Arhiva zilnică: 19 iulie 2024

UE înnoroiată prin propria-i înmlăștinare (la propriu, deja!), Rusia și China dezghețând comercial (tot la propriu!) Nordul, până mai ieri, înghețat bocnă…

Data: 27 octombrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Este evident că nu ar fi o strategie de apărare fezabilă… Nu prin „înmlăștinarea” Europei prin redesenarea flancurilor „de apărare”, cu noroi, la propriu… Da, poate cu secole în urmă ar fi funcționat… Dar nu într-o epocă a deciziei, a aplicării și controlului logistic militar tot mai mult centrat pe IA, nu în vremuri în care operațiunile majore se derulează pe frontul aerian, cu niveluri de zbor tot mai ridicate, și, poate, nu peste multă vreme, cu acțiuni spațiale cel puțin suborbitale… Iar a pune, în aceste vremuri, pe masa deciziilor europene (impuse) strategii militare bazate pe folosirea terenurilor (într-o formă cât mai apropiată de acel „in situ” inițial) face dovada idioțeniei inutile care s-a infiltrat (sau a fost infiltrată cu un scop precis, chiar evident) în sfera deciziei militare… Dar nu în cea a logisticii, ci în aceea a unor decidenți („politico-militari”), nu doar frustrați, ci și limitați intelectual cu mult dincolo (căci, da, se poate!) de abisurile unui deja analfabetism funcțional cvasiprezent… Dar, privind costurile financiare ale acestei „logistici” militare readucând în plin plan epoca militară medievală, scopul devine evident. Căci, planurile unor state UE din „limesul” de flanc, „de apărare”, de a acționa prin inundarea propriilor teritorii (!) și a le transforma în mlaștini de netrecut, nu au deloc de a face cu presupusa lor apărare internă… Ori cu aceea, „de flanc”, a Europei… Pentru că este vorba de teritorii îndepărtate de linia unui eventual front, fără relevanță strategică reală de apărare în fața unor atacuri aeriene dar și spațial suborbitale… Inclusiv atacuri realizate prin deturnarea de sateliți (următorul pas al terorismului internațional, pe care nici un stat nu se încumetă să-l sublinieze), și nu doar cu sateliții dezafectați de pe orbită, nu doar cu aceia ce pot fi „defectați”, și folosiți ca arme, ci și cu „arsenalul”, dacă ar fi să privim din această perspectivă „conglomeratul” de sateliți ai lui Elon Musk (e drept plasați pe orbită sub justificarea unor interese civile, de comunicare)…

Or, dacă avem un lucru cert, acela este că logica militară (nu neapărat necesară, nu neapărat justificată) se află în poziția în care ar fi, și nu doar parțial, imediat îngenuncheată de intruziunea politică bruxeleză. Indiferent de consecințele civile, indiferent de drepturile cetățenești… Pentru că, în planurile țărilor care și-ar inunda pământurile pentru a le transforma în mlaștini de netrecut pentru invadatorul rus (!), este vorba de miliardele de euro pe care le-ar lua de la UE pentru acest proces „de apărare” (și ce fericită ar fi Ursula cu un astfel de „ReArm Europe Plan”, pe deasupra, și „mlăștinos”, așa cum îi plac ei treburile la vârful UE), iar înspre partea „decidenților” oricum este vorba doar de clici, „yesmani”, habarniști și idioți utili în ridicarea mâinii la îndemnul CE. Ba, proiectul flancului „de mlaștină” mai are un „argument” al părților „de flanc”: presupusa protecție a mediului… Pentru că, în viziunea lor, reînmlăștinarea terenurilor redate în trecut (cu eforturi și costuri uriașe) agriculturii, economiei și locuirii, ar asigura, chipurile, o absorbție uriașă de gaze de seră… Și da, o asemenea abordarea europeană ar constitui un risc și pentru noi, prin alți idioți utili, cei de la noi, argumentând „valoarea de mediu”, în fapt, ahtiați după alte și alte milioane de euro…

Ce fac în acest timp celelalte părți de lume care contează?… Evoluează! Se dezvoltă! Au intuiție și curaj de acțiune! Și, mai ales, își punctează drepturile de prim veniți… Căci, în vreme ce Europa se îndrăcește a se înmorcila sub picioare Bruxellesului, Rusia și China își văd de drumul și drumurile lor… Deja, la dimensiuni de rute comerciale antarctice, pentru că, în timp ce Europa se tot smiorcăia a victimă, cele două au inaugurat pe polul lor de putere (și următor mare imperiu, poate) o rută comercială prin Nordul altădată înghețat bocnă… Acolo unde, din anii ’60, Clubul de la Roma avertiza că, o dată cu încălzirea globală, și dezghețarea calotei, se va ajunge la o dispută internațională, de următor război comercial, pentru rutele maritime ale Nordului. Iar China și Rusia au făcut pasul împreună, ca aliați comerciali, inaugurând o rută care, nu doar că scurtează drumurile maritime vechi cu peste 30 de zile, ci, în notele de drept maritim, trasează dreptul de navlosire al „cuceritorilor” de acum… Și da, acesta este cu adevărat un motiv de supărare pentru „unchiul Trump”… Nu neseriozitatea Ucrainei, nici nestatornicia lui Putin… Pentru că, deși este la un „colț” distanță de Rusia, prin Alaska, America a ratat, ocazia, prestigiul, dar, mai ales, întâietatea de drept maritim, a primei traversări comerciale a Nordului arctic…

La adăpostul amenințării ruse, Europa se înarmează pentru a rezista în fața SUA…

Data: 27 octombrie 2025 by Cristi Pantelimon

Războiul din Ucraina are atât de multe lumini și umbre, încât e greu, pentru cineva neavizat, să înțeleagă mersul evenimentelor. În ultima vreme, după întâlnirea din Alaska, președintele Trump, foarte optimist înainte în legătură cu relația cu V. Putin, a devenit mai degrabă rezervat. SUA pun din nou problema ajutorului militar pentru Ucraina, într-o formă agravată, prin livrarea rachetelor Tomahawk. În același timp, tonul Europei față de Moscova pare și el să se înăsprească. Un petrolier rusesc „fantomă” a primit vizita unui comando francez – semn că Europa vrea să fie mai „asertivă” în relația cu Rusia. În realitate lucrurile sunt în oglindă. Americanii ar vrea să escaladeze, dar nu mai pot, fiindcă Ucraina nu mai are capacitatea reală de a împinge frontul. Mai mult, americanii nici nu vor să escaladeze într-atât încât ideea premiului Nobel și a înțelegerii Putin-Trump să dispară complet. SUA joacă un complicat război ambivalent. Nu are cum să părăsească levierul războiului, care ajută negocierile generale cu Rusia și China (și asigură, indirect, decăderea UE), dar nici nu vor să pară o putere războinică – vezi și cazul Orientului Mijlociu, care o califică drept forță a păcii…

SUA au și un război greu de dus în interior – discursul lui Donald Trump în fața celor 800 de șefi ai armatei americane nu lasă loc de comentarii.Europa, la rândul ei, caută o soluție pentru viitoarea autonomie strategică, ceea ce înseamnă că, la adăpostul fictivei amenințări rusești, se va înarma pentru a deveni mai asertivă în relația cu SUA, cea care încă deține supremația militară… la europeni acasă! În fond, de ce și-ar distruge europenii agoniseala într-un război NATO-Rusia, adică SUA-Rusia? Recent, Scot Bessent, secretarul trezoreriei SUA declara franc: „Așa cum le-am spus omologilor mei europeni acum aproximativ două săptămâni: „Tot ce pot auzi de la voi este că Putin vrea să intre în Varșovia. Singurul lucru de care sunt sigur este că Putin nu va intra în Boston”. Morala: europenii, care știu că Putin nu vrea să intre în Varșovia, au ajuns să creeze ei, din umbre, imaginea unei Rusii agresive, care le servește planurilor de înarmare și autonomie strategică. Viitorul e înainte!

Pe de altă parte, ne putem întreba dacă reuniunea de la Copenhaga a fost un eșec sau începutul păcii? Pentru că, în momentul în care E. Macron vorbește, diplomatic și măsurat, despre apărarea împotriva dronelor și avioanelor rusești, la reuniunea de la Copenhaga, se simte deja că e cu gândul la Europa de la Lisabona la Vladivostok… Mai la est, cam în același timp, Vladimir Putin, zâmbitor, amintește la reuniunea Clubului Valdai despre alegerile din România câștigate de Franța… Sunt semne bune. În fine, când același E. Macron se referă la „garanțiile de securitate” pentru Ucraina, trebuie, probabil, să înțelegem ideea pornirii negocierilor cu Rusia în problema ucraineană, fără SUA. După ce SUA au încercat să elimine Europa din dosarul ucrainean, e rândul europenilor să încerce același lucru cu aliatul de peste ocean. În rolurile secundare, România lui ND și Moldova dnei Sandu, adică granița dintre Europa macroniană și viitoarea Rusie, au fost sarea și piperul acestei reuniuni. Probabil, Macron și Merz vor mai avea de lucru cu polonezul american Sikorski, cu șefii UE legați de Washington etc. Flancul sudic e cuminte, se pare.

