În drum spre Baden-Baden
Am avut ocazia de a călători de curând în Germania în localitatea Baden-Baden. A fost pentru prima dată când am avut ocazia de a vizita această ţară despre care am citit sau am învăţat atât de multe lucruri din felurite cărţi sau de la lecţiile de istorie. La drept vorbind, pentru mine Germania a reprezentat dintotdeauna un model, ba chiar un ideal, iar culegerea unor impresii de la faţa locului mi s-a părut a fi o şansă ieşită din comun.
Călătoria mea a început de pe aeroportul Otopeni într-o frumoasă duminică de octombrie. Zborul avea să fie realizat de către compania Lufthansa pe relaţia Bucureşti – Frankfurt, de unde urma să iau trenul până la destinaţie. Toate bune şi frumoase până când am ajuns la punctul de verificare şi de preluare a bagajelor, unde o coadă lungă pe trei rânduri mă aştepta să mă ia în primire. Am fost puţin surprins de această primire aglomerată şi sincer să fiu nu am înţeles de ce numai un singur ghişeu funcţiona pentru cei care nu îşi rezervaseră electronic locurile în avion. Prin urmare, prima lecţie la zborul cu Lufthansa este să îţi faci electronic rezervarea de loc, preferabil prin Internet, sau de la ghişeele special amenajate din aeroport. În acest mod, vei putea avea siguranţa unui loc în cursă dorită, lucru realizabil mai ales dacă vei profita de cele douăzeci şi patru de ore înainte de plecarea avionului în care se poate face „check-in-ul”prin Internet.
După ce am trecut de această coadă aglomerată şi ca de obicei, gălăgioasă, am putut să trec de punctul de verificare a documentelor de călătorie şi de „percheziţie”, după care m-am îndreptat direct spre poarta de îmbarcare dispusă în terminalul nou al aeroportului. Avionul a venit la timp pentru a ne prelua, iar decolarea a fost conformă cu orarul afişat.
Despre zborul Bucureşti – Frankfurt nu am prea multe de comentat, totul decurgând normal şi precis, asemenea funcţionării unui ceas bine reglat. Din avion am putut distinge peisajul minunat al munţilor, apelor sau câmpiilor, ce defilau liniştit prin dreptul hubloului aflat lângă mine.
Deasupra Germaniei am remarcat în mod special mulţimea de piloni pe care erau amplasate staţii eoliene de captare a energiei vântului. Nu ştiu cât de eficiente sunt în realitate, dar aproape fiecare localitate avea în vecinătate cel puţin un parc de astfel de centrale electrice, dispuse în principal în mijlocul unor pâlcuri de pădure şi la o oarecare distanţă de orice aşezare umană.
Aeroportul din Frankfurt mi s-a părut a fi similar ca dimensiune cu altele de o categorie similară, cum ar fi „Charles de Gaulle”din Paris. Fluxul mare de pasageri punea însă la mare încercare răbdarea personalului ce deservea aeroportul, în mod clar subdimensionat ca facilităţi pentru traficul actual. După părerea mea, ar fi necesar ca Germania să îşi definească un al treilea hub naţional alături de Frankfurt şi Munchen. În plus, aş recomanda evitarea aeroportului din Frankfurt pentru zboruri cu durată relativ scurtă între avioane, fiindcă peste tot cozile sunt imense. Varianta de tranzit prin Munchen este preferabilă din toate punctele de vedere, lucru ce l-am verificat cu ocazia călătoriei din iunie în Croaţia.
O mică surpriză am avut la punctul de control al actelor de identitate din cadrul aeroportului Frankfurt. Practic, dialogul cu ofiţerul de poliţie de la ghişeu a fost următorul:
– Bună ziua, am spus eu, vă prezint cardul meu de identitate.
– Bună ziua, îmi răspunse ofiţerul de poliţie luând cardul de identitate şi uitându-se la el pe toate părţile fiind nespus de mirat.
– Este vreo problema? am întrebat eu puţin îngrijorat de atenţia excesivă ce îi era acordată cardului meu.
– Este cu adevărat aşa ceva un card de identitate? mă întrebă brusc după ce încercase fără succes să îl scaneze prin tot felul de dispozitive ce emiteau o lumină ultravioletă.
– Bineînţeles că da, i-am răspuns cu convingere, aşa arată cardurile de identitate emise în România.
