Atâta timp cât va privi spre Vest (în sens spiritual, nu neapărat geografic), România va fi o țară în care patriotismul va fi imposibil. Cauza e istorică. Ideea de națiune și ideea patriotică se nasc ca ultim avarat al individualismului occidental, după 1789. Patrioții francezi revoluționari erau „patrioți internaționali”. Moștenitorii lor de azi sunt europeniștii globaliști, care nouă ni se par caricaturali, dar sunt naturali la ei acasă, deoarece individualismul occidental este tulpina pe care crește orice sentiment politic al popoarelor de acolo. Și, pentru că individualismul a ajuns în faza globalismului antitradițional, azi trebuie să suportăm o revoluție europeană de rit macronian, în care „Dumnezeu e gay”. Noi nu aveam nevoie de sentimentul patriotic pentru a fi buni. Nu aveam nevoie de „statul național”, și el creație a lui 1789. Iorga o spune cu strângere de inimă, dar o spune mereu printre rânduri. Când statul român (național în scripte nu mai mult ca azi!) nu a mai fost modern (occidental), ci s-a pliat în fața Moscovei asiatice, prin regimul comunist am ajuns să avem un patriotism nedeclarat, dar sincer, la nivelul poporului, și unul bombastic, dar nu inventat, la nivelul elitei care copia modelul asiatic.
Interesant e că azi, unii suveraniști declară că toate marile realizări ale epocii trecute au fost făcute de popor, NU de regimul comunist. E un fel de a ne prezerva virginitatea modernistă, europeană. Dar e fals. Poporul ȘI regimul comunist, împreună, au făcut ceea ce azi privim ca realizări de vârf (fabrici, uzine, hidrocentrale, orașe, drumuri), pentru că liantul dintre cele două NU era de origine modernă, ci deviat-tradițională. Adică nu națiunea, ci poporul sau „neamul” se unise atunci cu regimul, cu autoritatea politică ce conducea fără să „bine-guverneze”…
Cum vom mai putea regăsi acel liant? Greu de spus. Atâta vreme cât vom privi, spiritual, spre Vest, vom copia până la capăt ceea ce se petrece acolo, adică acea lină decadență, fără limite, pe care popoarele europene o resimt cu atât mai atroce, ca pe o fatalitate, cu cât ea vine pe calea unei birocrații perfecte, raționale.
Iar în vreme ce europenii din Europa doreau și doresc o apropiere de Rusia și China și o „autonomie strategică” ce le-ar permite să se „apere” de aliatul american la nevoie (modelul Turcia cumpărând sistemele rusești S400 și fiind exclusă din programul F35, logic, deși era membră NATO), o mână de europeni purtători de mesaj american vor să lupte cu Rusia și China (nu le ajunge Rusia), navigând pe aceeași undă a autonomiei strategice, dar în sens invers. Probabil că deal-ul Ursulei cu Trump e un fel de a câștiga timp și „autonomie politică”. În fața contestării UE dinspre SUA și Europa de Est (din motive diferite), Bruxelles-ul a trebuit să lase steagul jos și să promită, sperând că nu va face, exact ca în cazul TTIP, un proiect avortat cu succes. Un mister rămâne scena neînțelegerii UE cu China, care nu are nicio explicație logică, poate în afara unei regii sofisticate care să ascundă, de fapt, o înțelegere mai profundă. Chinezii sunt capabili de subtilitate: declară, de exemplu, că sunt nemulțumiți de Iran și nu au a-l apăra în fața SUA/Israel, când, în realitate, granița noului Imperiu Asiatico-European este chiar Iranul, simbolic și economico-strategic. Așadar, toată lumea cumpără timp, iar tirada anti-UE a lui Elon Musk (Irlanda ar trebui să iasă din UE, toate țările ar trebui să iasă din UE fiindcă UE distruge democrația, un soi de „fuck the EU!” varianta trumpistă) arată că americanii nu mai au timp. „Time is money”…
