Arhiva zilnică: 1 octombrie 2014

Amintiri din vremuri ce nu vor mai fi…

Data: 5 octombrie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

Pe preotul Cătălin Dragu l-am cunoscut când m-am dus elev la seminar. El era în anul patru. Era un fenomen. Atrăgea grupuri de colegi de toate vârstele în jurul lui și le vorbea. Fie le răspundea la întrebări, fie își lua el câte o temă, pe care o dezvolta. Parcă citea într-o carte, cu așa ușurință ne vorbea. La un moment dat a început să organizeze un fel de serate în internatul seminarului, unde ne vorbea despre muzică, despre filozofia, semnificațiile și adâncimile muzicii. Cu acel prilej ne cânta la vioară, cum numai el știa să cânte, ca să ne exemplifice. Și noi, ascultătorii, majoritatea copii de la țară, îl ascultam fascinați și nici nu știam când trece vremea. Colegii îl respectau și-l admirau. Probabil erau destui care-l și dușmăneau. Majoritatea profesorilor erau depășiți de mulțimea și vastitatea cunoștințelor sale. Rar îl scoteau la lecție. Răspundea el, când nu știau alții și atunci îi  punea notă. Când profesorul de Dogmatică, cel mai greu obiect de studiu din seminar,  era bine dispus, ori  era pe la sfârșitul trimestrului, numai ce-i spunea: „-Cătăline, zi tu lecția în ce limbă vrei, numai în românește nu!” Și atunci Cătălin începea să hoinărească prin franceză, germană, engleză, o mai dădea și pe italiană, spre uimirea tuturor. Când avea timp, cânta la vioară muzică de operă, mai bine decât un angajat al Operei  Române. Uneori completa cântarea cu vocea sa. Cânta în limbi străine cu ușurință, parcă aș fi cântat eu după oi!

Cam o dată pe lună ne duceau la filarmonică în Craiova ca să umple sala cu noi. Adormeam din primele minute. Era vorba de muzică grea, muzică simfonică, nu muzică pentru urechile noastre. Când se apropia timpul să se facă pauză, trecea pedagogul pe la capătul rândului și dădea câte un ghiont în coastă celui din prima bancă, șoptindu-i apăsat: „-Dă-l mai departe!” Și ghiontul se ducea până la capătul rândului, trezindu-i pe toți, ca să poată să aplaude. Singur Cătălin era numai ochi și urechi tot timpul programului, capta cu toată ființa lui fiecare sunet, fiecare gest. Când plecam de la filarmonică, el era parcă pe altă lume, plutea în alte sfere. Nu conta dacă este încălțat sau nu, el plutea în lumea lui, lumea muzicii și a înaltelor trăiri artistice, pe care noi nu o înțelegeam.

Nu știu de ce, dar m-am împrietenit repede cu Cătălin. Îmi plăcea să-l ascult și aveam ce să învăț de la el. Câteodată aveam norocul să-l smulg din mulțimea colegilor și să plecăm prin grădina școlii, pe aleile dintre straturi, până la Jiu. Și atunci se dezlănțuia ca o furtună și spunea multe-multe și de toate. Venea vacanța. Continuam legătura cu el. Eram uimit și entuziasmat, când primeam scrisori de 16 pagini de la el. Le păstrez pe toate. Era destul să-și dea drumul și credeai că nu se mai oprește.

Ușor-ușor am aflat că era nepotul profesorului Constantin Popian de la Bistrița Vâlcii. Bunicul fusese profesor la seminarul de la Bistrița, bunica profesoară. Tatăl n-avusese timp să se ocupe de educația lui, fiindcă era judecător, iar mama avea, de asemenea, serviciu greu. Lăsaseră sarcina aceasta în seama bunicilor. Și bunicii turnaseră în mintea și sufletul lui Cătălin tot ce știuseră și  gândiseră ei. Nu vruseseră să se piardă nimic din cunoștințele lor și i le dăruiseră pe toate, iar Cătălin le primise. Am trecut prin multe școli de-a lungul timpului, am cunoscut mulți tineri capabili, flămânzi de carte, de cunoaștere.  Nu se puteau însă compara cu Cătălin. Ei erau produsul manualelor, al unor  programe de studiu oficiale. Cătălin era doldora de cunoștințe, care n-aveau nici o legătură cu programa școlară, erau neorganizate sistematic după o schemă oficială. Era un  depozit viu de cunoștințe, care se împrospătau permanent prin lecturi, contacte directe, meditații personale etc.

A terminat Cătălin seminarul și a plecat la București, la facultate. Am mai corespondat cu el, dar mai rar. Când am ajuns și eu student, l-am căutat. Nu l-am găsit. Întrebam în dreapta și în stânga pe colegi de-ai lui, studenți în anul patru și simțeam în glasul lor o fâstâceală. Pur și simplu evitau să-mi spună adevărul. Până când, după mai bine de o lună de la începutul anului, un coleg m-a tras de mânecă și mi-a șoptit: „- Nu-l mai căuta! A fugit în Italia!” Vestea a fost ca un trăsnet pentru mine. Întrevedeam pentru Cătălin un loc în învățământul superior, îl vedeam un profesor universitar, un cercetător, un savant, nu un fugar.

Am primit de la el două sau trei scrisori din Italia. M-a sfătuit un unchi al meu să nu-i mai scriu, că voi avea necazuri. Avea dreptate! Într-o discuție cu tatăl său, care, între timp s-a preoțit, am aflat că se preoțise și Cătălin la romano-catolici, că o duce bine.

A trecut vremea, a trecut Revoluția. A venit Cătălin cu câteva Tiruri cu ajutoare în județul Vâlcea. Mare bucurie! L-am văzut la televizor. Și-a făcut timp și s-a dus la CNSAS, unde și-a studiat, preț de câteva săptămâni, cei câțiva metri de dosare. Aproape toate rudele și foștii colegi, cunoscuți și prieteni dăduseră declarații despre el. Mare durere i-au pricinuit. A rupt legătura cu toți. Nici azi nu i-a putut înțelege, cum au putut să scrie despre el așa.  De câte ori am încercat să-i schimb părerea, am dat greș. Se vedea cât colo că era modelat într-un alt mediu, complet diferit de al nostru.

Am avut câteva  prilejuri să vorbesc cu  Cătălin. Îl credeam un om fericit. Nu era! De când s-a dus în Italia și până azi a fost socotit mereu oaia neagră, spionul infiltrat de regimul comunist de la noi în structurile occidentale. Era un motiv inventat, fără bază, dar care se potrivea ca petecul la spărtura sacului pentru toți care-l invidiau, îl dușmăneau, pentru că vedeau în el valoarea, care-i punea în umbră. Cu mare greutate și-a luat doctoratul și s-a preoțit acolo. A fost mereu schimbat de la o parohie la alta. Unde ședea o vreme făcea vad acolo. Venea lumea puhoi, ca la Petrache Lupu de la Maglavit. Cătălin slujea frumos, cu dăruire. Dincolo de slujire, vorbea admirabil. Spunea de fiecare dată ceva ce nu era în tiparele obișnuite ale predicilor celorlalți preoți. Și lumea tocmai acel ceva îl căuta, îl degusta. Nu scăpa nici un prilej ca să cânte la vioară cele mai diverse bucăți muzicale, de la cântece populare și romanțe, până la muzică de operă. Era un fenomen și acolo, așa cum fusese toată viața, numai că nu-și găsea locul. I-am citit o parte din numeroasele volume de Jurnal. Sunt în manuscris. Când vadul îi creștea, îi venea și decizia de transfer în altă parohie, în altă parte a țării. Până la urmă i-au dat o parohie la munte cu câteva familii. La biserica de acolo se ducea lumea duminică de duminică să participe la slujbe, să-l asculte, să-i vorbească. Multe umilințe a suferit, dar n-a cedat. Și-a urmat misiunea lui, așa cum a înțeles-o el.

Când a ajuns la pensie, mulți a răsuflat ușurați. „Pericolul” trecuse. Cătălin nu era însă omul care să  se oprească. Pusese punct, dar începea cu literă mare o nouă etapă a vieții lui. A plecat în Africa și acolo a predicat Evanghelia. A botezat nenumărați negri,  a înființat comunități creștine. A găsit acolo un teren prielnic pentru răspândirea învățăturii creștine și nu a pregetat s-o facă.

Vara, Cătălin vine la Bistrița Vâlcii, la casa bunicilor, acolo unde a crescut. E o căsuță veche, simplă, cu vreo trei camere, care încă mai rezistă intemperiilor. De casa aceea, de locurile acelea se leagă o parte din viața lui. Și-a selectat cu atenție rudele și prietenii. Nu vrea să aibă de-a face cu oricine. Toată ziua studiază. Pe masa lui sunt maldăre de cărți în cele mai diverse limbi. Citește, notează, scrie el însuși. A găsit prin ascunzișuri manuscrise de-ale bunicului său. O adevărată comoară. I-a publicat trei volume  de teatru. Anul trecut, parohia noastră i-a publicat volumul România în flăcări, care cuprinde articole din presa germană privind mersul frontului în primul război mondial în România. Anul acesta, tot parohia noastră a publicat o carte de peste 600 pagini cu Poeziile  lui Constantin Popian. Cătălin este cel care cumpără întreg tirajul, iar cărțile  le donează participanților la simpozioanele dedicate bunicului său.  Acum pregătește un volum de proză. E o formă de a-și manifesta recunoștința față de cei ce au trudit la construcția temeliei personalității sale.