Nevolnicia ca parte a ecuației; produsul mezilor pe buza extremelor…

Data: 27 octombrie 2025 by Petru Jipa

De când avem un nou președinte am căutat să nu mai vorbesc despre politică. Ce rost mai are? Politica a devenit o satiră ieftină și cu ochii pieziș. Ascult „Pastila” de fiecare seară al maestrului Cristoiu, dânsul a venit cu o definiție genială vorbind despre noul nostru ales: „nevolnicul”. Mă gândeam la marele Caragiale când spune în piesa de teatru „O scrisoare pierdută”: „Tipătescu poartă o față care trădează nu doar îngrijorare, ci și conștientizarea că, dacă nu se descurcă în hățișul hârtiilor, devine el însuși nevolnic în ochii unor oameni care nu-l ascultă decât dacă poate semna ceva în favoarea lor.” Dar ce să mai discutăm? Am devenit și eu mut ca un trecut ce s-a dovedit a fi prezent. Nevolnicia salvează România. Mă gândeam la expresia lui Cicero: „Când armele vorbesc, muzele tac” ce înseamnă că în timpul războiului, arta și cultura (simbolizate de muze) își pierd importanța și sunt eclipsate de violență și conflict. Marcus Tullius Cicero, deși el a folosit original o variantă legată de legi: „Inter arma silent leges”. Tac și legile. Sau mai complex: Când tunurile încep să vorbească, cuvintele tăcute ale păcii se risipesc ca fumul în vânt. Drapelul alb al negocierii este aruncat în noroi, iar harta idealurilor este redesenată de șenilele tancurilor. Războiul nu pornește întotdeauna cu o declarație oficială, ci uneori cu un tăcere prea lungă, cu o nedreptate tolerată, cu o promisiune ruptă. Și atunci, din acea crăpătură a conștiinței colective, izbucnește violența — nu ca o soluție, ci ca o recunoaștere a eșecului uman. Libertatea, această floare fragilă, înflorește doar în lumina păcii. Ea are nevoie de aer curat al dialogului, de răbdarea instituțiilor democratice, de respectul pentru celălalt. Dar războiul aduce cu sine asfixierea: gândul este cenzurat, mișcarea restricționată, viața redusă la supraviețuire. În numele „ordinii” sau „apărării”, libertățile civile sunt sacrificate pe altarul necesității. Oamenii acceptă lanțurile, crezând că le oferă protecție. Dar lanțurile rămân lanțuri, chiar dacă sunt purtate cu voie.

În timpul războiului, statul devine tot mai puternic, iar cetățeanul tot mai mic. Voința colectivă este înlocuită de comandament, apare diversitatea de uniformitate. Jurnalismul critic este înăbușit, opoziția etichetată drept trădare, iar disidența pedepsită. În numele unității, diferențele sunt șterse — nu prin înțelegere, ci prin forță. Și atunci, chiar dacă lupta este câștigată, ce rămâne? O țară devastată, o societate traumatizată, o libertate pierdută fără să fi fost apărată. Războiul nu distruge doar clădiri și vieți — el corodează sufletul unei națiuni. Când pacea se întoarce, adesea vine nu cu libertatea, ci cu amintirea fricii, cu obiceiul obedienței, cu dorința de siguranță la orice preț. Democrația, slăbită, abia mai respiră. Iar cei care au fost învățați să asculte fără să întrebe se confruntă greu cu dreptul de a alege. Așadar, începutul războiului nu este doar o dată pe harta istoriei — este un moment de rupere, un punct de nes întoarcere pentru libertate. Căci odată ce este abandonată, ea nu se mai întoarce niciodată exact așa cum a fost. Să luptăm, dar să nu uităm: adevărata victorie nu este cea de pe câmpul de bătaie, ci acea de a păstra omul liber în inima sa, chiar și atunci când lumea se prăbușește.

Mă gândesc cum să adaptez expresia marelui filosof Marcus Tullius Cicero, care a spus inițial că „în timp de război, legile amuțesc”. În contextul războiului, ne concentrăm mai mult pe luptă, acțiune și priorități practice, iar artele, literatura, filosofia și alte forme de exprimare creativă devin secundare sau sunt puse pe „mute”. Muzele au tăcut pentru că nu le mai oferim tăcerea necesară pentru a vorbi și ele. Nu mai ascultăm. Nu mai simțim. Nu mai credem în iubire, ci în interes. Și atunci, în loc de cântec, avem alarma; în loc de dans, fugă; în loc de templu, centru de comandă. Dar poate că tăcerea muzelor nu e definitivă. Poate e doar o pauză, o invitație la trezire. Pentru că atâta timp cât mai există cineva care simte durerea, care tresare la imaginea unei lumi fără frumos, înseamnă că scânteia nu s-a stins. Poate că salvarea nu vine de sus, ci din adâncul fiecăruia – din curajul de a alege lumina în ciuda întunericului, de a scrie un vers când toți țipă, de a iubi când lumea predică ura. Tristă lume – da. Dar nu lipsită de speranță. Căci atâta timp cât mai există durere pentru frumosul pierdut, înseamnă că frumosul poate reveni. Să fie pace!

Ca și acum 17 ani, furtuna care va declanșa criza economică globală va veni tot de la bănci…

Data: 27 octombrie 2025 by Gheorghe Piperea

Indiciile mele sunt două incidente de afaceri care implică direct sau indirect bănci. Primul incident, în România – s-a perfectat recent o reasigurare a unui portofoliu de credite de nevoi personale fără garanție, în valoare de un miliard de euro. Al doilea incident, în SUA – un fabricant de componente auto și o instituție de credit non-bancar (intitulat shadow bank în jargonul băncilor comerciale clasice sau „instituție financiară ne-bancară”, IFN, în dreptul nostru) au dat faliment. Ambele incidente implică instituții financiare sau de asigurări cu extensie globală și pun în discuție credite sub-prime, exact la fel ca acum 17 ani, când a dat faliment banca de investiții Lehman Brothers și a tras după ea sute de alte bănci, precum și milioane de consumatori aruncați în stradă. Evenimentul de atunci a făcut ca autoritățile să prefere să salveze băncile, în dauna particularilor, pe banii statului sau ai deponenților și, în plus, a pus pe tavă pretextul perfect pentru înghețarea unor drepturi și libertăți, pentru monitorizarea permanentă și pentru centralizarea/sovietizarea puterii birocrației europene. De regulă creditele, chiar și cele de nevoi personale, sunt perfectate împreună cu asigurările. Se contractează polițe de asigurare a casei achiziționate cu credit ipotecar, de asigurare de viață și de sănătate pentru debitor (se fac analize medicale obligatorii pentru asta…), precum și de asigurare de risc al nerambursării. Asigurarea de risc de credit este una dintre cele mai bizare afaceri imaginate în sistemul interconectat bănci – asigurări: banii pe care banca îi dă cu împrumut nu pre-există și nu supraviețuiesc contractului de credit; ei sunt bani – datorie, creați din nimic, cu ajutorul privilegiului băncilor comerciale de a da credite de 100 de unități monetare pentru 10 unități monetare deținute drept capital propriu sau depozite ale clienților (sistemul rezervei fracționare). Ceea ce se asigură prin polița de risc de credit este restituirea capitalului și a profitului băncii (dobânda și comisioanele, care sunt în România de trei-patru ori mai mari decât dobânda la depozite). Dacă debitorul nu mai poate plăti ratele și dobânda, plătește asigurătorul. Dacă asigurătorul intră în faliment, plătește re-asigurătorul. Dacă acesta nu mai poate aștepta să îl execute pe debitor, îl vinde recuperatorului de creanțe, care îl va urmări pe debitor toată viața activă a debitorului și pentru orice activ l-ar avea vreodată debitorul. Din când în când, banca, asigurătorul și re-asigurătorul sunt salvați de stat, cu bani publici („bail out”), sau cu bani ai deponenților și ai asiguraților („bail in”.

