul 1201, împăratul de Constantinopol, Alexios al III-lea Anghelos, a recunoscut independenţa Valàhiei Mari / La Grande Blàquie, încheind pace cu Ioan cel Frumos (Ioniţă / Iohannitius Caloioan). Papa Inocenţiu al III-lea îi inoculează lui Ioan cel Frumos ideea de «acţiune imperial-valahă», în calitate de descendent al seriei celor 35 de împăraţi de acelaşi neam, de la Aurelian, la Iustin al II-lea. I-a răspuns îndată papei Innocenţiu al III-lea, trimiţându-i o scrisoare de mulţumire (prin presbiterul Vlasie din Brandizuber) pentru că, între altele, amintea de sângele şi de Patria din care se trage, de Pelasgime > Valahime: «…et reduxit nos in memoriam sanguinis et Patriae nostrae a qua descendimus» / „…şi ne-a readus în memorie sângele nostru şi Patria [Marea Valahie: Dacia + Tracia] din care descindem“ (XIRD, II, 313).
Totodată, Ioan cel Frumos a solicitat papei Innocenţiu al III-lea a-i da: «…coroană şi cinste ca unui fiu iubit, după cum se află în cărţile vechi, că au fost încoronaţi tot de Sfântul Scaun mai mulţi împăraţi, predecesori ai săi» (XIRD, II, 313). După o jumătate de deceniu de „tratative“ (1199 – 7 noiembrie 1204), între Valàhia Mare / La Grande Blaquie şi Roma, papa Innocenţiu al III-lea a fost nevoit să trimită lui Ioan cel Frumos diadema / coroana sacră, potrivit „tradiţiei“ – spre a înlătura din faţa cruciaţilor ce se instalau la Constantinopol, din faţa Imperiului Latin, desigur, chiar şi pentru „o scurtă vreme“, pericolul valàh. În 7 noiembrie 1204 (cf. GIrva, 191), trimisul papei, cardinalul Leon de Santa-Croce, aducând diploma sacră de la Roma, l-a uns / încoronat pe Ioan cel Frumos „drept rege al Valahimii“ ; diploma îi consfinţeşte şi dreptul de a bate monedă care să poarte chipul său. În anul 1205 izbucneşte războiul dintre Imperiul Latin de Constantinopol şi Valàhia Mare / La Grande Blàquie. Împăratul „latin“, Balduin de Flandra, infatuat, beat de putere, nu a binevoit să recunoască – aidoma lui Alexios al III-lea Anghelos (în 1201) şi papei Innocenţiu al III-lea (în noiembrie 1204) – nici titlul de împărat al lui Ioan cel Frumos, nici independenţa Valàhiei Mari, despre care credea că i se cuvine „ca moştenire bizantină“. Balduin I de Flandra crease „feude ale imperiului său“ şi le „hărăzise“ unor occidentali comiţi / duci „fideli“. Între aceste „feude“ atribuite arbitrar de Balduin I de Flandra se afla şi cea a Pulpudavei (Filipopol – azi, Plovdiv, în Bulgaria), dăruită lui Renier de Trit, „feudă“ aparţinând de fapt statului independent al Valàhiei Mari. Oştile „aliaţilor“ împăratului Balduin I de Flandra şi ale lui Bonifaciu de Montferrat, „regele de Tesalonic“, au fost lăsate de împăratul Valahimii să înainteze, să se aventureze în Munţii Balcani până la Pulpudava (din Dacia Sud-Dunăreano-Balcanică), unde armata comandată de Ioan cel Frumos i-a respins „într-un asalt sângeros“, pe Valea Mariţei, până la Adriaonopol. Renier de Trit a fost luat prizonier de război. Balduin I de Flandra mobilizează – în aprilie 1205 – „toată floarea“ forţelor războinice cruciate.