În Cetatea Biharia s-a scos la lumină amprenta unei catedrale din secolul al XI-lea

Data: 5 octombrie 2025 by Redacția

O cercetare arheologică preventivă în Cetatea Biharia (jud. Bihor), coordonată de prof. univ. dr. habil. Ioan Marian Țiplic de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, ce a început în luna aprilie 2025 a scos la lumină amprenta unei catedrale de plan basilical, cu dimensiunile de aproximativ 23 de metri lungime şi 12 metri lăţime. „Cercetarile arheologice de la Biharia, realizate în cadrul proiectului de restaurare şi punere în valoare a sitului, coordonate de Centrul de Cercetare a Patrimoniului şi Istoriei Socio-Culturale din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, au permis scoaterea la lumină a urmelor unei biserici de plan bazilical, care era în funcţiune în primele decenii ale secolului al XII-lea, dupa cum atestă mormintele dezvelite în imediata vecinătate a corului”, explică pe pagina sa de Facebook arheologul Ioan Marian Țiplic. Detectarea urmelor bisericii a fost posibilă datorită unui aparat performant de scanare a solului, dovezile scoase la iveală fiind primele care confirmă existenţa catedralei. De asemenea, arheologii au găsit mai multe morminte din a doua jumătate a secolului al XI-lea. La săpături participă şi studenţi masteranzi de la Universitatea din Oradea. Episcopia Catolică de Bihor, înfiinţată de Regele Ştefan I al Ungariei (Ştefan cel Sfânt), a fost mutată ulterior de regele Ladislau I al Ungariei pe viitorul amplasament al Cetăţii Oradea. Din acest motiv, cetatea de pământ de la Biharia şi-a pierdut din importanţă, catedrala fiind demolată. Lector univ. dr. Florin Sfrengeu, de la Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe politice şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Oradea, a precizat că sunt puse în evidenţă, atât în Cetatea Biharia cât şi în jurul cetăţii, peste 26 de niveluri arheologice, din perioada neolitică, până în perioada medievală.

Acestea sunt cuprinse în lucrarea de referinţă „Monografia arheologică Biharia”, scrisă de istoricul Sever Dumitraşcu. În Cetatea Biharia, dar şi în împrejurimi, s-au efectuat săpături arheologice de peste 120 de ani, fiind unul din cele mai importante situri arheologice din ţară. De-a lungul anilor, au fost scoase la lumină fragmente ceramice hallstattiene şi de epocă romană, material ceramic cu numeroase fragmente de cazane de lut, piese din metal şi numeroase oase de animale, precum şi monede din sec. XII-XIV, fragmente ceramice smălţuite maro şi verde-oliv, fragmente ceramice din epoca medievală timpurie, cu numeroase buze de cazan de lut. Cetatea a fost reşedinţa administrativă a Ducatului lui Menumorut, care a stăpânit Ţara Crişurilor în secolul al IX-lea. Cetatea Biharia (Castrum Byhor, în prezent ruinată) este situată la 14 kilometri nord de Oradea, lângă satul omonim, într-o zonă de șes inundabil. Este menționată în izvoare ca aparținând voievodului Menumorut care a rezistat aici 13 zile asediului maghiar (la sfârșitul secolului al X-lea). Este o fortificație cu valuri de pământ (înălțimea actuală: cinci-șapte metri), de plan dreptunghiular (115 x 150 metri), înconjurată de șanțuri cu apă (late de 15-20 metri). Sistemul defensiv era întregit de un mic bastion circular („cetatea fetelor”).

În secolul al XI-lea aici a fost reședința unui episcopat romano-catolic, mutat apoi la Oradea. „Prima atestare a cetăţii este din anul 1093, dată consemnată în „Cronica Pictată de la Viena”, când este pomenită întemeierea unei mănăstiri, ea făcându-se în Parochia Castri Bichoriensi, localitatea fiind însă mai veche, reprezentând în fapt, pentru o perioadă, centrul de comitat al Bihorului”, susţin autorii cărţii „Cetăţile Medievale ale Bihorului”. Cetatea este declarată monument istoric, cod LMI BH-I-s-A-00951. Pentru a dezvolta turistic localitatea, a fost depus un proiect, care a primit o finanţare de un milion de euro de la Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, prin care autorităţile locale vor să reconstruiască interiorul cetăţii, aşa cum era în secolul al IX-lea. Importanța acestei fortificații timp de secole trebuie să fie repusă în valoare, cel puțin din punct de vedere turistic. (G.V.G.)

„Tora” sau „Pentateuhul”…

Data: 5 octombrie 2025 by Stelian Gomboș

Tora, sau „Pentateuhul”, este numele în originalul ebraic al „primelor cinci cărți din Vechiul Testament”, cunoscute sub numele de „Cele cinci cărți ale lui Moise” care, pentru religia iudaică, sunt cele mai importante texte sacre, şi aceasta deoarece acestea „sunt de la Dumnezeu”, „i-au fost dictate de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai”, conţin „Învățătura care vine de la Dumnezeu” sau, altfel spus, sunt „Legea care a fost dictată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai”. Cuvântul „Tora” provine din cuvântul ebraic tôráh, care poate fi tradus „îndrumare”, „învățătură” sau „lege”. (Proverbele 1:8; 3:1; 28:4) a Următoarele exemple arată cum este folosit acest cuvânt ebraic în Biblie. În general, Tôráh se referă la primele cinci cărți ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerele și Deuteronomul. Acestea sunt cunoscute și ca Pentateuhul, termen care provine dintr-un cuvânt grecesc însemnând „volum în cinci părți”. Întrucât a fost scrisă de Moise, Tora este numită și „cartea Legii lui Moise”. (Iosua 8:31; Neemia 8:1) După cât se pare, inițial a fost scrisă ca o singură carte, însă ulterior a fost împărțită pentru a fi mai ușor de mânuit. Cuvântul tôráh este folosit și pentru legile date Israelului privind un anumit subiect, cum ar fi „legea [tôráh] ofrandei pentru păcat”, „legea cu privire la lepră” și „legea cu privire la nazireu”. (Leviticul 6:25; 14:57; Numerele 6:13) Tôráh se referă uneori la îndrumare și la învățătură, care pot proveni de la părinți, de la oameni înțelepți sau chiar de la Dumnezeu. (Proverbele 1:8; 3:1; 13:14; Isaia 2:3).

Ce conține Tora sau Pentateuhul? Istoria relațiilor lui Dumnezeu cu omenirea, de la crearea primilor oameni până la moartea lui Moise. (Geneza 1:27, 28; Deuteronomul 34:5). Dispozițiile Legii mozaice. (Exodul 24:3) Aceasta conține peste 600 de legi, una dintre cele mai respectate fiind Șema, o mărturisire de credință a evreilor. Un fragment din Șema spune: „Să-l iubești pe Iehova, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”. (Deuteronomul 6:4-9) Isus a descris această lege drept „cea mai mare și cea dintâi poruncă”. (Matei 22:36-38). Aproximativ 1 800 de ocurențe ale numelui divin, Iehova. Tora nu interzice folosirea numelui lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, conține legi care îi cer poporului lui Dumnezeu să-l rostească. (Numerele 6:22-27; Deuteronomul 6:13; 10:8; 21:5)

Aceste cinci cărţi sunt: 1. Întâia Carte a lui Moise: „Facerea”, numită şi „Geneza”, redă „începutul, originea, creaţia, facerea lumii”, „procesul de creare a lumii de către Dumnezeu”; 2. A Doua Carte a lui Moise: „Ieșirea”, numită şi „Exodul”, descrie ieșirea din Egipt (considerată, de unii, între anii 1290-1260 î. Hr., după alţii, între 1280-1240 î. Hr.) a evreilor conduși de Moise către „pământul făgăduinței”; 3. A Treia Carte a lui Moise: „Leviticul”, reglementează activitatea preoţiei şi redă amănunţit prevederile morale, sociale şi ceremoniale ale codului tocratic de legi date evreilor (teocraţie: la evrei, în Vechiul Testament, formă de guvernământ în care statul este guvernat prin ghidare divină imediată sau prin oficiali care sunt priviți ca fiind ghidați divin, autoritatea religioasă fiind supremă oricărei alteia, precum celei statale, politice, administrative etc.); 4. A Patra Carte a lui Moise: evreieşte se numeşte „În pustie”. Cei 70 de învăţaţi care au tradus Biblia (care, în perioada respectivă, se compunea numai din „Vechiul Testament”) din ebraică în greceşte la Alexandria în Egipt, în „Septuaginta” au numit-o „Aritmoi”, adică „Numărătorile”, de la primele două numărători (recensăminte) ale poporului evreu efectuate în perioada de 40 de ani de pribegie prin pustie. Textul în limba română vine din traducerea latină în care această carte se numeşte chiar aşa: „Numeri” (numărătorile), nu Numerii. Cartea redă perioada istorică de 40 de ani prin pustie, şi primele două numărători (recensăminte) ale poporului evreu în această perioadă de pribegie; 5. A Cincea Carte a lui Moise: Deuteronomul este ultimul mesaj adresat de Moise naţiunii, în câmpia Moabului, înainte de intrarea evreilor în Canaan, şi cu puţin înainte de propria lui moarte. Prin aceste cuvântări (a) se aduc lămuriri la unele din legile primite anterior de Israel, şi (b) se adresează Israelului un puternic îndemn la ascultare şi la fidelitate faţă de Dumnezeu.