Asta s-a întâmplat în 2008, asta se va fi întâmplat în 2026, fiți absolut siguri – totul pentru a se recupera un profit pe care banca și asigurătorul trebuie să îl facă din emiterea de bani – datorie din nimic. În urmă cu câțiva ani, două companii de asigurări au dat faliment : City Insurance și Euroins. Câteva bănci mari din sistem, inclusiv Raiffeisen, aveau polițe de asigurare, de toate tipurile de mai sus, la acești asigurători. La intrarea în faliment, aceste polițe au fost transferate la alți asigurători, pe costul debitorilor, desigur. Primele de asigurare anterioare, achitate de debitori odată cu perfectarea contractului și, ulterior, cu ocazia plății ratelor, au devenit fum, s-au pierdut în ceață. Raiffeisen a anunțat acum 2 zile că a perfectat un contract de „securitizare sintetică” a unor credite de nevoi personale în valoare de un miliard de euro, cu trei grade de risc (unele dintre ele fiind chiar junk), cu re-asigurătorul Munich Re.

Acesta este primul incident de care vă vorbeam mai sus.

Dacă banca a simțit nevoia stringentă de a face această re-asigurare a întregului portofoliu de credite de nevoi personale fără ipoteci, putem intui două motive concrete ale acestui gest, motive care privesc gestiunea portofoliului, precum și unul generic, de context global. Unu, aceste credite nu sunt deloc performante și riscă să devină rapid junk pentru că debitorii se îndreaptă rapid către supra-îndatorare și default, mai ales pentru că, economic, este deja restriște, iar fiscal și bugetar, șurubul se strânge mereu și îi prinde în menghină mai ales pe cei cu credite de nevoi personale. Doi, banca are nevoie de re-finanțare, fie pentru a acoperi (curativ sau preventiv) găuri financiare, fie pentru dezvoltare (mă îndoiesc totuși că, pe praful ăsta, băncile din România au planuri de dezvoltare a creditelor comerciale sau ipotecare). Trei, iar acesta este motivul de context geo-politic, banca are temeri sau chiar informații că toată conjunctura globală* duce către un nou colaps financiar și economic, similar sau chiar mai grav decît cel din 2008-2011 sau ca cel din pandemie. (P.S.: Trebuie să vă fac cunoscut că guvernul pregătește un act normativ prin care va trece protecția consumatorilor de credite și produse bancare de la ANPC la BNR. A da paza consumatorilor contra abuzurilor, contra dezinformării, contra practicilor înșelătoare sau agresive și contra produselor cu defecte ale băncilor la BNR nu înseamnă altceva decât a da paza saivanului de oi la lup. Ceva de genul „lupul paznic la oi”).

O instituție americană de credite non-bancare, Tricolor, și un producător american important de componente auto, cu activitate și în România, pe numele său First Brands, precum și au cerut insolvența în SUA. Dacă în cazul First Brands este încă posibilă o reorganizare judiciară, pentru Tricolor falimentul (lichidarea) este singura cale de urmat. Sumele implicate cu titlu de datorii sunt de ordinul zecilor de miliarde, dar mai important este că se vorbește de fraude similare cu cele comise în cazul falimentului Enron de acum 25 de ani (care a determinat dispariția consultantului Arthur Andersen, pe atunci unul dintre cei Big 5), precum și de credite sub-prime, ingredientul toxic care a stat la baza falimentului Lehman Brothers din 2008. În ambele cazuri, se pare că băncile clasice au evitat să își asume direct riscuri de credite de genul sub-prime sau factoring pe livrări incerte, preferând să împrumute instituții shadow bank, care au re-împrumutat comercianții sau au achiziționat ori garantat facturi cu risc mare de ne-încasare (cam ca în cazul băncii Greensill, falimentată de factoringul practicat de familia Gupta…). Băncile au împușcat doi iepuri dintr-o lovitură: au păcălit autoritățile de supraveghere și au încasat marje de profit mult mai mari decât cele obișnuite. Evident, acum urmează jocul de-a responsabilitatea țapilor ispășitori, dar debușeul va fi tot la stat (mai precis, la contribuabili) și la deponenți și asigurați.

1. Ce știm sigur despre falimentele First Brands și Tricolor: First Brands a cerut instanței din Texas punerea sub protecția tribunalului, pentru a încerca să se salveze de la faliment, în data de 28 septembrie 2025. De regulă, instanțele din Texas nu sunt prea amicale cu debitorii care își cer insolvența pentru a-și salva afacerea. Colapsul a fost accelerat de o poprire pe conturi, derulată de un creditor bancar, ceea ce a provocat imediat încetarea plăților. Există acuzații grave că cca 2,3 miliarde de dolari au „dispărut” prin scheme de finanțare off-balance sheet (prin entități speciale de finanțare, mai numite și shadow banks, adică, bănci ale umbrei…). În plus, în masa enormei datorii, în valoare de zece miliarde de dolari, există o datorie cețoasă, de 1,1 miliarde de dolari, către acționari. Interesant este că First Brands operează fabrici în România (alături de cele din SUA, Mexic și Taiwan). Cel puțin la cunoștinșa mea, activitățile locale continuă normal, fără impact direct asupra angajaților sau producției din țară. Tricolor este un creditor subprime auto, o companie specializată în împrumuturi pentru cumpărarea de mașini, adesea pentru clienți cu scor de credit scăzut. A intrat direct în faliment la începutul lunii septembrie 2025, ca parte a unei serii de prăbușiri în sectorul finanțărilor auto non-bancare. Colapsul Tricolor a fost legat de expuneri excesive la credite private și de o expansiune agresivă bazată pe împrumuturi cu risc ridicat. Nu există dovezi clare de operațiuni directe în România, dar sectorul finanțărilor auto este conectat global, iar efectele se resimt prin lanțuri de aprovizionare și creditori internaționali. Colapsul Tricolor a precedat cu puțin colapsul First Brands, amplificând temerile de „contagiune” în industria auto.

2. Impactul asupra băncilor: Cele două falimente au deja un efecte globale, cu ecouri chiar și în România, prin expuneri indirecte ale băncilor locale la piețe internaționale. Nu există informații relative la pierderi majore directe pentru băncile europene sau românești, dar riscurile sunt crescute din cauza interconexiunilor financiare. Știm, însă, sigur că: -băncile și fondurile de investiții mari sunt afectate prin contagiunea creditelor private, a factoringului și a împrumuturilor off-balance sheet; de exemplu, UBS (Elveția) are o expunere de peste 500 de milioane de dolari la datoriile First Brands, cu un fond care are 30 la sută din portofoliu legat de grup; JPMorgan Chase a recunoscut expuneri semnificative pe Tricolor, invocând și posibile fraude în lanțul de asigurări și re-asigurări ale creditelor subprime emise și utilizate; Jefferies (SUA), o instituție de credit, este unul dintre investitorii instituționali în factoring-ul First Brands; – companiile evită supravegherea bancară apelând la credite non-bancare; FMI a cerut autorităților să monitorizeze mai strict expunerile bancare la private credit, deoarece băncile împrumută fondurilor de tip shadow bank sume mari de bani la randamente mai mari (și mult mai riscante) decât în creditarea tradițională; -ca efect imediat, piețele de credit au fost grav tulburate de creșterea rapidă a costurilor de finanțare pentru companii similare, iar industria auto, care este deja lovită de costurile cu „tranziția verde” și de tarife, suferă de reducerea și mai mare a cererii, mai ales a celei de piese și subansamble.

Așadar, sunt temeri de repetare a crizei din 2008, mai ales că a revenit practica afacerilor cu standarde de creditare scăzute și cu structuri financiare opace. Fie se confirmă încă o dată că omenirea nu învață niciodată nimic din istorie, fie suntem în scenariul în care bulele speculative se sparg intenționat, pentru a asana de lichidități mlăștinoase întregul mediu economic global. Numai că în acest scenariu, din nou, micul antreprenos și simplul particular va suferi din nou și va suferi mai rău decât în 2009 – 2011, iar ultra-bogații vor deveni hiper-bogați. Precum s-a dovedit în cazul Lehman Brothers, profitul este privatizat, iar pierderile sunt socializate… (P.S.S: Culmea sarcasmului este că, recent, premiul Nobel pentru economie a fost acordat unei doamne care a teoretizat „distrugerea creativă” ca instrument de politică economică… Cred că zeul hindus Shiva va fi simbolul anilor de după 2026 A. D.)

