Arhive autor: Marin Beșcucă

De vorbă cu Dorohoii…

Negru-n galben soarelui venind, îmi întuneca privirea, valuri largi, de vânt, mi-ntrau în simțuri, curgeam subt zbaterea globulelor de eu, șuvoi eram! șuvoi arzând! lavă ieșindă în tumult, te căutam lucind a jar, izbeam păduri, izbeam și râuri, munții cu


Despre Președinte…

Despre ce face și ce nu drege, despre ce spune și ce nu spune, în fapt, despre ce știe și nu știe, despre cum ne ține la distanță înțepându-ne cu unghia arătătorului în pineal… Și ce bine s-a fi simțind


Părăsiți într-un cotidian care o va păstra după accepțiile fiecăruia…

Gândeam ce s-ar fi scris dacă la un timp istoric, Cuza al nostru n-ar fi făcut greșeala tipic românească să-i arate scrisoare primită de el dinspre Napoleon al III-lea, care simpatizându-l pe Domnitorul nostru, îl sfătuie să înșire detașamente de


Doar ce a căzut amurgul, cu sara după el, cu dealul cântat de bucium și de turme…

Scriu! Ce altceva într-o lume în care o femeie este călcată în picioarele cuvintelor de o presă care nu-i îngăduie ea să meargă în parlamentul lor, cu o cruce trasă pe frunte. Presa! La noi o femeie și-a dat cu


Teamă-mi e mâine să nu-mi fie teamă…

Timpul plouă cu sânge, norii au căpătat sindromul George Floid și nodul din gât le-a izbucnit sângele afară. Eu n-am miros să-i simt negrul hematiilor, dar simt durerea unui negru stors de viață de un alb. Nu știu, și nici


Se varsă-n mine miezul nopții…

Ce „istm” sufletul meu, mai ales că sunt atâtea zbuciumări pe marginea celor din apropierea cărora te exiști, ființezi, concesionezi complicități… Ce rol metafora. Cât poate încape în ea, mai ales dacă răbojul este unul prieten. Toate se amestecă într-un


Pentru un colț de ziar…

Da, un moment de libertate! A plouat. Un fapt firesc, dar atât de așteptat, mai ales după groaza de a fi citit din presa liberă că în Cehia se anunță cea mai mare secetă din ultimii 500 de ani! Toți


Dialog cu un gând liberal…

„Je suis”, Cinstite Cititorule, în creieri de Tihuță, hurducăit de un tren de ultim „răgnet” peste Carpați, urc dar, abisul răsturnat de vise și îngândui: …eu sunt „târât” prin mocirlă din decembrie 1995 fără să am „un” milimetru de vină…


Accente spre rigoare…

Sunt îngrijorat, Omulică, cum să nu fiu, când tu, cei ca tine, mulți voi, tot mai mulți!, aciuați care pe unde, dar printre noi, nu încape discuție că n-ai cum să pricepi că nu minciuna ne poate duce pe noi


A doua scrisoare către Sfântul Catindat

Domnule Omulică, încă primare peste Cetate ori orice altceva pe circumscripția Cutare, nu pot lăsa prea multa liniște să tacă peste conjurul (conjurația!) mata(le), mai ales că încă ni te continui să arunci petale ofilit-opărite, nefrumos mirositoare deci, peste o