Cei care au încercat de-a lungul timpului (de peste 2.000 de ani) decriptarea (descifrarea, traducerea) Bibliei, în special a Torei, au pornit de la imperativul biblic (divin) de a se păstra intacte cuvintele Torei şi aceasta deoarece:

1. „Cele 10 porunci” (numite şi „Decalogul”), incluse în Tora, au fost scrise pe muntele Sinai de Dumnezeu pe două table de piatră şi date lui Moise, lucru descris în Vechiul Testament în mai multe versete, dintre care menţionez numai pe cele din „Exodul (Eşirea)”, care este a doua carte a lui Moise: Biblia Patriarhiei României: În Biblia lui Cornilescu: Cap. 31: 18. După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai, i-a dat cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu. Cap. 31: 18 Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu. Cap. 32: 15. După aceea Moise, întorcându-se; s-a pogorât din munte, cu cele două table ale legii în mână, scrise pe amândouă părţile lor – pe o parte şi pe alta erau scrise. 16. Tablele acestea erau lucrul lui Dumnezeu şi scrierea era scrierea lui Dumnezeu, săpată pe table. Cap. 32: 15 Moise s-a întors şi s-a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe amândouă părţile, pe o parte şi pe alta. 16 Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table. „Cele 10 porunci” (numite şi „Decalogul”) sunt „Legea lui Dumnezeu”, sunt „Legea care a fost scrisă, pe muntele Sinai, direct şi personal de Dumnezeu, pe două table de piatră, şi date lui Moise”, sunt „Legea coborâtă din ceruri, de la Dumnezeu”, fapt pentru care numai aceste două table de piatră au fost (şi mai sunt, pe unde or mai fi) păstrate în „Chivotul lui Dumnezeu”, numit şi „Chivotul legământului Domnului”. Foarte important este să nu se confunde „Legea lui Dumnezeu”, prin care se exprimă „Cele 10 porunci”, numite şi „Decalogul”, cu „Legea care a fost dictată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai”, care este „Tora”, numită şi „Pentateucul”, prin care se exprimă „Cele cinci cărți ale lui Moise”, chiar dacă prima lege este inclusă de două ori în textul celei de-a doua legi, respectiv în „Exodul (Eșirea)” și în „Deuteronomul”.

2. „Cele cinci cărți ale lui Moise” nu au fost dictate, direct şi personal, de Dumnezeu lui Moise; ele au fost comunicate de Dumnezeu lui Moise „prin revelaţie divină”, sau, altfel spus, ele au fost primite de Moise de la Dumnezeu „prin revelaţie divină”, în timp de 40 de ani, adică „printr-un implant divin de informaţie”. De peste 500 de ori se spune în textul Pentateucului că: „Dumnezeu a spus:…” sau „Domnul a vorbit lui Moise şi i-a spus:…” Deşi în Biblie este menţionat numele autorului uman al cărţilor sale, adevăratul autor al tuturor cărţilor sfinte este Dumnezeu. Acest lucru este menţionat în zeci de versete din biblie, dintre care redau numai pe următoarele (sublinierile îmi aparţin): 2 Petru 1:20;21: „20 Fiindcă, mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. 21 Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.”. 2 Timotei 3:16: „16 Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Pentru a se înţelege cât mai bine această problemă se impune a sublinia şi faptul că şi lui Mohamed (n. cca. 570, Mecca; d. 8 iunie 632, Medina, întemeietorul religiei islamice, considerat de către musulmani mesagerul și profetul lui Dumnezeu), care nu ştia nici să citească, nici să scrie, i s-a transmis, tot „printr-un implant divin de informaţie”, şi tot de Dumnezeu, timp de 32 de ani, o a doua lucrarea monumentală a lumii (literară, spirituală şi religioasă), numită „Coranul”.

Personal consider că aceste două lucrări monumentale, unice în istoria omenirii, nu se puteau scrie (pe o perioadă de zeci de ani, inclusiv de către un om neştiutor de carte, provenit dintr-un trib de nomazi) decât printr-un implant divin de informaţie.

„Cele cinci cărți ale lui Moise” au fost scrise (de Moise) „prin insuflare de Dumnezeu”, „prin revelaţie divină”, (a) ulterior primirii celor 10 porunci, şi (b) într-un interval de circa 40 de ani, între (aproximativ) 1.450 – 1410 î.Hr. Tradiţia orală ebraică susţine că textul Torei a fost transmis de Dumnezeu lui Moise (adică prin „revelaţie divină”), cuvânt cu cuvânt, şi chiar mai mult decât atât, literă cu literă, fără spaţii între ele (vezi şi articolul subsemnatului intitulat „Revelaţia divină, Inspiraţie divină şi Inspiraţia Revelaţiei”). Ca urmare, imperativul biblic (divin) transmis scribilor (cărturarilor evrei care tălmăceau / traduceau cărțile lui Moise și interpretau poporului normele juridice din acestea) a fost şi este, pentru eternitate, să se păstreze veşnic intacte cuvintele Torei, şi aceasta deoarece se consideră că „adăugarea sau omiterea unei singure litere din Legea care a fost dictată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai duce la distrugerea Universului”.

În viziunea iudaică ortodoxă, Tora este unică, sfântă și eternă, ceea ce înseamnă, între altele, că nici „un corn de literă”, nici „o círtă”, nici „o iotă”, nici „o singură frântură de slovă” din aceasta nu poate fi schimbată, lucru subliniat în mai multe versete din Biblie, precum în exemplele următoare: În Biblia Patriarhiei României: În Biblia lui Dumitru Cornilescu: „Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă”. (Luca 16:17). „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege”. (Luca 16:17). „Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate”. (Matei 5.18). „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile”. (Matei 5.18). Expresiile „corn de literă”, „círtă”, „frântură de slov㔺i „iotă” exprimă toate acelaşi lucru: fie un „colțișor mic sau îndoitură abia observabilă la consoanele alfabetului evreiesc, prin care se deosebeau literele unele de altele”, numit „círtă”; fie „o frântură de literă” constând dintr-un simbol atașat unei litere, precum, în limba română simbolurile care însoțesc cele cinci litere cu semne diacritice (ă, â, î, ș, ț); fie punctele din unele litere, precum cele din literele româneşti i și j; fie orice altă particulă, oricât ar fi ea de mică, din scrierea unei litere. Fiecare dintre acestea, adăugate şi / sau omise în copierea Torei, ar fi condus (şi ar conduce) la încălcarea gravă a Legii care a fost dictată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai şi, pe cale de consecinţă, ar duce la distrugerea Universului”. Drept urmare, la evrei, toţi scribii care au copiat Tora, din antichitate şi până în prezent, au urmat un program special de instruire, cu reguli severe, inclusiv în verificarea exactităţii copierii textului. Încă din cele mai vechi timpuri rabinii (evrei, personalități recunoscute ca o somitate şi ca o autoritate în domeniul religiei, dintre care unii au trăit şi în mijlocul altor popoare, precum la curtea Egiptului, în Lituania etc.) au avertizat lumea asupra existenţei unor coduri în Tora, afirmând chiar că „Tot ce a fost, este şi va fi până la sfârşitul timpului se află în Tora” (a se vedea, spre exemplu, Elijah Solomon, rabin lituanian, care a trăit în secolul al XVIII, supranumit „Înţeleptul din Vilna”. În total Tora conține 304.805 litere, respectiv 613 porunci esențiale pentru religia iudaică, inclusiv „Decalogul” sau „Cele Zece Porunci”. „Tora”, din originalul ebraic, a fost tradusă în greacă, sub numele de „Pentateuhul”, fiecare din acestea (şi „Tora”, în ebraică, şi „Pentateuhul”, în greacă) exprimând acelaşi lucru. Vezi şi „Pentateuh”.

Omul și scriitorul Ion Luca Caragiale…

Data: 4 octombrie 2025 by George Petrovai

Ion Luca Caragiale (una din cacofoniile admise în limba română) s-a născut la 30 ianuarie 1852 (după unii), la 1 februarie 1852 (după alții), în localitatea Haimanale din județul Prahova la acea vreme, localitate care din anul 1952 (centenarul nașterii scriitorului) îi poartă numele și, după nouă împărțire administrativ-teritorială din anul 1968, face parte din județul Dâmbovița. Era fiul cel mai mare al cuplului (aromân, susțin unele surse) Luca Ștefan Caragiale și Ecaterina Chiriac Karaboas. Un rol deosebit de important în apropierea tânărului Ion Luca de teatru, implicit în formarea viitorului dramaturg, l-au avut unchii (pe linie paternă) Costache și Iorgu, ambii născuți la Constantinopol (tatăl lor Ștefan era la sfârșitul anului 1812 bucătarul lui Ioan Vodă Caragea): Costache i-a fost, între 1868-1870, profesor de declamație și mimică la Conservatorul de Artă Dramatică, proiect abandonat ca atâtea altele, iar Iorgu avea trupa lui de actori, unde – după angajarea în 1871 ca sufleor și copist la Teatrul Național din București – îl cunoaște pe Mihai Eminescu, care la rândul lui era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Primele studii (1859-1860) le face la părintele Marinache de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, pentru ca în perioada 1860-1864 să termine clasele II-V la Școala Domnească din același oraș. După cele trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (1864-1867), mai reușește să termine clasa a V-a liceală (1867-1868), ceea ce înseamnă că viitorul clasic român avea încheiate doar studiile gimnaziale.  Dar, după cum s-a vădit ulterior, acest lucru n-a constituit un handicap pentru tânărul Caragiale din următoarele motive: (1)Nu numai că în familia sa exista o mare dragoste pentru teatru, dar unchii Costache și Iorgu erau foarte cunoscuți pentru activitatea lor în vederea creării unui teatru românesc și al unui repertoriu național; (2)În literatura universală sunt mulți scriitori valoroși, care – aidoma lui Caragiale (în anul 1870 moare tata Luca și viitorul dramaturg preia, la doar 18 ani, obligațiile de șef al familiei!) – din diverse motive (de regulă problemele materiale) sunt nevoiți să abandoneze școala, de-ar fi să ne oprim doar la Charles Darwin, Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens) și Hermann Hesse, marele autodidact germano-elvețian („n-a depășit pragul studiilor gimnaziale, întrerupte la 16 ani”, ne informează Ion Roman în Prefața admirabilei cărți Jocul cu mărgele de sticlă – Editura Pentru Literatura Universală, 1969), care în anul 1946 devine laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