„Bubuliiˮ au transformat oceanele în poligoane de luptă…

Data: 27 octombrie 2025 by Maria Diana Popescu

Apa și resursele naturale au devenit arme şi miză în conflictele militare. Resursele de apă dulce sînt limitate și esențiale pentru supraviețuire, industrie și agricultură, iar controlul asupra lor a generat și va genera conflicte și influențe politicile interne și internaționale. Motiv pentru care, apa este considerată o armă strategică. Semnalul vine de la Comisia Europeană: „Apa este noua miza strategică a Europeiˮ, au declarat oficialii de la Bruxelles. Pare cunoscut, nu-i așa? Cine a spus mai întîi asta? Păi, Călin Georgescu și ați spus că e nebun! Nu peste mult timp, accesul la apă potabilă va deveni o sursă de instabilitate și tensiune pe glob. Infrastructura de apă a unui stat este la fel de importantă ca energia și armata. Viitoarele conflicte armate vor fi pentru apă, nu pentru petrol. Toată infrastructura de apă trebuie tratată ca un ca un dispozitiv strategic de securitate. Însă, românilor li s-a furat apa gratis. Fiecare oraș al țării era dotat cu cișmele, care au fost desființate, astfel ca profiturile comercianților de apă cu chimicale la bidon de plastic să crească. Doi euro, atîta dau românii pe jumătate de litru de apă. Vînzatorii politici au decis să privatizeze apa, iar cetățenii să nu mai beneficieze de apă publică gratuită, să fie fortuiți să consume apa îmbuteliată, îndemnați prin reclame absurde să bea cîte doi litri de apă plată, cu nimic superioară apei de cișmea, cu atît mai mult, apei de izvor. Cu cîteva decenii în urmă, apa era un bun public în România. Oricui îi era sete, avea apă la discreție de la cișmea. În România, apa potabilă este controlată la sînge de către bubuli. În cele mai multe orașe apa este concesionată unor companii private, cum de pildă, în București „Apa Nova” este parte a grupului francez „Veolia”, avînd control total asupra tarifului. În condițiile în care, în Franța, în orice restaurant primești apă gratis. Cam pe nicăieri statul român nu mai are control asupra apei, în schimb aprobă facturile.

Schimbările climatice programate cu o apăsare de buton, care au declanșat secetă ani la rînd, au transformat apa într-un bun suprem, extrem de vulnerabil. De ce spun schimbări climatice programate, pentru că, la întîlnirea ONU Trump a numit încălzirea globală „cea mai mare înșelătorie comisă vreodată asupra lumiiˮ. La adunarea generală ONU Trump i-a scuturat pe cei 140 de lideri mondiali prezenți în sală. Fără ton diplomatic președintele SUA a atacat fundamentul șubred al politicii climatice mondiale, acea agendă verde care a făcut prăpăd în lume. Trump a afirmat că „ideea încălzirii globale a fost creată de oameni proștiˮ, care decenii la rînd au stabilit programe false și predicții publice intenționat eronate, care au costat statele lumii sume colosale. Trump a lovit în construcția de nisip a încălzirii globale apărată decenii la rînd de ONU. „În 1989 un oficial ONU avertiza că națiuni întregi vor dispărea de pe hartă din cauza încălzirii globale și, iată, sîntem în 2025 și niciun stat nu a dispărutˮ, a afirmat Trump. Germania a cheltuit miliarde pe tranziția verde, iar pentru alte state ale lumii nota de plată a ajuns la triliarde. A fost introdusă taxă pe carbon care a împovărat sau a distrus industrii întregi. Taxele pentru protecția mediului sînt impuse abuziv și nu se cunoaște drumul pe care o iau banii din taxe.

Trump a condamnat această falsă problemă mondială, cu previziunile ei eșuate care au pus presiune pe bugetele statelor. Cine a plătit și plătește lupta falsei problem climatice? Păi, cetățenii planetei. Și noi, românii, pentru că, pînă pe 31 decembrie Bruxellesul obligă România să închidă minele pe cărbune și termocentralele. Vom sta la lumînare, strigînd „slavă Ucraina”, slavă bolonicu! Intervenția lui Trump a zguduit falsa legitimitate a unei agende globale. Cît timp mai acceptăm să plătim profețiile false despre viitor ale „iluminațilorˮ planetei sau bubulii, cum le spunea Pavel Coruț? Trump a acuzat ONU că finanțează un atac odios asupra Occidentului și a avertizat că „Europa alunecă spre iadˮ, cerînd stoparea experimentului eșuat al granițelor deschise, lăudînd succesul măsurilor sale dure de reprimarea a imigrației. Trump a spus clar: „Europa este devastată de imigrație și de energie, iar amprenta de carbon, ambalată în discursuri politice a sacrificat moștenirea continentului european, folosind expresia: „Europa este acum monstrul cu două coziˮ. Trump a acuzat ONU că sprijină persoanele care intră ilegal în SUA, rolul ONU fiind de a proteja statele de invazie, nu, finanțarea migrației programate. „Europa a fost invadată de o forță de migrația cum nu s-a mai petrecut în istorie. Mă uit la Londra, care are un primar groaznic”, a spus Trump.

Pînă aici, nota zece pentru Trump. Dar să ne aruncăm o privire și la năzdrăvăniile sale războinice. SUA a înconjurat China cu submarine care poartă rachete Tomahawk, capabile să lovească Beijingul și orașe întregi în cîteva minute. Peste 60% din submarinele americane sînt concentrate în Indo-Pacific, oficial, zice Trump pentru stabilitate. Neoficial, o demonstrație de forță la adresa Chinei. Trump nu vorbește despre pace, iar întrebarea este, cît timp a mai rămas pînă la debutul confruntării? Insulele Guam și Hawaii au devenit baze pentru trei linii care înconjoară China și controlează Marea Chinei de Sud și Taiwan. După saltimbancul Obama care a făcut investiții uriașe eșuate în războiul spațial, Trump face investiții istorice în războiul subacvatic, transformînd oceanele în poligoane de luptă. Ambasada Chinei la Washington acuză că prin desfășurarea de arme ofensive, SUA a transformat regiunea în butoi cu pulbere, subliniind că securitatea nu poate fi întreținută prin provocări și poligoane subacvatice. În spatele declarațiilor diplomatice, realitatea este mult mai dură. Două mari puteri și-au aliniat submarinele gata de luptă. SUA și-a trimis flota în Pacific, China și-a suplimentat apărarea. Cine va arunca primul chibritul asupra benzinei nu se știe, dar China și Rusia au arme cum se văd în „Războiul stelelorˮ.

Nu, nația nu și-a pierdut credința!

Data: 26 octombrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Iubiții mei, parcă e un blestem pe preoți și pe biserică ca, ori de câte ori îi vine unuia pohtă să vorbească lumea despre el, să iasă moț pe rahat, să atace Biserica. Și continuă respectivul acuzația afirmând că acest lucru este provocat de faptul că biserica a făcut pact cu politicienii, inclusiv în Pandemie, că a îndemnat la vaccinare! Doar că sociologia și istoria recentă arată altceva, pentru că tinerii nu și-au pierdut doar credința, ci și busola! Ce spun faptele?! Simplu: credința în Dumnezeu se transmite în familie! Înainte sa meargă încă în picioare, părinții și bunicii duceau copiii la biserică. Ce s-a întâmplat după 1989? Biserica nu a mai fost importantă! Când ziua de sâmbătă a fost declarata ca nelucrătoare, s-au creat două zile libere una după cealaltă. Orăsenii au început să plece din orașe la sfârșit de săptămână. Dintr-un singur program tv cu două ore de emisie pe zi, de la opt la zece seara, televiziunile s-au înmulțit și au început să emită non-stop, filme după filme, emisiuni după emisiuni! Vineri seara și sâmbătă seara au devenit zile de ieșit o oraș, la discotecă cum era pe atunci, la „bairamuri”. Când te culci la 4-5 dimineața, cam greu sa ajungi la Liturghie. Tinerii ieșeau, părinții și bunicii picoteau la TV. Odată cu trecerea anilor, generațiile care rupeau pragul bisericii în fiecare Duminica și la fiecare sărbătoare au trecut la Domnul. Foștii membri de partid sau credincioși care nu mergeau la biserica în timpul comuniștilor de frică și-au păstrat „bunul obicei”.

