Per total, este însă de neînţeles comportamentul Comisiei, căreia îi reproşez următoarele:(a) Comisia nu a verificat ea însăşi existenţa şi autenticitatea textului. Era foarte simplu şi uşor să mă convoace la comisie şi să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deţine unele documente interesante etc. Nimeni nu ne-a căutat. Nici măcar „politologul” Michael Shafir… Le-a fost mai uşor să-l contacteze, în Suedia, pe Dan Şafran. Nu m-aş mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveţia ca să stea de vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul”? Pentru că ulterior marele rabin a fost atacat pentru declaraţia dată lui Şerban Alexianu, câţiva experţi în Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în apărare… Precizez eu: declaraţia rabinului a fost dată în 1995, când a venit în România, a ţinut un frumos discurs în Senatul Ţării, a dat numeroase interviuri etc. şi nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!; (b) Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuşi dl Şerban Alexianu şi să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, dl Şerban Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei şi ca persoană care de ani de zile se luptă cu justiţia română, pretinzând că tatăl său, George Alexianu, în 1946 nu a avut parte de o judecată dreaptă şi de un proces corect, e de presupus că deţine nişte informaţii şi documente care ar putea interesa o comisie ea însăşi interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente Şerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de Comisia Wiesel. Această omisiune – după mine foarte gravă, dovedeşte, cel mai probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedeşte că Comisia Wiesel a ştiut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă şi n-a mai pierdut vremea nici măcar ca să se facă că caută adevărul…
Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres şi să enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la dl Şerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Şafran, marele rabin de Geneva şi fost rabin şef al evreilor din România, venit în România numai pentru câteva zile şi suprasolicitat de toată lumea, de la Vlădică până la opincă, şi-a făcut timp să se întâlnească cu dl Şerban Alexianu, fiul, repet, al celui condamnat la moarte şi executat în 1946, pentru genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei. De-a ne mirare şi mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România!… Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal?
Explicaţia ne-o dă chiar înscrisul lui Alexandru Şafran: „amici din tinereţea noastră”. Toţi trei se cunoşteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu acasă, acasă la asasinul de evrei, aşadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su, medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei… Venea Nicuşor Cajal şi se juca cu copiii asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viaţa, până la moartea sa, regretată de toată lumea bună… Cum se împacă această prietenie dintre liderul evreilor din România şi fiul lui George Alaxianu cu ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieţi evreieşti?!… Alexandru Şafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă, nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea lecţii de limbă germană! În fapt, aceste lecţii erau un bun pretext pentru rabin ca să păstreze, fără ştiinţa nemţilor, un contact permanent cu guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente şi intervenţii pentru a ameliora situaţia evreilor evacuaţi în Transnistria. La toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu că „a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”. Nimeni nu putea şti asta în 1995 mai bine decât rabi Şafran!
Aşadar, la iniţiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă, revederea lui Şafran cu dl Şerban Alexianu petrecându-se după 50 de ani. Cât va fi fost de emoţionantă!… La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-şi spună. Atunci s-a produs momentul de graţie, clipa astrală când rabinul şef al Genevei a decis să-şi răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată! Va fi înţeles cum i-a fost copilului să (supra)vieţuiască purtând povara de a fi fiul unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu. Din adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat, la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, şi pe coperta interioară a unei cărţi a consemnat pentru eternitate mărturia sa despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaşte la fel de bine ca Eminenţa Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească, bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din faţa sa, şi atât i-a mai spus: „Îţi dau acest înscris ca să-l publici, dar am o singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit…” După care s-a îmbrăţişat cu fostul elev, cu gazda, şi a plecat pe unde era aşteptat de atâta lume. În urma sa, dl Şerban Alexianu s-a simţit dator să-i arate şi lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind înscrisul a înmărmurit, căci şi-a dat seama bine de importanţa mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate că nici nu i-a trecut prin minte s-o facă. Cert este că dl Şerban Alexianu a ajuns acasă cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se cunoască cu subsemnatul şi să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am întrebat: „Şi aveţi de gând să nu publicaţi acest text decât după moartea Eminenţei sale? Negreşit, aşa i-am promis! Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după dumneavoastră?! Asta e!”, a ridicat din umeri domnul Alexianu. „Măcar aţi facut nişte copii xerox ale textului?”, am întrebat. Da, făcuse, aşa că la plecare am luat şi eu una, am băgat-o în buzunar şi i-am spus: „Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Şafran!” Şi m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut grijă să afle şi Eminenţa sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a mai trăit ani buni după aceea şi că nu a avut de formulat nici o dezminţire, nici un protest etc.
Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i dlui Alexianu să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o tare firavă şi precară credinţă în Dumnezeu. Nu cumva o fi ateu?!, m-am întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viaţa şi judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Şafran chiar se închină la acelaşi Dumnezeu ca şi mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici decât de Dumnezeu de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se pare grav de tot! Fireşte, normal, adică creştineşte şi onorabil, era ca acea declaraţie Alexandru Şafran s-o fi dat în 1946, la proces! Probabil că o asemnea declaraţie l-ar fi salvat pe George Alexianu de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat şi pe „amicul din tinereţe” de la viaţa pe care a dus-o sub comunişti ca fiu al unui criminal de război!
