Tovarășul Gelu Chisea a făcut în tinerețe munca de agitator. Acum, nostalgic, își amintește de timpul când fusese la „cadre, post în care fusese promovat pentru merite deosebite (turnase un coleg care scosese limba la un miting exact când trecea cel mai iubit fiu al poporului) și așa aterizase la „cultură”. Deodată căpătase puterea de a hotărî ce are valoare și ce nu. Se făcea că citește și, neînțelegând nimic, dădea unda verde artiștilor și scriitorilor după nume. Era ferm convins că își dezvoltase un simț prin care ii putea depista după nume pe dușmanii de clasă. Dacă i se părea că numele unui poet sună îndeajuns de proletar, trecea de cerbicia lui Chisea. De nu, Shakespeare să fi fost autorul, nu pupa nimic. După ’89, tovarășul Gelu nu și-a mai locul. Își pierduse respectul oamenilor, tonele de rahat mâncate și scrise în note informative dăduseră roade. Nu mai era nimeni interesat de cât de patriotic racnea el, plin de aplomb revoluționar, „PARTIDU-CEAUȘESCU-ROMÂNIA!” Nu i-a mai spus nimeni „să trăiți, to’ar’șu’ Gelu!” . Nu i s-a mai recunoscut niciun merit. Nu a reușit sa se fofileze, cum o făcea pe vremea când se inflitra între oameni ca să îi dibuiască pe „reacționari”. Își ducea zilele cum putea, stand pe bănci și bodogănind plin de năduf împotriva capitaliștilor și a retrograzilor religioși care treceau prin fața lui. Din când în când, i se mai punea pata pe cate o duduie, la care doar putea visa frecându-ți de zor pantalonii chiar în văzul tuturor. Trecuseră vremurile în care înghesuia câte o to’arșă, libidinos cum era, după ce o chema la el în birou ca să o „prelucreze ideologic”, cu ușa încuiată.
De la un asemenea episod își rupsese gatul în partid, doar cu vreo două luni înainte de căderea comunismului. Îi in trase în birou o fătucă tare apetisantă și nu s-a putut abține. Tânăra, când Geluțu tocmai tăbărâse peste ea plin de avânt revoluționar, a avut prezența de spirit să ia portretul secretarului general al PCR, pus frumos, la vedere, pe biroul lui Chisea, ce stătea intepenit într-o ureche prins în ramă groasă și grea de lemn de nuc. Și, cu toată frica, utecista îl trăznise pe Geluțu fix în moalele capului, de-a văzut to’arșul stelele roșii, secera și ciocanul vreo patru ceasuri. Bonus, tovărășica îi împinsese și un genunchi în între. Geluțu, revoltat, a chemat Miliția, dar a aflat că tovărășica era fiica unui mahăr din CC. Și mai era și logodită cu fiul to’arșului Prim de la sector. Ca să nu se întâmple altele mai grave, Geluțu, cu capul spart și la propriu, și la figurat, s-a trezit mutat în postul de responsabil cu propaganda la o secție de îmbuteliat sifoane și reparații de croitorie, unde lucrau un fost cizmar, căruia îi slăbise vederea și două babe grase, care făceau găici și scurtau izmene.
Bătrân, decrepit și ursuz flecărește zilnic cu un alt moș stafidit. Sunt prieteni din tinerețe, s-au întâlnit la o adunare de partid, unde s-au luat la întrecere, voind să vadă care bate din palme mai bine. A doua zi, neputând să țină paharul cu țuică în mâini, au băut amândoi rachiul cu cana. Cei doi ocupă în fiecare zi o bancă la drum și se uită, salivând, după muieri. De fapt, doar Geluțu se uită după muieri, că Neluțu se pierde în gânduri admirând din spate băieți, oftând cu gândul la vremea când era profesor. Că îl strânsese partidul din satul unde murea de foame și îl pusese să facă școală. Terminase și gimnaziul, și liceul și facultatea doar pentru că avea origini sociale sănătoase și părea că se împacă bine cu toată lumea. Guraliv, se băga în seamă și se autoinvita peste tot. După chermezele în care le făcea ochi dulci duduițelor slabe de înger, mai scotea bani de-o friptura prin depunerea de note la secu’, unde scria sârguincios ce auzea de la gâștele care ii mai picau în așternut. Dar nu muierile erau baza, că to’arșul Neluțu avea gusturi speciale. La terminarea facultății, cum nu era bun de nimic, îl repartizase partidul în învățământ. Preda, chipurile, discipline tehnice la o școală de meserii, însă „munca” lui consta în faptul că îi punea pe copii să citească singuri din manual, după care le citea plin, de patos, din „Scînteia”. Mai era și pedagog, ii avea în grijă pe elevii de la țară, care stăteau în pușcăria numită pompos „internat”. La sfârșit de săptămână, nu plecau toți copiii acasă. Mai rămânea câte unul, mai sărăcuț, care nu avea bani de rată. Și tovarășul Nelu, în plin proces de economisire națională a curentului electric, intra în dormitorul comun in care aștepta să treacă timpul vreun necăjit. De după ușa trasă după el, prin beznă se auzeau icneli și îmbrânceli, plânsete înfundate de copil. Invariabil, după ceva timp, înainte să revină curentul, to’arșul Nelu Curzici ieșea, închizând-se la pantaloni și legându-și cureaua. Uneori, după ce „controla” internatul „ca să nu aibă vreunul atitudini nepotrivite pentru un utecist”, când se imbata in biroul lui, își amintea de baba de îl găzduise pe vremuri, care, de fiecare dată când intra in casă in crucea nopții, plin de căcârează pe încălțări, asudat, roșu la față și strangându-și brăcinarii, îi spunea, amețită de aburii alcoolului medicinal: „Neluțule, nu mai sări gardul la caprele lui Napalion, că dacă te prinde, îți rupe picioarele, maică! Mai bine vino aici, lângă mine-n țol, și fă-mi mie ce le faci lor!”…
Că așa scăpaseră bietele capre de afecțiunea lui Neluțu, când îl expediaseră comuniștii la școală. Nici to’ar’șu Geluțu, nici to’arșul Neluțu nu mai au de o vreme dinți. Vreo trei foști elevi de-ai lui Urzici, care fuseseră „verificați pentru comportamente nedemne de viitori membri ai partidului comunist”, aflaseră pe unde își face veacul și îi găsiseră într-o noapte în parcul de la marginea orașului. Pe cei doi vechi tovarăși ii luase somnul – împărțiseră, ca doi buni camarazi, un kil de vodkă și obosiseră.
E-o după-amiază târzie de mijloc de Februarie călduț. Pe lângă banca pe care cei doi își fac veacul, cu băștile pe ochi, sticlele de bere în mână și mapele lor lipsite acum de glorie puse sub fund, trece un cuplu între două vârste, îmbrăcat frumos, elegant, de promenadă. Oamenii par reveniți în oraș după o lipsă îndelungată – se uită în jur cu atenție și deapănă amintiri. Doamna îi privește pe cei doi, și își întreabă soțul:
– Cine-s ăștia doi, dragul meu?! Nu îi recunosc.
– Ăștia?! Ăștia sunt iubitorii de materialism științific și dialectic. Ăștia sunt cei care au combătut obscurantismul și misticismul religios și au luptat pentru crearea societății socialiste multilateral dezvoltate, scumpa mea.