În perioada 1873-1875, Caragiale colaborează la Ghimpele; din 1878, chemat de M. Eminescu, începe să scrie la Timpul (colaborarea încetează în anul 1881); în octombrie 1881, prin decret regal, este numit revizor școlar pentru circumscripția districtelor Suceava și Neamț; în anul 1882 este mutat, la cerere, în circumscripția Argeș-Vâlcea; în 1888, tot prin decret regal, este numit director general al Teatrului Național din București, de unde – după căderea guvernului junimist – demisionează (5 mai 1889); câteva zile mai târziu, apare volumul Teatru, care are ca prefață studiul lui Titu Maiorescu intitulat Comediile domnului I.L.Caragiale; în 1890 are loc premiera dramei Năpasta; pe 14 aprilie 1891, Academia Română respinge (20 de voturi contra, trei pentru) volumul Teatru și drama Năpasta de la premiere; pe 9 mai 1892, cu titlul Gâște și gâște literare, are loc la Ateneu conferința antijunimistă, care duce la încetarea colaborării cu Convorbiri literare și la ruptura cu Titu Maiorescu (legăturile se reiau pe 15 februarie 1908); în ziua de 24 ianuarie 1893, cu Anton Bacalbașa ca prim redactor, începe prima serie a revistei Moftul român; sub conducerea lui Slavici, Caragiale și Coșbuc, la 1 ianuarie apare revista Vatra; în 1901 apare prima ediție a mult desfătătoarelor Momente și schițe, iar pe 18 decembrie intentează acțiune de calomnie împotriva obscurului Const. Al. Ionescu (Caion) pentru acuzația de plagiat a dramei Năpasta, proces câștigat în 1902 de proeminentul prieten, avocat și scriitor Barbu Ștefănescu Delavrancea; după încercarea nereușită de-a se muta la Cluj în februarie 1903, pe data de 14 martie 1905 se stabilește definitiv la Berlin, unde moare în ziua de 9 iunie 1912. De-abia în luna noiembrie 1912, sicriul cu rămășițele sale pământești este adus în țară și depus la biserica Sfântul Gheorghe din cimitirul Șerban-Vodă.

Indiscutabil că există o diferență esențială între creația divină (cele șase „zile”/epoci ale genezei văzutelor și nevăzutelor din infinitatea spațio-temporală a Universului) și cea umană: Dumnezeu a creat prin uriașa forță a Cuvântului primordial-genitor (doar a rostit Fiat lux și îndată s-a făcut lumină în haosul atemporal!), pe când omul creează cu multă trudă (deseori chiar cu jertfă) și la nivelul limitatei sale condiții de „trestie gânditoare” (Blaise Pascal), proces atotuman în care – ne asigură ilustrul compatriot George Enescu – talentul contribuie cu cel mult 20%, restul de 80% revenind muncii fără preget. Din tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993) al gânditorului Petre P. Negulescu, aflăm că la baza oricărei zămisliri umane (filosofică, artistică, teologică, științifică) stau trei factori: pornirile afective, jocul imaginației și discernământul critic. Întrucât toți creatorii de valori umane au pornirile afective (inteligență, sensibilitate, detașare, dezinteres, spirit de observație și analiză etc.) cu mult peste medie, înseamnă că diferența între înclinațiile, preocupările și valoarea producțiilor lor se datorează subtilului raport dintre jocul imaginației și discernământul critic: când jocul imaginației surclasează discernământul se realizează opere artistice sau teologice, iar la cele filosofice sau științifice se ajunge atunci când raportul se inversează.

De pildă, toți oamenii au la îndemână cele trei instrumente de înțelegere a realității (observația, experimentul, raționamentul). Dar numai înzestrații și/sau predestinații știu și doresc din răsputeri să le folosească eficient, în majoritatea cazurilor pentru progresul omenirii: științificii apelează la toate trei, gânditorii se mulțumesc doar cu observația și raționamentul… Citându-l pe Arthur Schopenhauer, profesorul P.P. Negulescu ne dă „rețeta psiho-intelectuală” care face neta deosebire dintre omul de rând și filosof: „Pe când omul obișnuit e compus din trei sferturi voință și un sfert numai inteligență, la filosof raportul este invers – trei sferturi inteligență și un sfert numai voință”. Cum factorul de căpetenie al vieții practice este voința, se subînțelege că „filosofii sunt condamnați, prin chiar structura lor sufletească, să se țină departe de viața practică”!… Tot P.P. Negulescu ne face cunoscut în acest dens tratat că „inteligența este facultatea de încercare cu reprezentări” și că „talentul rezultă dintr-o structură psiho-fiziologică genetică”, lucru care denotă că el este înnăscut, dar nu este ereditar, deoarece cazurile „în care se poate regăsi la ascendenți talentul unui artist sau filosof sunt destul de rare”. Iată de ce există în toate comunitățile următoarele trepte, de regulă inaccesibile pentru ciocoi, descurcăreți și așa-numiții „băieți deștepți”: omul obișnuit (cinstit sau necinstit, bogat sau sărac, anonim sau cu faimă artificială) – talentatul – genialul.

Cum spuneam mai sus, autodidactul I.L.Caragiale, înzestrat de la natură și crescut într-un foarte propice mediu teatral, în general pentru cultura și tradițiile românești, n-a pierdut nimic în plan cultural, nici măcar în cel social (revizor, directorul Teatrului național) prin nefinalizarea studiilor liceale. Numit de George Călinescu „cel mai mare dramaturg român” (a scris opt comedii și o dramă), nu-i greu de înțeles că aici „locuiește” centrul de greutate al creației sale, care – fără a fi de mari dimensiuni (Alexandre Dumas-tatăl și Nicolae Iorga au scos pe bandă sute de volume) – mai cuprinde povestiri, nuvele, momente, schițe, articole, fabule și poezii. De ce piesele constituie piatra unghiulară a edificiului caragialian, iar O scrisoare pierdută reprezintă capodopera dramaturgiei românești din totdeauna, posibil pentru totdeauna? Evident, nu doar pentru savuroasa biciuire a rânduielilor politico-sociale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea („nemuritorii” Trahanache, Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Ghiță Pristanda, Agamiță Dandanache), ci și pentru extraordinara vervă și eficiență a celor cinci forme de comic, toate întrebuințate de autor într-un mod cu adevărat referențial: comicul de limbaj („Ai puțintică răbdare”, „Curat murdar”, „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc!, dar atunci să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc!, dar atunci să se schimbe pe ici-pe colo, și anume în punctele…esențiale”, „După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”); comicul de nume (Trahanache exprimă însușirea de a se modela ușor, Cațavencu sugerează demagogia, Farfuridi și Brânzovenescu – nume cu rezonanțe culinare, Dandanache – producător de dandana, Pristanda – numele șiretului primitiv); comicul de caracter (demagogul Cațavencu, ramolitul Dandanache, slugarnicul Pristanda, prostul fudul Farfuridi); comicul de intenție (o modalitate mai rar întâlnită în literatură, ce ilustrează atitudinea autorului față de personaje, potrivit afirmației sale că „nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca râsul”); comicul de situații (reiese din situațiile cele mai surprinzătoare în care sunt puse personajele, situații provocate de coincidențe, încurcături, confuzii și împrejurări echivoce, precum pierderea și găsirea scrisorii buclucașe, aparițiile neașteptate ale cetățeanului turmentat, diverse combinații, necontenita confuzie făcută de Dandanache între Trahanache și Tipătescu).

Constant admirator și traducător al unor prestigioși scriitori din literatura universală (Cervantes, Charles Perrault, Edgar Allan Poe, Nikolai Gogol ș.a.), Caragiale n-a rezistat ispitei de a se inspira din unii dintre ei. De pildă, el cultivă fantasticul romantic în povestirile La hanul lui Mânjoală, La conac și  Calul dracului, iar fabulosul îl înfățișează în Făt-Frumos cu moț în frunte, reușită adaptare după cunoscuta poveste Riquet-cel-moțat a lui Ch. Perrault.