În marea bătălie angajată de cruciaţi împotriva Pelasgimii > Valahimii, la Adrianopol, în 14 – 15 aprilie 1205, s-a decis soarta întregului război, împăratul valàh, Ioan cel Frumos, în fruntea puternicei / dinamicei sale armate, ieşind biruitor în 15 aprilie 1205 ; împăratul „latin“, Balduin I de Flandra, este prins într-o ambuscadă, Ioan cel Frumos vârându-l într-o temniţă „de mare siguranţă“ din capitala tinerei sale împărăţii, Turnul Nou / Turinovo (tâlmăcit / slavonizat: Târnovo). Împăratul Henric de Flandra (1206 – 1216), scrie Papei Inocenţiu al III-lea, la Roma, despre războiul „latinilor“ împotriva Valàhilor de sub conducerea lui Ioan cel Frumos (Iohannitius: 1197 – 1207), evidenţiind atacul fulgerător al regelui / împăratului Valahimii în bătălia din 14 spre 15 aprilie 1205, de la Adrianopol, bătălie în care, fratele său, Balduin, a fost luat prizonier, solicitând intervenţia (papală) spre a fi eliberat, spre a nu-şi afla sfârşitul în închisoarea din Turnul Nou (unde, din păcate, „împăratul cruciat“, Balduin, a şi trecut la cele veşnice chiar după puţină vreme). Relaţiile dintre împăratul Valahimii, Ioan cel Frumos, şi Innocenţiu al III-lea – potrivit unei epistole trimisă de papă frumos-viteazului valah, în anul 1205, unde se lamenta «de puţina onoare cu care acesta primise pe un sol al său» –, se răciseră foarte mult, astfel aflându-se şi în 1207 (cf. XIRD, II, 317). Ioan cel Frumos reia ofensiva – în 1207 – în faţa Imperiului Latin ; doar două localităţi, Selymbria şi Rodosto, se mai aflau în stăpânirea latinilor, din partea europeană a Imperiului Bizantin, şi Pygai – din Asia Mică. Ofensiva armatelor lui Ioan cel Frumos, în octombrie 1207, ajunsese la Tesalonic.
Asediul Tesalonicului se întrerupe în 26 / 27 octombrie 1207, deoarece vestitul împărat, Ioan cel Frumos, cade „răpus de o boală de plămâni“. Destinele Valahiei Mari trec în seama urmaşilor lui Ioan cel Frumos: Borilă (1207 – 1218), Ioan al II-lea Asan (1218 – 1241) ş. a. Dincoace de cele două decenii de împărăţire „de apogeu“ a lui Ioan al II-lea Asan, Valahimea Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan cunoaşte o perioadă de declin, sub domniile lui Căliman I Asan (1241 – 1246), Mihai I Asan (1246 – 1256), Căliman al II-lea Asan (1256), Constantin Tic / Tych (1257 – 1277) şi Ioan Asan al III-lea (1279 – 1280). Strălucita putere a statului independent al Valàhiei Mari din vremea lui Ioan al II-lea Asan este treptat anihilată / „măcinată“ între Imperiul Tătaro-Mongol şi Imperiul Bizantin, către sfârşitul secolului al XIII-lea, îndeosebi, după ce istoriile înregistrează „dispariţia“ Imperiului Latin de Răsărit (la 25 iulie 1261) şi „reînvigorarea“ Imperiului Bizantin sub împăraţii Mihail al VIII-lea Paleolog (1259 – 1282) şi Andronic al II-lea Paleolog (1282 – 1328). Dar o cumplită soartă are Valahimea şi în perioada sfârtecării acesteia între roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi contemporane: Otoman / Turc, Habsburgic / Austro-Ungar şi Rus / Sovietic, de pe segmentul temporal dintre secolul al XIV-lea şi secolul al XX-lea, efectele-i dezastruoase acutizându-se „cancerigen“, prelungindu-se, din păcate, şi în eurogeografia secolului prezent. Prin aceste imperii, până în epoca dintre cele două războaie mondiale ce au marcat secolul al XX-lea, mai exact spus, până în cumplita epocă a stalinismului politic / cultural care a cuprins ca un cancer statele / popoarele din Europa de Centru şi de Răsărit, s-a format şi s-a păstrat o impresionantă conştiinţă naţională a Pelasgimii > Valahimii, îndeosebi, în spaţiul Daciei Nord-Dunăreano-Pontice, dar şi în toate celelalte provincii ale sale (unele devenind chiar importante principate / state valahe evmezice, cu tendinţa permanentă de re-Unire între hotarele fostei Dacii Antice)*.
______________________
*Bibliografia de sub sigle: GIrva = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, «Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi», Bucureşti, Editura Albatros, 1971; XIRD, II = A. D. Xenopol, «Istoria Românilor din Dacia Traiană», vol. II, ediţia a II-a, «Năvălirile barbare, 270 – 1290», Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1914.