– Se prea poate, îmi replică scurt continuând investigaţia şi trecând la probe de rezistenţă mecanică în genul lovirii pe cant a respectivului card în speranţa că va găsi vreun indiciu revelator.
Am aşteptat mai mult minute, timp în care respectivul ofiţer a tot dat telefoane, s-a consultat cu colegii şi a mai trecut din nou prin felurite probe cardul buclucaş, după care în final a dat sentinţa:
– Este imposibil ca aşa ceva să fie un card de identitate! Trebuie o investigaţie mai amănunţită.
În scurt timp a venit un alt ofiţer care a luat cardul cu pricina şi mi-a cerut să îl urmez. Acesta la rândul lui a mai testat mecanic respectivul card, după care a tras concluzia că totuşi respectivul act de identitate nu este un fals şi mi-a dat drumul să plec. Morala acestei întâmplări este că dacă doriţi să călătoriţi în Germania este mai bine să folosiţi paşaportul decât să va bazaţi pe un card de identitate tratat ca un obiect exotic şi neobişnuit de către alte autorităţi decât cele române.
De la aeroport am mers la gara de cale ferată ce îl deserveşte, aceasta fiind amplasată chiar în incinta unui terminal feroviar special amenajat. Graţie unui sistem bine pus la punct de căi ferate, distanţele în Germania pot fi parcurse cu relativă uşurinţă indiferent de lungimea lor. Chiar dacă societatea ce le administrează, având numele Deutsche Bahn, este de stat, totuşi calitatea serviciilor, cel puţin din punctul de vedere al vitezei, este ireproşabilă. În mod deosebit trenul de mare viteză numit ICE ce interconectează marile oraşe, se distinge cu uşurinţă prin atingerea unei viteze medii de 220 km/h, adică de trei sau patru ori mai repede decât în România.
Aspectul lor este oarecum similar cu „săgeţile albastre” de la noi, garniturile fiind însă mult mai lungi şi existând posibilitatea de a merge din vagon în vagon. Singura mare problema rămâne însă aglomeraţia din aceste mijloace de transport. În acest sens, „antrenamentul” călătoriei în îmbulzeală din timpul „epocii de aur” mi-a fost de un real folos, fiindcă deşi aveam de parcurs cam 300 de kilometri, nu am reuşit nici să-mi rezerv şi nici să găsesc un loc pe care să stau, aşa de mare fiind aglomeraţia inclusiv pe culoar sau între vagoane.
Compartimente nu existau şi locul era foarte strâmt pe holurile de acces. În plus, trebuia să schimb în vreo două locuri trenul, mai precis la Manheim şi la Karlsruhe, fapt ce necesita trecerea de la o linie la alta cu bagaj cu tot. Din fericire, toată această distanţă, care în România ar fi necesitat cel puţin şase ore, cu ICE a fost parcursă într-o oră şi jumătate, fapt pentru care am considerat că practic am mers cu metroul. Iar în privinţa preţului, pot spune că am plătit ceva mai mult decât în ţară, adică 43 de euro faţă de aproximativ 100 roni, viteza făcând însă diferenţa.
Avansând către sud şi privind desfăşurarea peisajului din jurul meu, am remarcat culorile limpezi şi clare ale cerului, soarelui şi câmpiei, acest lucru fiind dovada unui mediu curat şi bine îngrijit. Precizia germană se putea observa în alinierea soldăţească a diferitelor culturi agricole ce se întindeau pe distanţe lungi până dincolo de limita orizontului. Aveam uneori impresia că mă aflam într-un avion ce zbura la nivelul solului, oferindu-mi însă posibilitatea de a distinge pe deplin detaliile din jur. Uneori aveam senzaţia că pierd noţiunea timpului şi disting evenimente, lucruri sau oameni din alte perioade, realităţi ce au existat în acele locuri.
De fapt, Germania este o ţară frumoasă, cu un peisaj de basm, un loc în care s-au compus opere de artă nemuritoare şi s-au scris cărţi de o valoare universală. De aceea, este cu atât mai greu de înţeles derapajul moral din perioada interbelică, precum şi durerea sau suferinţa provocată în mod special în timpul ultimului război mondial, lucruri ce au plecat din aceste ţinuturi extraordinare. Dar despre aceste impresii şi ce a mai urmat în călătoria mea în Germania, voi vorbi în episodul următor.
Lasă un răspuns