Societatea s-a secularizat încet și sigur, din ce în ce mai mult, de la an la an. Câți și-au mai dus copiii și nepoții la biserică?! Din ce în ce mai putini, an de an… O mare parte dintre copiii duși totuși la biserică au căzut în plasele neomarxiștilor care se întindeau ca râia, din anii 90, cu succes. Aflați la studii departe de părinți, au fost victime sigure ale ateismului „eliberator”. Cei care nu și-au pierdut de tot credința, au mers din ce în ce mai rar la biserică. Religia a fost lăsată în seama școlii. Asta dacă părinții nu și-au retras copiii de la ora de religie „ca să nu fie speriați cu prostii”. Părinții nu au mai avut timp sau nu au mai fost interesați să transmită măcar o brumă de credință copiilor lor. Pentru că nici ei nu prea mai aveau treabă cu Credință și biserica, iar copiii întotdeauna copiază comportamentul adulților lângă care petrec cel mai mult timp. Când copiii erau lăsați la bunici în loc de „grădi” mămăițele și tătăiții ii învățau câte o rugăciune, sa se închine, ii cărau la biserică. Acest lucru însă nu s-a mai întâmplat la orașe…

Statul care a obligat preoții sa depindă de primarii pentru o reparație, pentru lemne sau orice nevoie nu a ajutat. Unii preoți au făcut compromisuri. Iar în Timpul Covidului au fost mai mulți preoți care au îndemnat lumea sa nu se vaccineze decât sa se vaccineze. Nu mai mințiți! Dar un creștin adevărat nu se duce la biserică sa ii facă dosarul preotului, ci pentru Dumnezeu și pentru el, creștinul, însuși. Deci nu ar fi trebuit să conteze. Mai ales că bisericile s-au înmulțit! Atacurile din presă (pe atunci nu știam ce se pregătește) nu au ajutat nici ele. Dar oricât ar încerca unii și alții sa arunce vina pe preoții de mir din parohii, acest lucru nu este adevărat! Preotul din parohie nu poate lua pe nimeni cu arcanul la biserica! Poate el sa se dea cu fundul de pământ, sa facă oricâte vizite, sa indemne, e degeaba. Arunca semințe în drum! Nu vor încolți niciodată în familii în care părinții nu se închina, nu se roagă, nu țin post, nu se împărtășesc, nu merg la Liturghie! Nici Hristos nu și-a luat ucenicii cu forța, cum ar face asta un preot când Însuși Dumnezeu respectă liberul arbitru?! Nu mai învinovățiți preoții ca fiind singuri responsabili de lipsa de credință, pentru ateismul și lipsa de interes a copiilor și tinerilor de azi, a unei părți însemnate din națiune! Învinovățiți-le părinții și nașii de botez. A lor era datoria și responsabilitatea să facă creștini adevărați din tinerele generații. Iar ce se întâmplă în aceste zile la Iași, puhoiul de lume care merge la Sfânta Paraschiva, ne arată că Nația Română nu și-a pierdut Credința. Dimpotrivă!

„In Memoriam Gib Mihăescu – 90 de ani de la intrarea în eternitate”

Data: 26 octombrie 2025 by Ion Nălbitoru

Gib Mihăescu este unul dintre scriitorii români, de valoare, din perioada interbelică. Născut la Drăgășani și participant la Primul Război Mondial, în scurta-i viață și-a rezervat timp să scrie teatru, nuvele și romane inspirate de viața cotidiană și „aristocrația” timpului său. În fiecare an Asociația Rusidava Culturală, și mai nou împreună cu Liga Scriitorilor Români, Filiala „Gib Mihăescu”, Vâlcea, organizează omagieri de ziua nașterii sale și comemorări în ziua decesului. Anul acesta, 2025, când se împlinesc 90 de ani de la plecarea la cele veșnice, m-am gândit că Gib Mihăescu ar merita să fie comemorat și prin alcătuirea unei antologii „In Memoriam Gib Mihăescu – 90 de ani de la intrarea în eternitate”. Evenimentele trec, se uită, chiar dacă unele sunt consemnate în articole publicate în reviste online (pentru că revistele tipărite sunt pe cale de dispariție), deci, în timp, și site-urile, dacă nu mai sunt finanțate de cei care le-au înființat, dispar. Dar scrisul rămâne scris, negru pe alb, într-o carte pe care o poți găsi peste ani și ani într-o bibliotecă, într-un anticariat sau chiar peste zeci și zeci de ani într-o bibliotecă particulară sau într-o casă memorială, ca document ce a căpătat valoare în timp.

Despre Gib Mihăescu au scris mulți autori în cărțile lor, despre opera și viața sa, au fost întocmite teze de doctorat etc.  Dar o antologie are o valoare aparte. Dacă într-un volum al unui autor Gib Mihăescu este analizat prin viziunea autorului, într-o antologie personalitatea sa este privită și analizată din puncte de vedere diferite ale cititorilor, fiecare „văzându-i” activitatea scriitoricească prin prisma viziunilor sale despre arta scrisului. Astfel a luat ființă această antologie în care au publicat scriitori din țară și diaspora. Dar în afară de prezentările vieții și a operei sale, au fost analizate, fiecare cum a perceput, cele două romane importante ale scriitorului drăgășănean: „Rusoaica” (interzisă de comuniști) și „Donna Alba”, ambele cu o  mare încărcătură psihologică. Dar în antologie se află și articole referitoare la omagierea și comemorarea scriitorului, la Drăgășani. Și acestea vor rămâne peste decenii o mărturie vie că Gib Mihăescu a fost, este și va rămâne nemuritor în rândul cititorilor, a oamenilor de cultură care știu să-și venereze valorile culturale și să le pună, la locul cuvenit,  pe piedestalul culturii românești. Romancierul, nuvelistul și dramaturgul Gib Mihăescu nu a fost uitat niciodată! La Drăgășani funcționează de mult timp cenaclul care îi poartă numele, la fel colegiul din oraș îi poartă numele, iar de trei ani Liga Scriitorilor Români, Filiala Vâlcea, a luat numele scriitorului! De asemenea există în Drăgășani și Casa Memorială Gib Mihăescu și o fundație înființată de urmașii acestuia.

Antologia este deschisă chiar de Președintele Ligii Scriitorilor Români, Al. Florin Țene (Cluj- Napoca), de loc din Drăgășani, și unul din fondatorii Cenaclului Gib Mihăescu, care vine cu patru articole importante: „Rolul operei lui Gib Mihăescu în schimbarea mentalității provinciale a locuitorilor din Drăgășani”,  „O scurtă istorie a cenaclului Gib Mihăescu”, „Dimensiunea psihopatologică și de obiectivare în proza lui Gib Mihăescu” și „Vinul și personajul în proza lui Gib Mihăescu: între tradiție și neliniște existențială”. Țene afirmă că Gib Mihăescu: a contribuit la schimbarea treptată a mentalității provinciale locale, prin forța ideilor, prin portretele critice ale micii burghezii și prin deschiderea către problematici universale. În continuare, Marian Bărăscu (Drăgășani), președintele Asociației Rusidava Culturală, membru vechi, fondator și actualmente președinte al Cenaclului Gib Mihăescu, ne prezintă o parte din „Istoria Cenaclului Gib Mihăescu”. Dânsul are în proiect să scoată un volum de la înființarea acestui cenaclul până în prezent; anexând documente xeroxate, cu procesele verbale de înființare și de la ședințele cenaclului, dar și declarații ale prietenilor apropiați ai scriitorului. Ecaterina Chifu (Râmnicu Sărat) – cea care a tradus poeziile lui Labiș în franceză și „Luceafărul” lui Eminescu – face o amplă analiză a romanului „Donna Alba” . Romanul „Donna Alba” al lui Gib Mihăiescu este o operă aparte în literatura interbelică, o monografie a unei iubiri fulgerătoare pentru o femeie fascinantă, o apariție meteorică în viața unui tânăr care abia își începea studiile în vederea unei cariere.

Despre „La Grandiflora de altădată” ne vorbește Iosefina Schirger (București), de loc din Drăgășani, aducând argumente bine documentate despre viața și opera lui Mihăescu. „La Grandiflora” este o alegorie filosofică a obsesiei, a căutării unui ideal în lume. Gib Mihăescu construiește destine dense, pline de simboluri, care lasă loc interpretărilor și reflectă neliniștile epocii interbelice. Nuvela este opera de debut, simbolică și complexă care îmbină realismul psihologic cu teme precum căutarea adevărului, imposibilitatea atingerii idealului, obsesia, conflictul dintre idealism și realitate, alienarea intelectualului, decăderea morală a societății. Preotul profesor doctor Liviu Lazăr (Drăgășani) face o recenzie la romanul „Rusoiaica”, cel mai valoros din opera autorului. Dânsul afirmă că: Gib Mihăescu şi-a încercat puterile literare ca prozator, romancier şi dramaturg. S-a proiectat asupra operei sale influenţa literaturii ruse, a unui anumit ,,dostoievskianism”. Opera lui Gib Mihăescu are însă luciditate şi limpezime, autorul manifestând interes pentru proza analitică, prin sondarea adâncimilor subconștiente. Constanța Badea (Râmnicu Vâlcea) vine în această antologie cu două articole: „Gib Mihăescu: Viața, Opera și Contribuția Literară”  și  „Rusoaica – O Călătorie în Abisul   obsesiei”. În opinia Domniei sale: Gib Mihăescu este una dintre figurile marcante ale literaturii interbelice românești, fiind cunoscut pentru proza sa psihologică și pentru modul unic în care explorează conflictele interioare ale personajelor sale. Opera sa reflectă complexitatea societății românești din acea perioadă, aducând în prim-plan teme precum iubirea obsesivă, alienarea și destinul tragic. Preotul Dan D. Gîrjoabă (Timișoara) face o analiză psihologică foarte interesantă în articolul „Opera lui Gib I. Mihăescu – zbuciumul raportului Om – Societate”. Gib I. Mihăescu reușește să redea cu acuratețe acest dublu plan al existenței: realitatea exterioară a personajelor este strâns legată de tumultul lumii lor interioare, iar acest univers psihic reflectă, în mod inevitabil, tensiunile unei societăți aflate în tranziție, în special în perioada de după Primul Război Mondial. Ion Talpoș (Tălmaciu, Sibiu) ne vorbește despre omagierea din acest an a scriitorului Mihăiescu care a avut loc pe 27 aprilie, la Drăgășani  și vizitarea Casei memoriale a scriitorului în prezența nepoatei sale, Daciana. Cronica „Rusoaica, un erou și un roman-destin…” aparține domnului Mihai Petre, autorul volumului „ Gib Mihăescu. Un scriitor în cinci lunete”, lansat la Drăgășani în primăvară, cu ocazia omagierii scriitorului.

