Motto: „Să adoptăm limbajul rațiunii și al umanității în legătură cu un subiect mai dificil decât altele.” (Albert Camus, „Actuelles”)
…și totuși ceva s-a schimbat. Există un divorț extern între America și Europa (de bun augur, de altfel, dacă nu ar fi și de ordin ideologic), dar mai ales există un divorț între politic și social la nivelul întregii Uniuni Europene pe tema războiului și – mai nou – a păcii din Ucraina. Mesajele pe acest subiect nu mai ajung sau nu mai sunt digerate. Pentru că s-a instaurat o oboseală psihică (inerentă după aproape patru ani de stres mediatic continuu), pentru că ne-a ajuns din urmă prioritizarea falsei morale și a spaimei, pentru că sărbătorile de iarnă au devenit un ultim și binecuvântat refugiu. Dar mai ales pentru că propaganda s-a compromis singură, încercând încontinuu să explice de ce „războiul este pace” tocmai în mijlocul unor negocieri de pace. Înțeleg totuși de ce, atunci când vorbim despre pace, trebuie să vorbim și despre morală. (Și este atâta morală la gura tuturor politicienilor și jurnaliștilor europeni în ultima vreme!) În fond, o pace imorală — orice ar însemna acest lucru! — nu este altceva decât prologul sau justificarea unui alt război. Este o obiecție puternică ce nu poate fi ignorată (deși îi bănuiesc de o profundă imoralitate pe cei care o enunță din vârful UE și NATO și o rostogolesc în întreg Occidentul). În numele ei se iau în continuare decizii aberante, chiar dacă socialul nu mai este convins… Se poate răspunde — în primul rând — că pacea este morală (prin însăși definiția ei și prin identitatea noastră de creștini) și — în al doilea rând — că, atunci când vorbim despre pace, trebuie să vorbim în primul rând despre rațiune. Fără rațiune nu se poate stabili cu adevărat ce înseamnă morală într-o situație complicată cum e cea din Ucraina. Există o moralitate în a lua în calcul viețile omenești, tulburările trecutului și mai ales posibilitățile viitorului. Există o moralitate în a evalua adversarul corect, în a ști până unde este dispus să meargă, cât de puternic este, cât de onest și de corect poate fi. Există o moralitate în a fi rațional. Desigur, definiția moralei sub aspectele de mai sus nu este suficientă, dar cu siguranță nu putem vorbi despre morală pornind de la ură și dispreț…
Rațiunea poate conduce la adevăruri inconfortabile și nu este infailibilă, dar este singura care poate constitui un punct comun de plecare pentru toate părțile implicate în conflict, direct sau indirect. Fără rațiune nu există înțelegere a lumii coerentă și noncontradictorie și, în consecință, nu există dialog. Să facem exercițiul de a introduce rațiunea în analiza situației pe muchie de cuțit la care s-a ajuns în momentul de față din conflict. (Orice negociere de pace este similară cu o cerere în căsătorie: eșecul înseamnă despărțire, respectiv mai mult război.)
Să admitem — într-un prim scenariu de lucru — că tot ceea ce se afirmă despre Rusia și Putin este adevărat și că războiul asupra Europei este iminent. (Sunt ultimele afirmații de la vârful NATO și UE.) Dacă într-adevăr Rusia are intenția de a ataca Europa (după ce depășește obstacolul Ucraina), atunci este perfect justificat efortul susținut de înarmare și intenția evidentă a Occidentului (mai ales a Europei) de sabotare a tratativelor de pace. Însă limitarea susținerii Ucrainei la un ajutor indirect (armament, bani etc.) este, în acest caz, un act cel puțin imoral (dacă nu chiar un act de cruzime și de lașitate) din partea noastră. Susținem o țară aflată într-o luptă totală și deschisă cu Rusia, dar o facem de pe margine, cu mâinile curate și fără pic de sudoare și sânge, așteptând ca ea să învingă sau măcar să slăbească Rusia (pentru ca Rusia să nu mai ajungă la noi). Ucrainenii mor (și) pentru noi. Pentru liniștea și siguranța noastră. Merită apreciere pentru eroismul cu care se împotrivesc tăvălugului rusesc, însă noi, în ecuația asta, nu ar trebui să ne simțim morali, pentru că, ajutându-i doar să reziste, fără să intervenim direct, știindu-ne și noi vizați de Rusia, îi trădăm, de fapt. Îi folosim. Pe noi — dintr-un calcul rece — pacea din Ucraina ne incomodează mai mult decât pe ucraineni, pentru că ne aduce față în față cu o Rusie militarizată, (probabil) nervoasă și (după cum se prezintă în narative) gata să năvălească spre sud. Ei au și de câștigat; noi, doar de pierdut. Acționăm rațional, dar suntem nu doar „imorali”, ci și ipocriți.