Cu toate acestea, mai bine mai târziu decât niciodată: declaraţia rămâne extrem de utilă, căci mai salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu şi a Neamului românesc. Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa să-şi producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate reproşa că a pus principiile morale mai presus de orice… De orice interese naţionale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declaraţiei, într-adevăr au şi sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri şi acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să ştiu eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile dlui Alexianu?! Şi mai ales de unde să ştiu că declaraţia rabinului şef, a marelui rabin, nu va avea nici o urmare printre mercenarii Holocaustului?! Crezusem, naivul sau imbecilul de mine, că în felul acesta, cu un document atât de clar şi de autorizat, se va pune capăt balivernelor inventate de toţi specialiştii în istoria PCUS, reciclaţi în istorici ai holocaustului. Dar de unde?!… Nimic nu-l tulbură pe alde Mihai Ionescu & comp. Lya Benjamin şi toţi ceilalţi, toţi o apă şi-un pământ, nimic nu-i abate din a susţine mai departe minciuna transnistreană!…
…Trebuie spus că publicarea textului „rabinic” nu a afectat relaţiile dlui Şerban Alexianu cu Nicolae Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenţi evrei binecunoscuţi şi ştiuţi, mi-a povestit că în particular Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile exaltaţilor din Comunitate. „Avem şi noi Vadimii noştri”, obişnuia Cajal să spună…)
Cei doi, Alexianu şi Cajal, au mai avut o discuţie ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să fie interesată. A fost cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea. La recepţia dată de Papă, a fost invitat şi Nicolae Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepţie dl Şerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, din dispoziţia Papei la recepţie, printre invitaţii români cei mai reprezentativi şi mai vrednici de o asemenea cinste, s-a numărat şi dl Şerban Alexianu!… Repet: dl Şerban Alexianu a fost invitat la recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor mai vrednici români!
Se pun în mod logic două întrebări: (1) Care merite deosebite ale dlui Şerban Alexianu îl recomandau pentru această onoare? (2) Papa şi Vaticanul nu ştiau al cui urmaş, al cui fiu este dl Şerban Alexianu? Nu ştiau adică cine a fost George Alexianu? Cele două întrebări au un singur răspuns: Ba ştiau foarte bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunţiul papal Andrea Cassulo să efectueze o inspecţie umanitară în Transnistria, ca să verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ţinta fără apărare a unui regim de genocid etc. Inspecţia s-a efectuat aproape concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roşii Internaţionale. Cele două atât de onorabile instituţii au ajuns la aceeaşi concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că prin dispoziţia aceluiaşi papă profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie acordată de Vatican în acel an: ordinul „Orbis et Urbis”. Este şi cea mai mare distincţie papală primită vreodată de un român! Un român pe care mai apoi „noi” l-am condamnat la moarte pentru exact aceleaşi fapte: felul cum s-a purtat faţă de evrei în calitatea sa de guvernator al Transnistriei. („Noi”, adică justiţia din anul 1946.) Aşadar, la acea recepţie atât de selectivă, prin dl Şerban Alexianu a fost invitat, de fapt, George Alexianu, guvernatorul criminal de război din Transnistria… Iar dacă iei seama la faptul că la recepţie dl Şerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său Nicolae Cajal şi vice-versa, poţi spune că la recepţia dată de Papă au participat braţ la braţ guvernatorul Transnistriei şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor evreieşti din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal această postură şi însăşi prietenia de-o viaţă cu Şerban Alexianu? Simplu de răspuns: Nicolae Cajal cunoştea foarte bine adevărul despre ce a fost în Transnistria! De aceea nu s-a simţit un trădător al neamului său evreiesc atunci când, din copilărie şi până la moarte, a rămas un fidel prieten al familiei Alexianu! Altă explicaţie nu există! Este o explicaţie logică, cu prisosinţă acoperită de realitatea faptelor.
…Structura vădit literară a celor povestite aparţine strict faptelor relatate. Coincidenţele produse şi semnalate dacă poartă un sens, un mesaj, acela nu aparţine subsemnatului, ci Marelui Scenarist care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini a făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Şafran s-a uitat în jur după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o cărticică, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam, să lase preţioasa inscripţie. Merita, aş zice, s-o sape în piatră sau aramă, pentru a-i da şi eternitatea materială. Dar şi mai bine S-a gândit bunul Dumnezeu ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor prezentate, se afirmă că – şi citez din memorie, „România este ţara în care au supravieţuit cei mai mulţi evrei!” Coincidenţă mai semnificativa e greu de imaginat! O ultimă punte între cei doi: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni”, categorie azi uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile şi nebunia sionismului… Dar despre aceşti admirabili evrei, evreii pământeni, cu altă ocazie. (sfârșit)