De reținut că, la fel ca în aproape întreaga literatură a fantasticului, cel caragialian se caracterizează prin explicația rațională dată uluitoarelor întâmplări din aceste povestiri și nuvele, deoarece tocmai pe această dialectică (normal/anormal, real/supranatural) se bazează eșafodajul lor conceptual-artistic. La hanul lui Mânjoală și La conac sunt foarte asemănătoare în ceea ce privește firul acțiunii și elementele de supranatural: ambele au ca eroi doi tineri neexperimentați, pradă ușoară pentru uneltele diavolești, care fie că acționează prin intermediul unei frumoase hangițe, ajutată în treburile ei necurate de vrăji și de ființe malefice (cotoi, căpriță), fie că se exercită prin intermediul roșcodanului cu privire sașie (firește, „fratele” omului roșu al lui Creangă). Totodată, ambii eroi ai celor două povestiri sunt reținuți cu forța într-un spațiu închis (han, conac), unde se petrec cele mai neverosimile lucruri. Vădit influențat de consistentele lecturi din E.A.Poe, marele romantic american fiind la modă în Europa prin excelentele traduceri făcute în franceză de Charles Baudelaire, Caragiale construiește acest cadru „autohton”, deoarece el se dovedește mult mai pe gustul și pe priceperea cititorului român, decât un eventual castel bântuit de fantome, spațiul predilect pentru desfășurarea acțiunii din romanele gotice englezești, pe urmă din scrierile romantice. Ba chiar titlul O scrisoare pierdută își trage seva din Scrisoarea furată a scriitorului american… Nu trebuie omis faptul, ne atenționează Florin Manolescu, că în ambele nuvele (La hanul lui Mânjoală și La conac) poate fi vorba fie de „o metaforă în sens inițiatic” (bunăoară ca-n Povestea lui Harap Alb), fie de un sens fantastic, asta deoarece încercările la care sunt supuși eroii lor s-ar putea să fie controlate de forțele infernului.

Tot pe principiul mutațiilor duble, continuă exegetul Florin Manolescu, este scrisă și povestirea Calul dracului (în mod vădit inspirată de povestirea gogoliană Vii) și care este mai mult fabuloasă decât fantastică, datorită faptului că eroii sunt personaje supranaturale, capabile să realizeze un formidabil spectacol, rezultat din ingenioasa suprapunere a mai multor planuri: aparența normală (bătrâna cerșetoare și apariția lui Prichindel), fabulosul (cu coadă și coarne, Prichindel își dovedește sorgintea drăcească), călătoria fantastică (alergătoarea nocturnă, cu Prichindel în spate, în realitate este o frumoasă fiică de împărat, atrasă de vrăji), în fine – odată cu ivirea zorilor – revenirea la decorul inițial.

Dacă se are în vedere faptul că atractivele Momente și schițe reprezintă „fața autohtonă” a celebrelor schițe cehoviene, atunci se poate afirma cu tărie că, dintre toți scriitorii universali, Anton Pavlovici Cehov a exercitat cea mai fecundă influență asupra lui I.L.Caragiale: cu oameni necăjiți și burghezi mulțumiți de ei, cu memorabile scene de suficiență și prostie, cu multă amărăciune și compasiune, în sfârșit, cu întreaga paletă a comicului (de limbaj, nume, caracter etc.), în neobosita sa pendulare de la ironia blândă și până la șfichiul necruțător al sarcasmului. Atâta doar că, dacă personajele cehoviene (modeste aidoma părintelui lor literar) își manifestă cu fiecare prilej agorafobia, adică teama de agoră/lume, personajele lui Caragiale își demonstrează din plin agorafilia!

În ceea ce privește nuvela O făclie de Paște (se pare că subiectul, prin intermediul unei traduceri franțuzești, a fost preluat și adaptat din romanul Măgarul de aur al lui Apuleius – scena cu tâlharul a cărui mână este țintuită cu un cui de zaraful ce urma să fie jefuit de acesta!), respectiv analiza psihologică și obsedanta teamă a cârciumarului Leiba Zibal de amenințarea lui Gheorghe, a generat încă de la apariție nenumărate comentarii vizavi de evoluția intrigii, psihologia evreului și răzbunarea lui prin imobilizarea brațului răufăcător, imobilizare continuată cu lenta ardere a mâinii vrîjmașe la flacăra unei lumânări în noaptea Învierii. Dacă unii critici (Titu Maiorescu, Nicolae Iorga) susțin că nuvela este o mare realizare artistiică, Duiliu Zamfirescu – dimpotrivă – o consideră „slabă, cu o invențiune slabă și o totală lipsă de estetică”, George Călinescu avansează opinia că aceasta este mai degrabă o nuvelă fiziologică decât una psihologică (păi da, că tot el îl numește pe Caragiale „naturalistul nostru prin excelență”), iar Constantin Dobrogeanu-Gherea decretează că arderea mâinii lui Gheorghe ne stârnește mai degrabă sila decât groaza.

Darul surpriză…

Data: 4 octombrie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

În Evanghelia de dumineca trecută(Dumineca a opta după Rusalii), ni se relatează cu lux de amănunte o minune săvârșită de Mântuitorul asupra naturii: înmulțirea pâinilor și peștilor. Ea este în prim-plan, dar lasă în umbră însă alte nenumărate minuni pe care le săvârșește Mântuitorul în aceeași zi: vindecarea bolnavilor. Despre acestea se spune doar atât: „și le-a vindecat toți bolnavii lor”. Înmulțirea pâinilor și peștilor uimise mai mult decât vindecările atâtor bolnavi. Ne dăm seama cât de mulți vor fi fost, dacă au mâncat din pâini și din pești ,„cinci mii de bărbați, fără a mai socoti femeile și copiii”. Fascinantă zi! În căldura toridă a unei zile de vară din Palestina, un puhoi de oameni Îl urmează pe Iisus în munte. Acolo nu găseau păduri și izvoare, umbră și cântat de păsări. Munții însemnau niște locuri cu piatră uscată și înfierbântată, pe care creștea din loc în loc câte un mărăcine. Acolo îi duce Iisus și ei rabdă totul până seara. I-a scos din oraș, fiindcă blocau străzile, încurcau circulația, deranjau stăpânirea. L-au ascultat vorbindu-le, L-au rugat să-i vindece pe ei înșiși, pe semenii lor aflați acolo de față, ori pe alții rămași acasă ori cine știe pe unde. Iisus nu i-a refuzat, nu i-a îndepărtat, ci le-a împlinit tuturor cererile, vindecându-le „toți bolnavii lor”. Nu ni se dă numărul bolnavilor și nici numele bolilor, nu ni se spune nici cât de grave erau. Oricum, dacă azi le întâlnim la tot pasul și aproape fiecare om suferă de ceva, ne putem imagina ce însemnau bolile pentru populație în urmă cu două mii de ani! Vindecările nu-l impresionează pe evanghelist, fiindcă Iisus le făcea în fiecare zi. Ajunseseră ceva obișnuit pentru el. Le consemna în Sfânta Evanghelie doar pe cele mai ieșite din comun. De data aceasta, pe toți i-a uimit înmulțirea hranei. Era ceva nou, care depășea complet puterea omenească de înțelegere.

Înainte de a săvârși minunea înmulțirii pâinilor și peștilor, pentru mulțime se roagă Sfinții Apostoli. Se roagă să-i sloboadă Mântuitorul pe oameni, ca să meargă prin satele din apropiere să-și cumpere hrană. Era o soluție. Oamenii erau flămânzi și însetați. Vindecarea trupească o puseseră pe primul plan și pentru aceasta fuseseră în stare să stea nemâncați toată ziua. Ca să dai drumul însă la atâtea mii de oameni în fapt de seară prin sate era o problemă. Majoritatea erau oameni săraci și foarte săraci. Cu ce ar fi cumpărat? Cine garanta că găseau atâta hrană, mai ales că în vremea aceea Palestina era ocupată de romani și aceștia luau și cenușa din vatră de la localnici? Iată că mulțimea ceruse vindecare, Apostolii cer pentru mulțime „eliberarea”, iar Iisus le dă mâncare, adică tocmai ceea ce nu ceruse nimeni.

Tuturor li se păruse că i-ar fi imposibil lui Iisus să le dea* mâncare la toți, acolo, în pustietatea aceea. Și, totuși, Iisus înfăptuiește ceea ce nimeni nu-I ceruse, ceea ce nimeni nu spera. Recapitulând faptele, observăm câteva etape esențiale în ordinea lucrurilor: -vestea despre minunile Mântuitorului, despre puterea Lui dumnezeiască se răspândește pretutindeni în lume; – fiecare aude asemenea știri, este uimit de ele și pleacă în căutarea lui Iisus; – departe în pustie, cu post(toată ziua șezuseră nemâncați) și cu rugăciune fierbinte, se apropiaseră de Dumnezeu până-L atinseseră cu mâna; – Iisus nu rămăsese indiferent la faptele(urmarea lui în munți) și la rugăciunile poporului, fiindcă „le vindecă toți bolnavii”; – Sfinții Apostoli, asemenea urmașilor lor de astăzi, episcopii și preoții, se roagă pentru popor, pentru împlinirea nevoilor poporului; – Iisus a ascultat rugăciunile venite de la popor(vindecarea bolnavilor) și pe cele de la Sfinții Apostoli(slobozirea mulțimii) și le-a împlinit cererile peste toate așteptările, mai mult decât sperase cineva. El le-a dat ce au cerut și ce n-au cerut, astfel: Credința că El este Dumnezeu cu adevărat, că are putere dumnezeiască; Credința că El este mai presus decât legile firii; Învățătură mântuitoare de suflet, fiindcă El le-a și vorbit, i-a și învățat; Vindecarea bolilor trupești și sufletești de tot felul; Hrană trupească mai mult decât le era necesară(douăsprezece coșuri de resturi), atunci când nimeni nu credea că s-ar putea înfăptui aceasta; Apropierea de Dumnezeu.