Cristina Nălbitoru (Brezoi, Vâlcea) – redactor șef la revistele „Valea Lotrului” și „Memoria slovelor” – vine cu două articole scrise despre evenimentele culturale desfășurate în „orașul viilor”: „Comemorarea scriitorului Gib Mihăescu” și „Festivalul omagierii a 130 de ani de la nașterea scriitorului interbelic Gib Mihăescu”. Omagierea scriitorului drăgășănean, Gib I. Mihăescu, la 130 de ani de la nașterea sa, a marcat un moment deosebit în manifestările culturale ale Vâlcei, un act cultural în care a fost din plin implicată și tânăra generație, cea care va prelua ștafeta pe mai departe a valorilor românești spre eternitate. Elena Agiu – Neacșu, ne vorbește despre „Gib I. Mihăescu: Dramaturgia şi proza”, punând accent pe cronicile la piesele de teatru puse în scenă. Personajele lui Gib I. Mihăescu, cele care aparţin pieselor din prima perioadă de creaţie, se aseamănă foarte mult cu eroii lui Ibsen. În drama „analitică” întâmplările se dezvăluie ca necesitate şi destin, nu ca hazard şi întâmplare, ca în piesa „sintetică”. Sorina Ivănescu – Lynskey (Londra), la origini din Drăgășani și membră a cenaclului Gib Mihăescu, ne vorbește cu nostalgie despre „amintirile care nu îmbătrânesc”! Așa l-am întâlnit prima dată pe Gib Mihaescu. Nu în paginile unui manual, ci în inima unei biblioteci de-acasă. Aveam convingerea, că dacă aceste cărți sunt acolo, tatăl meu le citise deja. Iar pentru  mine, era o invitație pentru a le ura „Bun sosit și în universul meu”. Aura Stegaru (Paris), nepoata scriitorului, închină o odă romanului „Donna Alba”.

…Te zăresc ades în seară, când el vine să te vadă,

Plâng sub umbre de arcade, pe sub gene te privesc,

Vântul poartă frunze, vorbe şi-o idilă ce se-noadă,

Mâna lui e năzuinţa ce-nspre tine o îndrept,

Donna Alba, Donna Alba,

Lasă-mă să te iubesc…

Ilie Bucă, (Ștefănești, Vâlcea) îl consideră pe Gib Mihăescu „Emblema Drăgășanului” și face un îndemn atât pentru cadrele didactice în promovarea scriitorului în rândul elevilor de la colegiul din oraș, cât și autorităților locale de a se implica și susține actele culturale organizate de oamenii de cultură în memoria scriitorului drăgășănean. Sergiu Ștefan Gorjan (Drăgășani), de la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Viti -Vinicolă Drăgășani, susținător  și prezent la astfel de evenimente îl consideră pe Gib Mihăescu o personalitate marcantă a Drăgășaniului. Magdalena Neagoe face „O Călătorie prin Labirinturile Ființei”:  Stilul lui Gib Mihăescu este caracterizat prin introspecție psihologică profundă, prin lirism discret și printr-o tensiune narativă constantă. El excelează în crearea unor atmosfere încărcate de mister și senzualitate, iar personajele sale, deși adesea bizare sau excentrice, sunt construite cu o mare forță de convingere. Apoi adaugă trei poeme închinate scriitorului. Stelian Ionescu (București) ne prezintă pe „Gib. I. Mihaescu şi vămile văzduhului”, în care face o trecere în revistă a creațiilor sale, iar la finalul articolului ne oferă un tablou (creație proprie), în creion, cu chipul scriitorului. Anca Pînzariu (Boldea)  (București) vine cu o întrebare, mai puțin remarcată de cititori: „Ce și de ce citesc personajele din romanele lui Gib I. Mihăescu?” Personajele lui Gib I.Mihăescu sunt pasionate de lectură, precum era însuși creatorul lor. Motivele pentru care citesc sunt, uneori, surprinzătoare. Și în continuare autoarea cronicii vine cu numeroase exemplificări, bine documentate. Ghiță Boian și Pandele Bebe Jianu (Drăgănești-Olt), neobosiți și prezenți la mai toate evenimentele culturale din Drăgășani, Râmnicu Vâlcea, Drăgănești-Olt, Craiova, București etc, ne surprind cu proza „Linia întâi”, făcând aluzie la perioada războiului la care a luat parte Gib Mihăescu. Tiberiu Constantinescu scrie despre „Oameni și umbre din Drăgășani în proza lui  Al. Florin Țene și Gib Mihăescu”. Personajele sale sunt adesea reflexii deformate, interiorizate ale unor oameni reali: femei misterioase, bărbați măcinați de vinovății, militari cu moravuri duale, funcționari plictisiți, tineri confuzi, toate aceste siluete putând avea rădăcini în oameni din Drăgășani. Dar Gib le trece printr-un filtru oniric, obsesional, erotizat. Delia Smaranda Tertan (Oradea), „În așteptarea Rusoaicei” face o amplă analiză a personajelor din roman. Criticii impută autorului viziunile triviale livresc-erotice ale lui Ragaiac, dar Gib Mihăiescu e asumat, netemător și, oarecum, nepăsător, îmbinând patetismul, ridicolul și grotescul absolut umane și firești în construcția unui personaj complex, care freamătă între imaginație și real. Ileana Vlădușel (Timișoara) vine cu un eseu „În memoria lui Gib Mihăescu” Din proza sa răzbate o meditație profundă asupra sensului vieții, asupra firii umane, asupra raportului dintre trup și suflet, dintre dorință și morală. Într-un alt context, într-o altă epocă, poate ar fi devenit filosof. Dar a ales să nu teoretizeze, ci să trăiască. A ales să scrie nu din idei, ci din rană.

Ivona Popescu (Galați) ne prezintă o poveste „Obsesiile unui marinar – Memorial în derivă” și deschide proza cu un catren dedicat scriitorului:

Lui Gib, destinul i-a dat,

O rusoaică de neuitat…

Dar ce păcat, că-n a lui fire,

Era doar vis și… amăgire!

Lia Nenciu (Nenciulești, Teleorman) vine cu două articole: „Gib Mihăescu: „Din Linia întâi, până la Vămile văzduhului” și „Jurnalul Adrianei”.  Este uimitor, câteodată, cum bucuria se împleteşte cu durerea, succesul cu neputinţa, apogeul cu deznodământul, ca în romanele sale psihologice. Ca şi Eminescu şi, ulterior, ca Labiş, Gib Mihăescu a plecat din viaţă, lăsând în urmă, nu numai o operă uimitoare şi imaginea unui scritor prolific, ci a lăsat după el şi senzaţia că a plecat atunci când ar fi avut cel mai mult şi cel mai bine de spus contemporanilor săi. Ana Vasile (Slatina) ne prezintă un eveniment cultural „Aniversarea scriitorului-jurnalist Gib Mihăescu la Drăgășani” din primăvara anului 2025. Preotul profesor Paulian Buicescu (Slatina) aduce un oamgiu scriitorului printr-un „Laudatio”! Subsemnatul, Ion Nălbitoru (Brezoi / Zătreni, Vâlcea) vin cu trei articole: „Comemorarea scriitorului Gib Mihăescu” din 2024,  „Casa Memorială Gib Mihăescu” și „Donna Alba, un roman cu o mare încărcătură psihologică”.  Lecturând romanul „Donna Alba” te lovești de un conglomerat de idei, informații, descrieri ale vieții cotidiene cu tumultul și efervescența sa, individul reprezentând acea entitate unică, valoric sau nonvaloric, în acest univers planetar, căci însăși viața omului, cu preocupările sale profesionale, dar și particulare, nu este altceva decât un imens dosar de manuscrise, cu file netede și scrise lizibil, iar cu altele șifonate, întinate, ilizibile  – cumpene ale vieții – fiindcă ființa umană are momente în care este neînțeleasă de cei din jurul său, iar uneori chiar ea nu se înțelege pe sine însăși: eul și egoul părând să fie străini unul de altul.

