Nu o dată am spus că se scrie mai mult decât se citește. Mai ales poezie. Nu e săptămână să nu primesc câte o carte de poezie. Mai ales de la dame bine. Dame trecute și avute. Ele sunt mai poetice. E epoca lor. Dacă nu scrii despre ele, te înjură, dacă scrii, tot te înjură, fiindcă spun că nu le-ai înțeles sufletul delicat și ales. Își revarsă în versuri albe iubirile trecute, amintiri despre moarte, deși sunt încă vii, dar așa e poezia, te face să vorbești despre toate, după cum face poeta Emilia Dănescu, care se imaginează o Pasăre Phoenix, care învie din cenușă. Dar nu din cenușa lui Ahile sau Iisus, ar fi prea curajoasă o asemenea viziune, ci „din propria cenușă”. Chiar așa se numește placheta ei. Deci a murit cândva, dar amintirile iubirii trecute o fac să învie, ca morții din morminte, deși nimeni nu a văzut încă un asemenea fenomen. Dar în poezie se poate. Și poeta zămislește efulgurații, de toate pentru toți, e plină poezia damei de aripi de îngeri, de jocuri de cuvinte, jocuri de-a viața, de-a moartea, de-a v-ați ascunselea. Ludic pân’ la lubric. Pân’ la buric. Belly dance. Dar toate temele, reduse la hamletianele vorbe, vorbe, vorbe…, sunt tratate atât de superficial încât face de râs poezia.
La ce-i bună poezia dacă e superfluă, dacă nu-ți dă de gândit, dacă poți să învârți cuvintele ca bilețelele într-o pălărie, cum făceau dadaiștii sau cum curg boabele, și sănătoase, și neghina, dintr-o strecurătoare? Ea nu trebuie să aibă și consistență, și un mesaj? Să spui totul despre tine, ce interesează, dacă nu-i cuprinzi și pe ceilalți, dacă nu învii și lumea moartă din propria-i cenușă. Poeta scrie frumos, hedonic, e înzestrată, dar cred că nici nu realizează că produce o saturație de locuri comune, de banalități ridicate la rangul de eternitate. Mimează bine lucrurile eterne, cuvintele mari, ca viață, moarte, iubire, zbor, fericire! Mostră de gasteropode, în râpa Uvenderode!
Cum scrie ea, se poate scrie la infinit. NU are început, nici capăt. Nu știi de unde pornește și unde ar vrea să ajungă. Măcar dacă și-ar fi propus o formă fixă, cum ar fi haiku. Atmosfera creată e de haiku, dar nu sunt haiku, nici rondele, nici octave, nici terține. N-are formă, n-are conținut. Versificări albe, ce din coadă vor să sune. Formă fără fond. Cine-a spus asta?
Așa cum sunt și cele două plachete primite de la Vasilica Ilie, altă damă vie. Ea expune în versuri „triste scrisori de iubire”, valsând în jurul unui spectru androgin. Dar nu mai insist, ce-am spus despre Emilia e valabil și pentru Vasilica, și pentru Mona, și pentru Suzana, și pentru Daniela, și pentru Crizantema, și pentru, pentru, pentru… Și pentru Maica Stareță Sevastiani de Alba. Dacă aș face o analiză paralelă, aș zice că se plagiază unele pe altele. Aceeași metaforă, este citabilă în zece locuri. E un tăvălug feminin arborescent, care îmbină durerea, răul făcut, cu binele nesperat. Ceea ce înseamnă că Iubirea este aceeași, numai iubirile în manifestarea lor sunt diferite.
Aceste subțirele volume cuprind în ele trăirile singurătății, experiențe care ne arată cât de limitată e viața, care oscilează între visuri și iubiri pierdute. Vasilica e tristă, ca și Emilia, ca și Mona, fiindcă nu au nici o supapă de evadare. Pentru ele nu există Lumea II. Sunt niște victime, condamnate la o nesfârșită amăgire, poezia fiind nobila lor consolare. Dar dacă ele scriu, înseamnă că cineva are nevoie de ele, cineva le citește, iubiții care au trecut pe lângă plopii fără soț sau poate ele între ele, și le pasează de la deal la vale, ca pe niște licurici, scăpărici în spațiul mioritic. Oricum, de cât să tai frunză la câini, să candidezi în numele poporului român la europarlamentare, să faci atâta rău cu prostia ta, mai bine efulgurații, să ningă cu versuri, să scrii poezie așa:
Mai știi cum/ ne iubeam cândva,/ rătăcindu-ne privirile/ înspre patul de stele?// Îmbrățișarea ta/ era atingerea mării,/ buzele tale,/ petale de maci roșii/ înfiorați.// Dansa lumina printre crengile pinilor/ din Grădina Scriitorilor/ și noi/ ne iubeam cândva…