Noi înșine auzim zilnic învățătură despre Dumnezeu, vedem zilnic creația Lui, Îi simțim prezența în noi și în jurul nostru. Zilnic Îl căutăm și vorbim cu El în rugăciunile noastre, împărtășindu-I bucuriile și necazurile, durerile și speranțele. Zilnic ne dăruiește câte ceva de care avem nevoie pentru a exista; zilnic ne dă mai mult decât îi cerem, mai mult decât sperăm, mai mult decât credem că merităm. Le face pe toate acestea și mai mult decât acestea, fiindcă este Dumnezeu cu adevărat, fiindcă ne iubește, fiindcă ne socotește fii Lui! Așa păcătoși!

Copiii României merg pe urmele strămoșilor! Fiți alături de ei!

Data: 4 octombrie 2025 by Mihai Tirnoveanu

Asociația Calea Neamului deschide poarta Muzeului Național de Istorie a României pentru 50 de elevi din Covasna și Brașov. Sâmbăta, 4 octombrie vom fi la București. Acesta este un prim pas. După ce reușim să-l facem cu ajutorul lui Dumnezeu vom continua cu încă mulți alți tineri. În vremurile anti-eroice, cred că soluția este să devenim un fel de „agenție de turism” pentru tineret în cunoașterea Istoriei Românilor, a bătăliilor și eroilor. Este vorba de gloria trecutului care ne poate ajuta prin exemplu să avem nu doar gloria viitorului, ci si a prezentului. „Situația” nu mai are răbdare, de prea mulți ani istoria se rupe, de prea mulți ani generațiile nu o cunosc. În pofida tuturor, am predat istoria noastră copiilor „pe teren”, la Valea Uzului, la Sfântu-Gheorghe, Cluj Napoca, Sibiu si București, în Piața Universității. Mergem acum în cel mai academic cadru, la Muzeul Național, pe care tinerii îl vor vizita pentru prima oară, inclusiv cu îndrumarea ghidului instituției. Îi conducem mai apoi într-un loc deosebit de frumos pentru masa de după amiază. (…) Fiecare mare român a fost la un moment dat un copil, un tânăr care a văzut Istoria. Iar mai apoi a aplicat-o. Împreună mergem cu Dumnezeu înainte pentru Biruința Neamului Românesc!

Unim dară copiii din Covasna și Brașov într-o călătorie spre Inima Gloriei Naționale: Muzeul de Istorie a României din București! Avem acum un echipaj cu 50 de elevi și o strategie. Succesul si bucuria copiilor depinde de fondurile strânse în contul Asociației Calea Neamului, folosite pentru transport si masă. Strategia vine din cererile care au depășit cu mult lista actuală de înscriere. Dacă Dumnezeu va rândui dărnicie românească vom mai face încă un echipaj cu alți 50 de copii. Prima grupă va merge sâmbăta aceasta, 4 octombrie. In jurul orei 13, ajungem la Muzeul de Istorie. A doua, în noiembrie sau decembrie, în funcție de cum va merge campania de strângere a fondurilor.

Ideea este că vrem să facem „Echipa națională de tineret”, o sută de elevi, distribuiți în două grupe, fiecare grupă urmând de-a lungul timpului să aibă în mare aceeași componență. Păstrarea acelorași copii în cele 2 grupe are ca obiectiv legarea de prietenii construite în „călătoriile naționale”: vizitarea muzeelor de istorie și etnografie, a cetăților dacice și medievale, pelerinaje la mănăstiri, atingerea obiectivelor primordiale care țin de identitatea națională. Totul va fi completat cu o masă plină cu bunătăți, precum și cu plimbări recreative prin orașele, locurile respective. Pe termen mediu, dacă vom putea, lărgim echipa națională de coeziune și către alte județe, nu doar pentru Covasna și Brașov. Mărim numărul. Călătoria cu autocarul, cântecele de drum, micile opriri pe la popasuri sau benzinării, toate aceste mici bucurii consolidează legăturile între tineri. Vor crește împreună cu aceste amintiri și experiențe inedite. Vor descoperi împreună împreună un Tezaur. Vor afla împreună mărturii vii ale gloriei și vârsta milenară a neamului lor. Vor cunoaște eroi, voievozi și martiri pentru care manualele școlare sunt prea subțiri spre a-i cuprinde, vor ști pentru ce au luptat străbunicii lor, ce au construit bunicii și-i vor înțelege mai bine pe părinții lor. Va fi o lecție despre unitatea între generații și despre prietenie. Va fi o lecție despre ce am fost noi, ca români odată si despre ce am putea fi nu doar în viitor, ci și în prezent, pe baza tuturor resurselor. Va fi înțelegerea faptului că pentru un ideal de bună stare în toate, ne trebuie „doar” libertate, libertatea de a înțelege istoria și de a ne cunoaște unii pe alții, adică bucuria de a fi Împreună.

Sub același Steag. Fiți alături de ei!

Verificarea „cu țidulă” a stării de sănătate a populației: alt „iod” servit precum sarea de pe „bucatele” (oricum importate de la alții)…

Data: 3 octombrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Sigur că poate fi privită ca o altă „variațiune” a aceeași teme omniprezente a analfabetismului funcțional social de informare și, mai ales, de gândire critică din „limesul” unor noi și noi paradigme, nu formate natural în corpusul societății, ci inserate, speculate, manipulate, în ultimii ani… Pate fi o altă formă de manifestare „simplistă” (dar, pe fond, extrem de complicată în împletirea nodurile năvodului nou aruncat) a teoriilor conspiraționiste. Și ar putea fi așa, „conspiraționistă” dacă nu ar exista prea multe semne de îndoială, ba chiar de întrebări pertinente tocmai prin „prezența” la limita paradigmei unor proiecte de lege croite și infiltrate pentru a duce în banal orice fel de „conspirații” (fundamental, pe teme medicale, tehnice, științifice)… Pentru că, nu doar acum, ci în aproape fiecare clipă esențială a ultimelor trei decenii, o inițiativă vizând binele făcut cu forța (de către guvernanți, parlamentari – ca părți, sistem – în totalitate) ar fi trebuit să nască suspiciuni îndreptățite… Întemeiate tocmai pe dreptul libertății civice de a ne îndoi (un drept fundamental, domnilor constituționaliști!, omis la definirea libertăților câștigate în 1989…). Dar, mai ales în contextul în care sistemul impune, prin forul legislativ, un proiect vizând controlul obligatoriu al stării de sănătății al cetățenilor, în mod periodic, și mai ales sub presiunea unor sancțiuni pecuniare, lucrurile devin îngrijorătoare… În fond, fie și doar experiența abuzurilor sistemului din perioada pandemică ar trebui să ne fie suficientă pentru a înțelege că, dincolo de pedepsele pecuniare, cele de îngrădire ale unor libertăți imediate sunt inevitabile și cu mult mai grave.

De aceea, este firesc și cât se poate de justificat să abordăm acest proiect în zona conspirațiilor împotriva Națiunii Române… Pentru că acel sistem care a tăiat asigurările medicale pentru mii de români, care a limitat și privat de pachetele minimale de sănătate membri inactivi (pensionarii, asistații social, gravidele etc.) dar și pe cei activi ai societății, care a atentat agresiv la drepturile mamelor și ale nou-născuților, care a lăsat mii de pensionari soți supraviețuitori fără dreptul la asistența medicală dat, juridic, de contribuțiile plătite zeci de ani de cei ce au lucrat, chiar dacă a făcut toate aceste fapte de pregenocid de țară prin brațul de terorizare social-civică reprezentat de guvern, este cât se poate de suspect în scopul acestui „bine” pe care vrea să ni-l facă acum, avansând prin executanții din parlament un proiect de lege privind controlul (obligatoriu!) al stării de sănătate… Și nu este vorba doar de învățămintele retorice ale zicerii „facerii de bine” (mai ales din partea altora)… Este vorba despre un amănunt „exterior”, dar care, pus în corelație cu acest pachet, schimbă total sensul inițiativei și o scoate, ca pe o nucă fierbinte, din marota civică servită prin fel și de „influenceri” băgați în seamă, promovați de către sistem: cea a teoriilor conspiraționiste… Pentru că, dacă nu am dat de pământ cu acest executiv al nemernicilor și cu acest parlament de supuși (dar nu ai țării, ci ai sistemului) pentru fiecare tâmpenie și fiecare aberație impusă nouă, dacă nu i-am luat la întrebări când s-au luat de mamele și pruncii noștri (și ce apucături de grofi avem printre guvernanți, nicidecum repetenți prin istoria noastră, ci înjunghiind cu bună știință, chiar dacă altfel, pântecele mamelor!), azvârlind din drepturile de neam, de continuitate a Țării, copii, chiar și nenăscuți, dacă nu am făcut-o când au tăiat drepturile fundamentale ale mamelor și pruncilor, ar trebui să o facem acum, când România este pe cale să devină, deloc conspirațional, ci fățiș, asumat, public, carnea de tun a unor noi experimente și impuneri medicale. Pentru că, în Comisia Europeană s-a votat o reevaluare medicală (!) a valorilor hipertensiunii arteriale… Un amănunt banal, nu-i așa?!… Dar care, „din pix”, scade valoarea de declarare a hipertensivilor la tensiuni până mai ieri (și de zeci de ani stabilite) considerate normale, „născând” pe hârtie milioane de hipertensivi… Și o țară în care se vrea impunerea controlului obligatoriu al stării de sănătate al fiecărui cetățean… Inclusiv (sau poate doar pentru atât!) a tensiunii arteriale… Care va duce la prescrierea a mii de tratamente a unor hipertensiunii inexistente cu medicamentația servită de cioclii vaccinurilor experimentale…