Antologia „In Memoriam Gib Mihăescu – 90 de ani de la intrarea în eternitate” a apărut în 2025, la Editura Franco, din Brezoi, Vâlcea, sub coordonarea și finanțarea familiei, Cristina și Ion Nălbitoru, și va fi trimisă la bibliotecile și Catedrele de Literatura Română de la principalele universități din România. Păcat că autoritățile locale, din Drăgășani, nu s-au implicat în acest proiect, probabil și din cauza nebuloasei politice care s-a abătut asupra României, atât pe plan național cât și internațional, și lipsa fondurilor pentru cultură. Ne ocupăm de alții, dar ne uităm valorile culturale și spirituale care marchează identitatea unei națiuni, afundându-ne într-un globalism care va avea repercusiuni grave asupra obiceiurilor, tradițiilor, etnografiei și folclorului. Să nu ne uităm valorile culturale, fie ele în domeniul scrisului, muzicii, artelor plastice, sculpturii etc. dar și a datinilor strămoșești, a miturilor și legendelor specifice acestui neam, a spiritualității românești. Numai noi, generațiile trecute în toamna vieții, putem să mai transmitem noilor generații păstrarea valorilor culturale românești, care să dăinuie peste veacuri și milenii, odată cu poporul român! Asociația Culturală Rusidava,  împreună cu Liga Scriitorilor, Filiala „Gib Mihăescu”,  și Cenaclul literar „Gib Mihăescu” au ca obiectiv să facă din Gib Mihăescu un  brand al municipiului Drăgășani!

Glasul din pustie…

Data: 26 octombrie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (la 29 August) este cea mai zguduitoare zi de celebrare a Sfântului. Și e pusă tocmai la sfârșitul anului bisericesc! S-ar părea că rămânem cu gustul amar, că binele, adevărul, dreptatea sunt condamnate la decapitare, în timp ce imoralitatea, dictatura, bunul plac, crima și criminalii trec în anul următor triumfători! Ioan nu era un oarecare. Ioan era un intelectual al vremii sale, un om ancorat în realitate, care vedea nedreptățile la tot pasul și nu se sfia să le demaște, cu orice preț și cu orice risc. Ioan striga în mijlocul orașului, la porțile palatelor, în fața mulțimilor, că dezmățul și corupția mai marilor au depășit limitele, că birurile puse pe umerii muritorilor de rând au devenit insuportabile, strivitoare, că dreptatea umblă cu capul spart, iar nedreptățile strigătoare la cer se întâlnesc la tot pasul. Auziți-i glasul: ,,pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care voi nu voiţi să le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar dar foarte puţin vă interesaţi de îndeplinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!” Ioan era un om învățat. În pustia Kumranului, în peșterile de acolo citise în bibliotecile esenienilor, cele mai bogate după biblioteca din Alexandria, mii de pagini ale scrierilor de tot felul ale oamenilor învățați ai lumii vechi. Se retrăsese acolo, renunțând la confortul lumii. Prefera să mănânce rădăcini și lăcuste decât delicatesele din palatele mai marilor zilei. Prefera să suporte arșița soarelui și a nisipurilor decât să se lăfăie în răcoarea piscinelor și umbra grădinilor. Ioan ar fi făcut o carieră politică strălucită, dacă ar fi cântat în strune stăpânilor zilei, dacă ar fi devenit lup asemenea lor. El a vrut și a reușit să rămână oaie până la ultima suflare, în sensul că nu a făcut nici un compromis, nu a învățat limba lupilor și nici n-a urlat ca ei.

Nu-i era frică de stăpânii zilei, nu-i era frică nici chiar de rege, ci, riscându-și libertatea, sănătatea și viața, spunea adevărul despre tot și despre toate. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Ioan ar fi fost un ziarist de înaltă clasă. Putea să aibă avere, putere, funcții, dar a preferat sărăcia și curățenia, credința și simplitatea, convins fiind că acestea sunt cele mai trainice podoabe ale sufletului, că toate celelalte sunt ceață și umbră amăgitoare. Ioan a devenit glasul lui Dumnezeu în lume, condeiul cu care dumnezeirea și-a exprimat dezaprobarea, revolta și scârba față de decăderea mai marilor zilei. Ioan a fost vocea miilor de oprimați și de nedreptățiți ai vremii sale și dintotdeauna. Sărbătoarea lui încheie anul bisericesc, dar sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului deschide noul an bisericesc, dând astfel și speranța că idealul lui Ioan nu a murit odată cu el. Idealul lui Ioan avea să fie continuat de Însuși Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos.

Ioan poate fi propria noastră conștiință, care strigă cu toate puterile ei și protestează de câte ori noi încălcăm voia lui Dumnezeu. Din păcate, îi aud glasul puțini, foarte puțini și tot mai puțini dau urmare îndemnurilor ei. Ioan nu a murit. Ioan continuă să trăiască prin fiecare dintre noi, care avem curajul să ne apărăm adevărul, dreptatea, credința, limba, tradițiile și Țara.

Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă!

Data: 25 octombrie 2025 by Redacția

O echipă de arheologi din Sibiu a descoperit pe în iulie 2025, în timpul unor săpături efectuate la cetatea dacică de la Tilișca, o ștanță monetară din bronz cu manșon de fier, veche de peste 2.000 de ani. La marginea localităţii Tilişca, pe dealul Căţănaş, se află ruinele unei cetăţi dacice. La începutul epocii fierului, aproximativ 1000 î.Hr., o comunitate locală de traco-daci a ridicat aici un sistem de apărare. Fortificaţia a dăinuit până în timpul războaielor daco-romane de la începutul secolului al ll-lea d.Hr.. Pentru specialiști, descoperirea de acum este una deosebită, în toată țara astfel de piese fiind foare rare și de o importanță istorică extraordinară. Practic, evenimentul întărește informațiile despre o așezare dacică dezvoltată, cu economie consolidată, în care se bătea monedă. Descoperirea a fost realizată de echipa condusă de dr. Gheorghe Vasile Natea de la Muzeul Național Brukenthal, în colaborare cu conf. univ. dr. Silviu Istrate Purece de la Universitatea Lucian Blaga, coordonator al unei echipe de studenți ai Facultății de Științe Socio-Umane – Departamentul de Istorie, Patrimoniu și Teologie Protestantă, specializarea Istorie. Fiu al satului Tilișca, Gheoghe Natea a făcut din cercetările arheologice de la Tilișca un scop în viață, de-a lungul anilor realizând numeroase cercetări și proiecte de promovare istorică.

„Se știa că, pe dealul Cățănaș, se află o importantă așezare dacică. Se știa că printre cele mai valoroase descoperiri de acolo sunt cele 14 ștanțe monetare — datate în prima jumătate a secolului I î.Hr. — din bronz, unele dintre ele montate pe un manșon de fier, toate depuse într-o ulcică de lut, spartă în vechime. Ei bine, de astăzi știm că sunt 15”, a transmis Muzeul Național Brukenthal. Dr. Gheorghe Vasile Natea a explicat faptul că în toată România s-au descoperit până în prezent 16 ștanțe monetare, din care 14 tot la Tilișca și doar două în restul țării. De aceea, descoperirea de acum este de o importanță istorică națională. Ștanțele au peste 2.000 de ani vechime, datând din secolul unu înainte de Hristos. În perioada următoare arheologii vor concentra săpăturile pe o eventuală descoperire a atelierului unde s-ar fi putut bate moneda. Ștranța nou descoperită a fost preluată de Muzeul Național Brukenthal pentru a fi curățată și conservată, urmând a fi cercetată în detaliu. Săpăturile arheologice în cadrul Cetății Dacice de la Tilișca au debutat săptămâna trecută și continuă până la finalul lunii septembrie. În anul 2024 aici au fost scose la iveală monede grecești din argint, iar în 2023 un tezaur roman. Aceasta dovedește importanța acestui punct fortificat în crearea de nouă monedă dacică, sau imitație grecească și romană, spre „susținerea” pieței din acel moment istoric.