Să luăm în calcul și situația în care Rusia are o problemă justificată doar cu Ucraina (după cum tot repetă Rusia, în van). Dacă este adevărat — și trebuie să recunoaștem, oricât urâm Rusia, că este posibil acest lucru! — trebuie să ne facem calculele morale și materiale cu o deosebită atenție. Dacă Rusia are dreptate și războiul din Ucraina este unul dintre acele războaie care încep cu mult înainte de a fi declarate (Lordul Belford credea că există astfel de războaie), poziția Europei (și a Occidentului în general) este una ingrată și imorală, chiar dacă justificată geopolitic. Ajutând Ucraina în lupta cu Rusia și întreținând conflictul, nu dăm dovadă de moralitate, ci de cinism în cel mai bun caz și de ură față de ambele țări — în cel mai rău. Ucraina este folosită, iar Rusia, nedreptățită.
Totuși, varianta răspândită pe canalele oficiale și unanim acceptată prezintă Rusia drept un agresor „neprovocat”, iar Ucraina drept o victimă „nevinovată”. O hrană perfectă pentru „foamea de morală” din Vestul pustiit. Nu intervenim cu ajutoare directe, pentru că noi — NATO/UE — nu suntem agresori (ecce moralia!) și nu ne așteptăm — totuși! — ca Rusia să atace Europa (deci vorbim cu lejeritate tembelă despre acest lucru, după cum am văzut în primul scenariu!). Argumente similare au fost folosite tocmai pentru a justifica agresiuni și intervenții în situații similare, dar geopolitica suportă bine astfel de inconsistențe din rațiuni „imorale”; mai greu îi este opiniei publice să și le explice în termeni de morală, fără să facă rabat de la rațiune.
Ceea ce face diferența dintre moral și imoral în poziția pro-război (formulată în termeni orwellieni drept „pace justă”) a — unei părți a — Occidentului este situația concretă de pe câmpul de luptă. Da! O poziție morală — în teorie! — înseamnă că datele lumii nu influențează decizia, dar datele lumii trebuie cunoscute, pentru că altfel avem doar o poziție morală în teorie: în cel mai bun caz, inutilă, iar în cel mai rău, dăunătoare, pentru că nu se aplică realității. Dacă Ucraina câștigă, atunci poziția belicoasă a Europei (și inclusiv a noastră) este corectă (moral): am ajutat un prieten agresat (mă rog: un inamic al inamicului) și nu am târât națiunea/națiunile într-un război imprevizibil ca dimensiune și urmări. Suntem îndreptățiți (și rațional, și moral) să susținem continuarea luptelor (chiar dacă ne costă bani — pe noi — și vieți — pe ucraineni), pentru că Rusia va ceda, se va retrage și va fi pedepsită.
Și dacă totuși ne aflăm, în realitate, în scenariul oribil în care Rusia — cea rea — câștigă? Dacă Rusia, în pofida ajutorului european și american din ultimii ani, distruge armamentul vestic și toacă mărunt efectivele ucrainene? Dacă linia frontului, presată continuu, este în pericol de a se rupe? Dacă situația armatei ucrainene este disperată? Nu predic îngenuncherea în fața forței. Cu toții ne putem imagina în situația ucrainenilor și visăm o rezistență eroică până la moarte în fața unui cotropitor abject. Curajul și moralitatea de canapea sunt destul de răspândite. Doar că noi nu suntem în pielea ucrainenilor și — se pare — nici nu vrem să fim, câtă vreme nu punem mâna pe arme. Nu este neapărat condamnabil acest fapt, câtă vreme ne-am clarificat de la început poziția. Totuși, în fața dezastrului din arenă, confortul tribunei impune o anume decență: este imoral să sugerezi continuarea războiului în situația în care există o șansă de a opri moartea. Este decizia ucrainenilor dacă acceptă înfrângerea sau nu. Iar dacă decizia lor este să nu cedeze nimic, să acceptăm că mâinile noastre vor fi mânjite de sângele lor, câtă vreme i-am ajutat să reziste până la sfârșit aruncând mâncare și arme în arenă și i-am încurajat urlând sloganuri de pe margine. Să acceptăm că suntem imorali.
Asemănarea — pe care propaganda o încearcă! — dintre situația Angliei la începutul celui de-al Doilea Război Mondial și situația Ucrainei este absurdă și periculoasă. În ’40, Hitler pretindea Angliei ieșirea din conflict — Anglia declarase război Germaniei! — și acceptarea dominației germane în Europa. Acum și NATO, și Europa (țările UE) refuză să intre în conflict, dar în același timp refuză și acceptarea unei păci în termenii Rusiei. Dacă forțăm această paralelă, ajungem la constatarea firească și neplăcută totodată că războiul Occidentului se duce acum pe teritoriul Ucrainei. Moral ar fi să participe la sacrificiu. Dar fie morala este învinsă de rațiuni lașe, fie morala dă dreptate Rusiei. Fie nu ne aflăm în situația în care să putem face comparații.