O țară de cobai în care și iodul servit prin sarea din bucate a dus probabil la explozia bolilor terminale… La îmbătrânirea populației, la scăderea natalității, la decimarea noastră… Punctual, cu iodul din sare, cu medicamentele trasate sau refuzate de Comisia Europeană, cu vaccinurile pandemice, dar și cu toate chimicalele din tratamentele agricole, cu toate stimulentele de creștere forțate din legumicultură, la general cu exterminarea noastră înainte poate de a ajunge, în involuția demografică europeană inevitabilă, la nici zece milioane de suflete… Zece milioane de suflete și poate nici atât într-o țară pregătită pentru alte zeci de milioane…

Pânza lui Penelopa, literatura și tăcerile războiului…

Data: 3 octombrie 2025 by Petru Jipa

Cum să țesem și să destrămăm povestea, cum umplem golurile și tăcerile noastre?Penelopa nu este doar o femeie care așteaptă; ea este o conducătoare abilă care menține ordinea în regat în absența soțului, protejând atât tronul, cât și onoarea familiei. Prin minciuna pânzei, ea își păstrează autonomia într-o societate patriarhală, unde femeile erau adesea reduse la obiecte de dispută. Faptul că desface noaptea ceea ce țese în timpul zilei reflectă o inteligență subtilă, o formă de rezistență feminină care nu apelează la violență, ci la răbdare și strategie. Metafora pânzei a fost reinterpretată de-a lungul timpului în literatură și filosofie. Umberto Eco o folosește pentru a ilustra procesul de interpretare infinită a textelor, în care înțelesul este mereu în construcție și deconstrucție. Alții o văd ca o imagine a vieții moderne, unde oamenii construiesc și distrug în mod constant identități, relații și proiecte, fără a ajunge niciodată la un final definitiv. Războiul a fost privit în literatura română atât ca un fenomen istoric, cât și ca o experiență umană profundă, marcată de suferință, eroism, absurd și tragism. De-a lungul timpului, imaginea războiului a evoluat de la o viziune idealizată, patriotică, la una realistă, critică și, uneori, existențială. În literatura secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, războiul este adesea explicat ca fiind o suferință interioară. Scriitorii precum Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu abordează teme de luptă națională și jertfă patriotică. În „Baltagul”, de exemplu, războiul nu este prezent direct, dar reverberațiile sale sociale și morale sunt evidente. Rebreanu, în „Pădurea spânzuraților”, oferă o viziune mai complexă: războiul este un mecanism absurd, care distruge sufletele oamenilor. Protagonistul, Apostol Bologa, devine conștient de inutilitatea violenței și de degradarea morală pe care o aduce războiul. După cel de-Al Doilea Război Mondial, literatura română reflectă din ce în ce mai mult suferința individuală și colectivă. Autobiografiile și jurnalele de război, precum cele ale lui Marin Preda sau Camil Petrescu, dezvăluie realități crude. Petrescu, în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” , expune o conștiință lucidă, plină de îndoieli, care trăiește războiul ca o ruptură existențială. Războiul nu mai este doar un cadru istoric, ci o experiență interioară, care pune la încercare identitatea și valorile umane.

În perioada comunistă, literatura oficială promovează o imagine eroică a războiului, în concordanță cu propaganda de stat. Totuși, subteran, unii autori (cum ar fi Nichita Stănescu sau Marin Sorescu) abordează tema în mod simbolic sau metaforic, sugerând absurditatea violenței și durerea ascunsă. După 1989, literatura română explorează războiul din perspectiva memoriei, a traumei și a identității naționale. Scriitori precum Norman Manea abordează războiul ca o moștenire grea, care continuă să influențeze prezentul. Literatura română reflectă o evoluție de la glorificarea războiului la o înțelegere profund umană și critică a acestuia. Războiul devine nu doar un eveniment istoric, ci o metaforă a condiției umane – a suferinței, incertitudinii și căutării de sens în haos. În istoria literaturii europene, numeroși scriitori au abordat drama războiului, reflectând suferința umană, absurdul conflictelor și consecințele devastatoare ale violenței. Printre cei mai importanți se numără Erich Maria Remarque, autorul romanului „Pe frontul de vest, nimic nou” (1928), o operă emblematică despre Primul Război Mondial. Prin ochii tânărului soldat german Paul Bäumer, Remarque dezvăluie realitatea crudă și pierderea idealurilor și dezumanizarea soldaților, transmițând un mesaj profund anti-război.

Alt exponent marcant este Ernest Hemingway, deși american, a trăit și scris despre Europa în timpul războaielor. În „Bărbați la război” și „Pentru cine bat clopotele”, Hemingway explorează trauma psihologică a veteranilor și deziluzia postbelică, reflectând „generația pierdută” care a supraviețuit războiului, dar a pierdut sensul vieții. În Franța, Jean-Paul Sartre a abordat războiul prin prisma existențialismului. Ciclul său „Drumurile libertății” (1945) surprinde atmosfera de incertitudine și responsabilitate morală în timpul invaziei germane din 1940. Prin personajele sale, Sartre examinează libertatea individuală în fața destinului colectiv tragic. În literatura română, Mihail Sebastian a înregistrat în jurnalul său (1935–1944) drama personală și colectivă a evreilor români în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Jurnalul său este o mărturie emoționantă despre ura rasială, izolare și speranța în mijlocul întunericului. Acești scriitori nu doar că au înregistrat evenimente istorice, ci au explorat dimensiunea umană a războiului – frica, vinovăția, pierderea și căutarea sensului. Prin literatură, au transformat suferința individuală într-o reflecție universală asupra condiției umane în timpul conflictelor. Astfel, operele lor rămân avertismente vii împotriva uitării și a repetării istoriei. Drama războiului, privită astăzi prin prisma scriitorului, nu mai este doar o înșiruire de bătălii, strategii și victorii efemere, ci o meditație adâncă asupra condiției umane în momentele sale cele mai extreme. Scriitorul nu caută cifrele distrugerii sau gloria uniformelor, ci ecoul plânsului ascuns în spatele decorului militar, tăcerea grea a celor care au supraviețuit și acele cicatrice invizibile ale celor care și-au pierdut sufletul înainte de a muri. Astăzi, războiul este înțeles ca o ruptură în firul narativ al vieții — o explozie care distruge nu doar orașe, ci și identități, relații, credințe. Scriitorul se apropie de acest subiect ca de un cadavru sacru: cu respect, cu teamă, cu dorința de a-i reda vocea. El nu judecă, ci ascultă — șoaptele refugiaților, gemetele prizonierilor, rugăciunile soldaților care nu mai cred în Dumnezeu, dar îl chemă totuși.

Prin ochii scriitorului, războiul nu este eroic, ci absurd. Nu este necesar, ci gratuit. Nu este destin, ci alegere. El dezvăluie cum frica poate deforma iubirea, cum ura poate învăța copiii să uite numele mamei, cum un ordin poate transforma un om obișnuit într-un monstru. Dar, în același timp, scriitorul surprinde și lumina — gesturile mici de milă în mijlocul haosului, o mână întinsă peste tranșee, o scrisoare necitită păstrată la piept până la moarte. Astăzi, într-o lume unde războiul este adesea filtrat prin ecrane, prin declarații politice sau prin algoritmi care decid cine vede ce, scriitorul are rolul de a readuce umanul în centrul imaginii. El nu poate opri gloanțele, dar poate opri timpul într-o frază, poate face ca un singur strigăt să răsune pentru totdeauna. Prin cuvânt, el transformă suferința în memorie, iar memoria — în avertizare. Drama războiului, așadar, nu este doar în ceea ce distruge, ci în ceea ce lasă în urmă: o lume care uită prea repede, o conștiință colectivă care preferă mitul victoriei plictisitorului adevărului. Și atunci, scriitorul devine martor, păstrător al ruinelor sufletești, cel care spune: „Asta s-a întâmplat. Așa a fost. Nu uita.”

Să fie pace!

Unioniștii au învins în Basarabia!