Clubul sportiv Sfinx – „o treabă curat românească”…

Data: 25 octombrie 2025 by Viorel Patrichi

Cu mulți ani în urmă, am mers la Bivolari, pe Prut, ca să văd paradisul construit de fermierul Vasile Lungu. Uluit de rigoarea livezilor încărcate de fructe, de aromele podgoriei, de luciul heleșteielor în soare, de diversitatea cromatică din ferma zootehnică, am zis fără rezerve: „În sfârșit, văd și eu un loc unde s-a muncit nemțește”. Și răspunsul a venit fără menajamente: „Nu, domnu Patrichi, aici se lucrează românește, nu nemțește!” Am rămas mut fiindcă nu primisem niciodată o asemenea replică. Mai ales că și crama purta numele „Domeniile Hermeziu”, care i-a aparținut mai întâi lui Dinu Negruț (tatăl scriitorului Costache Negruzzi), care a primit la căsătoria sa cu Sofia Hermeziu, ca zestre, moșia Trifeștii Vechi (localitate care apoi s-a numit Hermeziu, din 1967 se chema Lunca Prut, iar din 1996 din nou Hermeziu). (Cineva m-a bănuit că eu aș fi construit crama Hermeziu. Ce mare aș fi fost…). Cam în aceeași perioadă, se întâmpla prin Bacău o scenă asemănătoare, dar cu nuanțe comice. Vasile Hermeziu, supranumit de copiii din oraș Sensilică, era și administrator într-un bloc din buricul urbei. Și vin pe la el doi feciori de la o companie celebră de lifturi din București. Trebuia schimbat liftul și Sensilică putea pretinde pentru asociația lui de locatari niște servicii de excepție. Se uită el pe un catalog și zice: „Aș vrea cel mai bun lift pentru bloc. Ăsta!…” „Gata, șefu!” „Vreau să iasă o treabă românească.” „Da, șefu. Uite, îl montăm pe ăsta ieftin și facem formele pentru liftul cel mai scump. Compania plătește diferența și facem fifty-fifty…” „Cum adică? Bă băieți, eu v-am cerut o treabă românească, nu e clar? Îmi montați cel mai bun lift, cel mai scump. Altfel, plecați cu tot cu antenele voastre de pe bloc!” „Șefu, tocmai ai pierdut 10.000 de euro…”

Așa era Sensilică: mereu pregătit de glume, privea dramatismul cu umor, cu zâmbetul pe buze, găsea ieșire din orice situație absurdă, în care îl aduceau directorii de la Letea Bacău sau patronii pentru care a lucrat după 1990. Era hărăzit cu talente multiple – picta frumos, făcea sculptură în lemn, restaura sau construia case de la zero cu echipa lui, era croitor desăvârșit și, peste tot, se ghida după același principiu: „Haideți să facem o treabă românească!…”

Spirit justițiar înnăscut, Vasile Hermeziu nu suporta prefăcătoria, falsul, improvizația, superficialitatea, impostura. Era un autodidact, citea foarte mult. Avea cunoștințe vaste de istorie și nu te ierta dacă luai țara în derâdere.

Ajuns la maturitate deplină, a fondat Asociaţia Sportivă Club Karate Sfinx Bacău, „o treabă curat romnească”, așa cum îi plăcea lui să spună. Aici i-a cucerit rapid pe copiii și adolescenții care îi călcau pragul. Avea un excelent simț pedagogic intuitiv, încât profesorii se minunau cum de reușește Sensilică să stăpânească energiile debordante și inepuizabile ale cursanților. Îi cointeresa și îi fideliza, cum nu am văzut la alte cluburi sportive. „Eu nu vă învăț aici cum să vă bateți, nici cum să vă apărați. Eu vă învăț cum să evitați lupta. Autocontrolul este mai important, decât victoria în luptă”, le spunea Sensei copiilor. El a cusut toate kimonourile albe pentru toate promoțiile. Ce profesor mai face azi așa ceva pe banii lui? Pe toate centurile punea obligatoriu tricolorul. Toate sărbătorile naționale erau marcate la Clubul Sfinx prin demonstrații la care veneau părinții, bunicii și tot felul de oameni din Bacău. Și nu-i cerea nici directorul, nici partidul, nici Consiliul Județean, nici Ministerul Învățământului sau sindicatul AlmaMater să organizeze asemenea ceremonii solemne…

A rafinat luptele karate shotokan atât de subtil, încât le-a dat tentă românească. Dacă ar veni japonezii pe la Clubul Sfinx din Bacău, cu siguranță ar face ochii mari. Așa cum au rafinat ei artele marțiale sau ritualul ceaiului, preluate de la chinezi, la fel a croșetat Sensilică pe marginea acestei discipline sportive de origine niponă și i-a dat strălucire națională, fără pretenții competiționale, deși sportivii lui au luat cele mai multe premii și medalii. Ca să înțeleg mai bine această personalitate, am discutat cu maestrul Doru Botez, Sensei cu centură neagră 7 dan, care a fost instructorul lui Vasile Hermeziu. La 87 de ani, Doru Botez a rămas o felină fără vârstă. El este unul din fondatorii karate-ului din România. „Lică Hermeziu a fost un om deosebit, un filozof în sport, spune Doru Botez despre Sensilică. Era un om special. Am mai avut doi elevi la fel de buni: Dan Botezatu și doctorul Corneliu Botezatu. Toți aveau caractere frumoase. Te impresionau prin ceea ce făceau, te atrăgeau. A învățat la clubul „Seishin” („spirit”, în japoneză), pe care l-am fondat eu. Și fiicele lui au fost elevele mele. Lucrau împreună. Toți participau la competiții. Ulterior, el a înființat Clubul Sfinx. Acolo, el a făcut un altfel de karate, pornind de la grădinițe și școli. Sălile lui erau pline de cursanți. Concepea luptele karate shotokan sub formă de joc, nu de joacă. Așa îi atrăgea pe toți. A intrat în jocul copiilor și el, dar, prin acest joc, le dezvolta atenția, îndemânarea, puterea de concentrare, rigoarea și disciplina, toate fiind elemente foarte importante în artele marțiale. Copiii nu se plictiseau, învățau, se și jucau. Ei nu prea le au cu disciplina, dar el a reușit. Avea două săli și ambele erau pline toată săptămâna. A dat toate examenele de centuri negre cu mine, la fel și elevii lui. Pe 21 august 2025, i-am conferit centura neagră cu 5 dan pentru contribuția deosebită la dezvoltarea acestei discipline din artele marțiale. Din cauza unui accident de mașină, eu practic acum Tai Chi Chuan.”

L-am întrebat dacă Ambasada Japoniei știe ce au făcut românii din Bacău în artele marțiale. Și a început să râdă cu poftă și cu toată modestia. „Eiiii!… Noi îi spuneam Lică. Era un filozof și eu rezonam foarte bine cu el. Un tip spiritual, un căutător de idei și forme, avea un simț al umorului ieșit din comun, nu prea îl vedeai trist. Totdeauna avea o poantă pregătită. Un om foarte respectuos și un sufletist în tot ce făcea. Avea piciorul amputat și venea la sală printre cursanți. Dădea comenzile. I-am acordat centura neagră cu 5 dan pentru performanțe, pentru activitatea lui de sensei. Avea rezultate frumoase pentru un karate necompetițional și asta am apreciat mai mult la el. Pentru că esența artelor marțiale s-a diluat foarte mult în timp din cauza gladiatorilor care se bat prin cuști până la moarte. Nici eu nu am agreat asemenea stiluri de luptă. Nu mai este karate-ul din anii 1970, pe când am învățat eu. Trăim alte transformări astăzi. Se poate vorbi la superlativ despre el, fără exagerare. A fost un copil bun, un suflet generos. Lică Hermeziu a făcut parte din generația de aur de la clubul „Seishin”, pe care l-am fondat în 1990, dar eu practic karate din 1976”. Ce aș mai putea adăuga după maestrul Doru Botez? Am bănuiala „rezonabilă” că Dumnezeu îi va porunci Sfântului Petru să facă de urgență un club de karate shotokan pentru Sensilică. Așa cum poartă îngerii și sfinții straie albe, le-ar sta minunat cu niște centuri negre ca să exerseze comenzile lui Sensei în limba japoneză prin grădinile Raiului. Nu se mai plictisesc arhanghelii. Iar pe Pământ, visul lui Vasile Hermeziu continuă: ștafeta a fost preluată la Clubul Sfinx de fetele lui Sensilică – Mădălina, Raluca, Oana, Alina – iar comenzile se execută frumos, nu se discută…