Onesta conștientizare a propriei imoralități — prin prisma unei judecăți cât de cât raționale — nu ar trebui decât să îngăduie și calea către pacea decisă la masa tratativelor.
Dacă acceptăm formula păcii, putem intra și într-o discuție — tot rațională — despre principiile (generale) ale unei astfel de păci. Foarte mulți fac concesie ideii de pace, dar sunt deranjați tocmai de termenii păcii. Cum ar arăta o pace morală sau — cum i se mai spune — o pace „justă”? În niciun caz un restitutio in integrum. Ar însemna că ambele părți au aceeași înțelegere a moralei și că cel care a greșit — Rusia agresoare, în scenariul în discuție — recunoaște că a greșit și plătește daunele provocate (fără să fie înfrântă sau în pericol iminent să fie înfrântă). Însă, după cum spuneam, doar rațiunea poate duce la un numitor comun. Putem visa la o astfel de finalizare a conflictului, dar, în mod realist, trebuie recunoscut că pacea cu Rusia în avantaj arată altfel decât în vis…
În 1654, Pascal și Fermat puneau bazele ramurii matematice a probabilităților, discutând prin scrisori pe marginea problemei împărțirii mizei într-un joc oprit după un anumit număr de runde. Rezolvarea propusă de ei ținea cont de trecut (numărul de runde câștigate de fiecare dintre jucători) și de probabilitatea fiecărui jucător de a câștiga următoarele runde până la câștigarea partidei. Cum matematica este un limbaj universal, rațional ar fi — dacă Rusia se așază la masa tratativelor cu Ucraina și dacă nu sunt alte interese în joc — ca situația de pe câmpul de luptă (teritoriile ocupate) și probabilitatea de a câștiga războiul să dicteze termenii păcii. Nu este suficient, dar este un punct de plecare. Fiecare țară va trebui mai apoi să își facă și un calcul de oportunitate, pentru că fiecare decizie implică un cost (bani, oameni, armament), și să evalueze și măsura în care poate avea încredere în respectarea punctelor agreate. Ucrainenii se tot plâng că nu au încredere în ruși, iar rușii, la rândul lor, amintesc că în trei rânduri au fost înșelați (cu cele două acorduri de la Minsk și cu înțelegerea de la Istanbul).
O mică digresiune este necesară. Putem să înțelegem în acest context împrumutul recent de 90 de miliarde de euro făcut de UE pentru sprijinul Ucrainei. Se modifică — în teorie — probabilitățile de câștigare a războiului și se transmite ideea că Ucraina își face altfel calculele de oportunitate, pentru că are în spate UE. Dar să nu uităm că o discuție despre finanțarea războiului este o discuție despre război și poate modifica disponibilitatea de discuții despre pace. Rusia este îndreptățită — având în vedere istoria! — să considere că interesul UE este războiul cu mâinile altora și nu pacea (chiar și în condiții mai bune pentru Ucraina).
Poziția rațională și morală a Occidentului — spre rușinea noastră — este tranșată. Suntem irațional de imorali. Cum se vede însă rațional și moral războiul — și, respectiv, pacea — din perspectiva Rusiei și a Ucrainei? Răspunsul — rațional — este simplu. Miza nu este Donbasul (sau o parte mare din el), fiindcă Donbasul este pierdut pentru totdeauna pentru Ucraina. Miza este recunoașterea Donbasului, lucru care ar însemna nu doar o rană fizică, ci și una de orgoliu pentru Ucraina. În privința moralei nu există un singur răspuns…
Când scriu aceste rânduri are loc „un război al păcilor”. SUA lui Trump a convins Rusia și a forțat Ucraina să negocieze. (O interpretare mai corectă ar fi că SUA, cu acceptul Rusiei, a decis să se retragă onorabil din conflict și să lase Europa să plătească oalele sparte.) De cum s-a pus cu adevărat problema păcii, cu un plan concret (pentru prima oară de la tentativa sabotată de înțelegere de la Istanbul), au apărut din senin variantele alternative. Pe lângă planul americanilor (singurul discutat în principiu cu rușii), mai avem planul de pace al europenilor, planul de pace NATO și planul de pace al lui Zelenski. Fiecare face alte calcule, fiecare visează altceva, fiecare pretinde altceva, de parcă Rusia a pierdut războiul și nu trebuie consultată, în încercarea de a opri negocierile și de a trezi în Social rusofobie. Se face apel la „morală”. Inutil. Rusia ignoră NATO, UE și Ucraina. America se desparte de UE (și militar, și economic, și ideologic). Iar opinia publică înțelege prea bine aceste lucruri…
…și totuși, chiar dacă ceva s-a schimbat, războiul câștigă. De pe peluza Casei Albe, Zelenski declară că Donbasul iese din discuție. Rușii, pe de altă parte, acuză furioși un atac cu peste o sută de drone asupra reședinței lui Putin. Discuțiile de pace sunt amânate. Pacea devine parcă un alt prilej pentru război — tot mai mult război…