Data: 3 octombrie 2025 by Viorel Patrichi

După cum am prevăzut, Maia Sandu a învins în alegerile parlamentare din Respublika Molotov.Partidul Acțiune și Solidaritate, formațiune sprijinită de președinta Maia Sandu și care își propune integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană până în 2030, a câștigat alegerile parlamentare de duminică, 28 septembrie. Conform rezultatelor preliminare finale publicate de Comisia Electorală Centrală (CEC), PAS ar urma să dețină majoritatea în Parlament, cu 55 de mandate. Pe lângă PAS, în Parlament vor mai intra blocul „Patriotic al Socialiștilor, Comuniștilor, Inima și Viitorul Moldovei”, cu 26 de mandate, Blocul Electoral „Alternativa”, cu opt mandate, Partidul Nostru, care a obținut 6 locuri în parlament, și Partidul „Democrația Acasă”, tot cu șase mandate. Ceilalți concurenți electorali au obținut rezultate sub un procent din voturi. Prezența la urne a fost de 1.608.518 alegători, adică 52.21 la sută din numărul cetățenilor cu drept de vot. Femeile au dominat: 54.33 la sută (873.904). Unii bărbați au avut și altceva de făcut duminică: 45.67 la sută (734614). De exemplu, „mai ghini bei un bank di ghin”…

De ce zic eu că unioniștii au învins pentru prima dată la Chișinău? Pentru că Partidul Acțiune și Solidaritate îi reprezintă pe unioniștii pragmatici: sub pretextul că vor să adere la Uniunea Europeană, ei fac ce trebuie pentru reîntregirea noastră națională. Ei construiesc drumuri și poduri, magistrale de gaze și energie electrică spre România. „Nu vorbiți de iubire. Iubiți-vă! Nu vorbiți de unire. Uniți-vă!”, spunea Mircea Druc cu vreo trei decenii în urmă. Așa se face politica națională inteligentă. Sigur, Mircea Snegur gârâia tot pe-atunci cam așa: „Îi ghini pentru noi sî sujim di la douî vași – din la Rusia șî di la România”. Accepta toate condițiile economice, politice și militare din partea Moscovei și, când venea la București, îl auzeai vorbind unsuros și șmecheros: „Sî ni țînim di neamuri!” Unii ar putea s-o acuze și pe Maia Sandu de atitudine duplicitară: luăm ajutoare și din România, și de la Bruxelles, introducem limba română în Constituție, ne ținem de neamuri, mulțumim în stânga și în dreapta, dar lăsăm Bucureștiul cu ochii în soare. Io vreu s-o mai țîu!

Oricum ar fi în realitate, Maia Sandu nu dăunează proiectului nostru de țară: reîntregirea națională și supraviețuirea națiunii române în condițiile dure ale mondialismului. Unii feciori de pe la București, cu titluri academice și masonice, i-au recomandat președintelui Nicușor Dan să nu mai folosească termenul „basarabeni”, să zică „moldoveni”. Că basarabeni ziceau rușii pe timpul țarilor. Aici mă alătur președintelui României! Nu, dragi Cioroieni, denumirea Basarabia vine de la Basarab I, întregitorul Valahiei, care a unificat și teritoriile din sudul Moldovei istorice fiindcă înțelegea rosturile strategice ale acestor pământuri, lucru care s-a dovedit ulterior. Și este valabil și azi.La familia mare a unioniștilor din Basarabia, apare acum un apendice: Partidul „Democrația Acasă”, condus de Vasile Costiuc, care a obținut 5,62 la sută din sufragii în cadrul alegerilor parlamentare din 28 septembrie. Unionist fervent, Vasile Costiuc „a trecut pe sub radar”, cum spunea un vajnic pesedist din București.

A fost un miracol? Era omul rușilor? L-a imitat pe Călin Georgescu? Pentru că și Vasile Costiuc „a cheltuit zero lei” și a trecut pragul cu ajutorul TIK-Tok. „Eu nu cred că Călin Georgescu a venit singur pe un cal alb”, bodogănea Nicușor Dan, care își mai caută încă legitimitatea. Zero barat la relația cu oamenii, nu pricepe ce înseamnă să stai de vorbă cu ei, să le afli necazurile! Nu vă mai strohotiți, nu vă mai frăsuiți! Vasile Costiuc l-a imitat pe George Simion: a mers cu telefonul pe străzi și pe câmpii, pe la porțile băbușoarelor din satele pierdute, i-a filmat pe oameni și a pus filmele pe TIK-Tok cu mesaj mai din topor, așa cum ne place nouă, moldovanilor. Iar oamenii s-au văzut pe internet și l-au votat. Nici nu „intuiește” Mucușor Dan cât de mult contează acest lucru… Așa s-a ridicat și Jiorjicî Sînhion: prindea câte un politician, îl apuca de ceafă și zicea: Ia să vedeți și voi cât de hoț și de ticălos este netrebnicul ăsta! Și oamenii te votează pentru că ai atitudine, pentru că și ei ar vrea să-i dea o bleandă peste ochi ministrului Energiei, nu te votează pentru că ești „ajentu lu Putin”. Așa se explică „trecerea pe sub radar”… Am să vă arăt curând ce chirăială este în Rusia din cauza succesului Maiei Sandu…

Inițiere în dragoste

Data: 2 octombrie 2025 by Grid Modorcea

O capodoperă în stil crazy este Flirting/Flirt (1991), un film inspirat de rigiditatea educației dintr-un internat australian, după modelul școlilor engleze – vezi și cazul Jane Eyre. Aici însă ticurile acestui fel de învățământ tradițional, șablonard, estre parodiat. Pe fondul acestei originale parodieri crazy, se petrece povestea de dragoste neobișnuită dintre sensibilul Danny (Noah Taylor), un băiat privit ca un intrus în școală, și frumoasa Thandiwe (Thandiwe Newton), o fată greu de acceptat din cauza culorii pielii sale, ea fiind din Uganda, cu ambii părinți scriitori nonconformiști, care vor fi împuscați în țara lor. Pe de altă parte, e un film despre descoperirea dragostei, fetele și băieții sunt atrași irezistibil unii spre alții, și scenele de dorință erotică sunt extrem de comice, un comic discret, fără nimic vulgar. Și iubirea tot crește între cei doi tineri, care par nepotriviți, dar au ceva irezistibil, o mare sinceritate. O frumusețe indescriptibilă. Ei au momente de izolare erotică, numai în faza atingerii corpurilor, numai noaptea, când fug din camere și se întâlnesc în tufișurile din curtea școlii. Una dintre fete, Nicola, însărcinată cu supravegherea, jucată de Nicole Kidman, îi descoperă, ar putea să le propună exmatricularea, dar cum și ea este în căutarea unui iubit care s-o pipăie, trece cu vederea excapadele lor nevinovate și îi iartă. Între Nicola și Thandiwe există chiar o confesiune de o mare delicatețe. Inițierea în dragoste începe prin priviri, prin mici gesturi, printr-un cuvânt-două, la nevoie, prin telefonie trucată, prin scrisori, prin mici trucuri prin care îndrăgostiții păcălesc vigilența celorlalți. Fenomenal este momentul când Danny Embling îl lovește pe un coleg care a spus o vorbă nepotrivită despre Thandiwe. Încăierarea lor se va transforma într-un meci de box, iar cum adversarul lui Danny era cel mai bun la acest capitol din școală, eroul nostru, cu un corp firav, primește o bătaie soră cu moartea. Numai Thandiwe, când aude că Danny se bate pentru ea, că i-a luat apărarea într-o dispută, merge și se urcă pe ring, să oprească crima, pe care ceilalți băieți o savurau.

Filmul este de un rar rafinament, raportul dintre elevi și mai ales profesori și elevi este tratat cu mult umor, un umor englezesc, bazate pe portretistică. E poate singurul film din lume în care se realizează starea adolescentină a fiorilor iubirii, a atracției dintre fete și băieți. Nicole Kidman, Naomi Watts și Thandiwe Newton sunt adolescente, cu timpul vor devenit staturi ale filmului american. Thandiwe apare ca star insolit într-unul din episoadele seriei Mission: Imposibile și dragostea ei cu Ethan Hunt (Tom Cruise) ne amintește de jocul ei remarcabil din Flirt.

E uluitor cum un regizor înzestrat parcă să relizeze numai capodopere nu este aclamat ca alții, ași în filme comerciale. John Duigan realizează numai filme de artă, pe fond istoric sau umanist. I-am mai văzut Paranoid, Molly, Lawn Dogs, Sirens, Cu capul în nori, o capodoperă cu Charlize Theron, și Călătoria lui August King, cu Thandiwe Newton protagonistă, în rolul unei sclave. John Duigan își alege subiecte foarte delicate, atipice, e înzestrat să vadă dincolo de ce pare a fi, este un autor de filme aparte, pline de substanță, poezie și umor. El este stăpânul unei lumi imateriale, pe care reușește să o exprime cinematografic, prin remarcabilul talent de a face distribuții perfecte. Rolurile feminine sunt fantastice. Atinge zona unui crazy neobișnuit, care nu pare din lumea aceasta. În Flirt ne uimește felul cum a putut să ne dea o asemenea lecție de mare iubire, de mare observator al sufletului omenesc. Fantastic cu ce delicatețe reușește să treacă de barajul fizic și să treacă în metafizic. E un excelent observator al detaliilor.

De ce cred că în Flirt a atins imposibilul, dacă ne gândim că filmul este o artă a vizibilului, a înregistrării nemiloase a realității!? Fiindcă el a tratat literar iubirea, cu valențe metaforice, pe care le-a îmbinat cu elemente crazy, rezultate de contrastul dintre normal și anormal. De pildă, cei doi tineri își păcălesc educatorii și reușesc în final să meargă la un motel și să facă dragoste. Profesorii descoperă farsa și pornesc cu mașinile în noapte după îndrăgostiți. Îi descoperă și dau buzna în camera lor. Cei doi dormeau îmbrățișați ca niște porumbei. Și acești profesori îi privesc uluiți. Îi trezesc și nu-i ceartă. Se pare că se trezesc și ei din prostia pe care au făcut-o, că au dat dovadă că nu înțeleg viața, care, înainte de orice, înseamnă dragoste. Și ce mare crimă e să ucizi dragostea. Fiindcă ei merg mai departe, aplică legea școlii și îi exmatriculează. Toți ceilalți elevi îi admiră însă. Un element semnificativ este sticla de șampanie pe care Nicola o pune în geamantanul lui Thandiwe. Ar vrea și ei să facă același lucru, să evadeze, să zboare deasupra cuibului de cuci.